https://blog.revistaderecenzii.com
E o umilă și neștiută uliță de margine de târg.
Nu răsfață ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeață și nici nu ispitește pasul cu caldarâm sonor. E firavă și goală: numai pământ și pietre.
Dau năvală celelalte uiți, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la ulița cea mare, cu pântec de piață, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.
Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uiți și s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munți: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului și s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuțe liniștite, alături de căsuța bunicilor și noastră. Acolo a rămas.
…Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe-atunci, ulițele de astăzi erau ale pământului și se numeau brazde și frățește viețuiau, rodind. În satul acela e obârșia târgului, în acele brazde e obârșia ulițelor — obârșii uitate și nesocotite.
Acum, ulițele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruțelor și a trăsurilor și se hărțuiesc, smulgându-și una alteia smocuri de colb cărunt.
Ulița mea e pașnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la țară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, și colbul care le-nsoțește e un surâs blajin.
Ulițele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meșteri care le sulimenesc cu smoală și asfalt.
Ea se slujește singură. Își toarnă apă de ploaie prin uluce; își potrivește părul cu vrăbii; și chipul ei firesc e.
Trufașe de numele lor, celelalte uiți au silit porțile caselor să li-l învețe și să li-l rostească statornic. Și porțile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a șoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au șters; poarta l-a uitat; și ea l-a uitat.
E o umilă și neștiută uliță de margine de târg.
II
Când a venit pe lume fratele meu cel mic, ulița îl aștepta la poartă. El nu știa: era așa de mic!
Căsuța lui de-atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliță prin care putea păși; ochii mamei — singurele ferestre prin care putea privi. Pe-atunci știa doar să scâncească și se numea Scânceavoievod.
A trecut vreme până când, cu mâinile și cu picioarele, a prins să meargă de-a bușele prin molatica împărăție a covorului.
Acolo a hoinărit, în voie, în tovărășia unui mielușel de lemn potcovit cu rotițe, bucălat și fumuriu la trup, ca un strugur de lână. Îl purta prin luncile de țesături, și parcă mai degrabă mielușelul era păstorul, căci el privea doar, iar copilașul păștea covorul, mozolind.
Acolo s-a rătăcit prin codrul picioarelor de scaune și de măsuțe, sălaș al urșilor, al lupilor, al tigrilor și al altor sălbăticiuni de pâslă sau carton.
Acolo a privit cele dintâi păsări și a ascultat cele dintâi ciripiri: muștele cu bâzâitul lor.
Acolo s-a trudit zădarnic să treacă dealurile taburetelor, pe sub care motanul își croia tunel. De câte ori coada motanului, fum alb, n-a încercat pornirea mâniei lui de floare!
Acolo i s-au minunat ochii, privind vântoasa pădure de aur a flăcărilor din sobă potolindu-se, prefăcută în toamnă arămie, moțăind scuturată în rodii de rubin adormind cenușă.
III
Copilăria, iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de Crăciun, se înălța, în trupul lui, în vârful picioarelor; creștea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin brațe: era întâiul avânt.
Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetele în gavanosul cu dulceață de pe măsuță, ca mai apoi, după ce și l-a supt el, să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie.
Putea păși singur prin cerdac: era întâia pribegie.*
În curând, pașii lui se căzniră prin ogradă; ulița îl privea înduioșată pe sub poartă, făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca o furtună; se-nnoura curcanul în pene — el fugea în cerdac.
Purta rochiță pe atunci și se numea Puiuț.
IV
Straiele băiețești îi fură întâia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; și alungarea curcanului, întâia biruință.
În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Și i se supuneau toți, căci colții dulăului, care-l însoțea supus, erau pravilă temeinică și temută.
Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiță. Ulița, străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulțumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliță. Gata să plângă, s-a așezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau șăgile șoptite lui de buzele uliții. Și el a uitat plânsul, și a râs, și s-a jucat zile de-a rândul cu buna și bătrâna uliță. Era prietenul ei răsfățat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea și săreau: vrăbii. Ea îi înălța zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt și se cârmuiau fără de sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înșirau singure: melci.
Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.
Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperișurile caselor, sate pentru păpuși: hulubi.
De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moș Crăciun.
De Paști, ea îi cânta — cu glas tânguitor de clopot – basmul creștin al deniilor, cu blândul Făt Frumos, Isus și cu Dumnezeu.
…În ochii ei de apă, copilul prețui cerul: jucăria lui de mai târziu.*
Era într-un început de aprilie, într-o dimineață acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui Sfânt-copil.
Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea în brațele ei.
Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele; îi zburda inima în piept, ca un buratec pe iarbă. Ulița îl învățase să privească primăvara. Știa acum că primăvara e o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaș din leagăn; căzute de pe crengi , ele tot râd.*
Ulița avea și un felinar, pripășit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moșnegel ghebos venea șchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-și vorbele cu mânile, și felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.
Într-o zi, copilul care ședea de la prînz pe uliță văzu pe moșnegel venind ca de obicei. Asemeni moșnegelului , venit pentru felinar, venise și Septembrie pentru copaci. Copilul îi știa numele, dar nu-i știa rostul.
A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinși. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moșnegelul și copacilor? Dar de ce ard ziua?”
Și ulița l-a învățat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.