https://blog.revistaderecenzii.com

(Luciei)

De-aici se-ndreaptă totul către tine;
Fumul și brazii, ochii mei și totul
Și caprele de munte cercând pe culmi sculptate
Să bea înaltul cerului cu botul.

Trăind pe alte plaiuri, privești acum
Spre același cer limpede și ochii ni se-ntâlnesc pe-nalt.
Aceasta-i marea vraja a cerului de munte
Unind pe el un suflet cu sufletul celălalt.

Pe bradul tânăr lângă care șed
Un nume cu jăratec scris se-mplântă
Purtând în scoarță slovele ce-ai scris
Un cântec de iubire bradu-ți cântă.

-Tu n-ai fi crezut, călcând cu pas cerbesc
Sub cetină mea sumețită în sus
Că mă va face ca un om să iubesc
Fața care a venit și s-a dus.

Șaptesprezece cercuri pietroase în trunchi
Mi-a încrustat vremea sub scoarța în care
Ți-ai scris cu jăratic numele tău
Care de-atunci mă mângâie mereu și mă doare

Era demult, în zori, și-ai venit
Cu soarele, cântecul legănat și cu florile.
De când te-ai dus
Cântecul n-a mai murit
Florile nu s-au închis și n-au mai apus
Zorile.

Câteodată mi se pare că este departe și ești
Undeva unde cu umbra mea deasă nu te mai ajung.
Drumul la tine-i mai lung
Decât drumurile lungi din bătrânele voastre povești
Numai chipul ți l-ai uitat oglindit în izvoare,
Trupul în brațele furtunilor grele,
Ochii pe iarba ce scânteie-n soare
Și cântecul în rotirea înaltelor stele.

Cu glasul pădurilor mă turburi mereu
Și mă-mbeți nu știu cum
Cu glasurile dimineților pline de pâclă și fum
Care pătrund până dincolo de sufletul meu.

În vuetul meu sălbatic ori abia auzit
Repet mereu în alt chip, fără să preget,
Numele pe care în mine l-ai înveșnicit
Cu jăraticul roș strâns între vârfuri de deget.

Copacii uzi de ploaie și hohotind sonor
Cu unghiile crengilor arată
Pe-un frate care-a fost de mult al lor și-s eu
Și-ngaimă astăzi doru-i către-o față…

De tine bântuit ca de furtuni, m-aș dărui
Ție, să mă ai veșnic și mare,
Să-ți vestesc înălțat peste-ai pădurilor umeri
Câte se-ntâmplă dincolo de zare.

Dar nu se poate, ești departe, ești
Undeva unde cu umbra mea deasă nu te mai ajung
Drumul la tine-i mai lung
Decât drumurile lungi din bătrânele voastre povești.

Sălbatic suflet între fibre mi-a ascuns
Pădurea seculară
Când m-a lovit încetișor, a răspuns
Din adânc, o adâncă vioară…

Trece vremea încrustând mai departe
Pe trunchiul meu alte cercuri rotunde și pline
Apropiind ziua-mplinirii
Când doborât la pământ, mă voi dărui omenirii.
Au să mă ducă spre tine
În trenuri, cu vuiet, pe șine
Ca să-ți pot dărui măcar o vioară vrăjită din mine…
*
Și cântecul s-a stins
Cel care se ivise din buze tării de coajă.
Doar seara legănată în vârfuri lungi de brad
Mai repetă turburătoarea-i vrajă.

O lună uriașă crescând din miazănoapte
Te oglindea senină prin nouri și pe-nalt.
Aceasta-i marea vrajă a cerului de munte
Unind pe el un suflet cu sufletul celălalt.

D-aici se-ndreaptă totul către tine
Fumul și brazii, ochii mei și totul
Și caprele de munte cercând, pe culmi sculptate
S-adulmece-nstelările cu botul.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/