https://blog.revistaderecenzii.com
Abia aruncasem ancora în fața ruinilor colosului din Rodos, când se zări jucând pe valuri o barcă lucitoare, la pupa căreia flutură steagul roș cu semiluna albă la mijloc. Căpitanul de port făcea vizita cuvenită unui vapor de războiu pentru a ne saluta de bună venire.
Era un bătrân frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustățile sure răsucite, în mare ținută de ceremonie, cu fesul roș aprins.
Când s‑a apropiat, am putut deosebi mai bine amănuntele îmbrăcămintei: redingota de marină avea piepții brodați cu înflorituri în fir de aur; câteva decorații, medjidii și osmanii, înșirate în stânga în dreptul inimii; epoleți bogați pe umeri; mânecele cercuite de galoane late; dar… fără cravată!…
Întotdeauna m‑a minunat înfățoșarea dureros de ridicolă ce o dă unei ținute grave lipsa cravatei, a acestei bucățele de cârpă răsucită în felurite chipuri, pe care gustul modern ne‑o impune la gât pentru ascunderea nasturelui de la gulerul cămașei.
Nu știu dacă turcul uitase din grabă să‑și pună cravată, dacă o pierduse pe drum, sau găsise că‑i de prisos acest amănunt al îmbrăcămintei europene.
Mai văzusem altădată un ofițer turc în mare ținută, muiat tot în fir de aur, dar încălțat cu papuci‑imenii și în ciorapi albi.
Dupăce turcul își sfârși din capul scării discursul pregătit într‑o franțuzească stâlcită, ofițerul de quart îi spuse că venim din Alexandria.
La auzul acestui nume turcul se repezi înspăimântat în jos pe scări, ștergându‑și mâna cu poalele redingotei.
Pardon!… pardon!… Ioc hacânâz!… și se îndepărtă pierzându‑se în scuze.
În zadar ne‑au fost toate stăruințele; guvernul turcesc hotărâse carantină de zece zile pentru toate vasele care veneau din Egipet. E drept că în Alexandria și Cairo erau pe atunci de la zece la cincisprezece cazuri de ciumă pe zi. Dar boala se încuibase mai mult în populația arabă și europenii trăiau aproape fără frică în mijlocul ciumei.
Hotărât, trebuia să facem carantină. N‑aveam voe să debarcăm pe insulă. Orice comunicație cu pământul era întreruptă. Provizia de hrană ni se lăsă pe scara vaporului, iar banii îi aruncam într‑o cutie de tablă cu acid fenic, care ni se întindea prinsă în vârful unei prăjini lungi.
Depe puntea vasului nostru, privim insula aceasta care păstrează încă urmele bogăției și frumuseței de altă dată. Natura îmbelșugată a acestui pământ binecuvântat n‑a putut fi încă secătuită de lăcomia și nesocotința omenească.
În aerul curat și limpede care tremură în zare, sub cerul senin și fără pată, Rodos apare ca o grădină fermecător alcătuită răsărind ca prin minune din adâncul sânului acestei mări care lucește veșnic într‑un albastru clar deschis și dulce.
Te farmecă bogăția de culori îmbinate într‑un imens amfiteatru, care se ridică de jos de pe oglinda netedă a mării înnălțăndu‑se spre bolta cerească cu vârful de piramidă, albit și stâncos, al muntelui Ataleyrion. Casele albe lucesc în verdeața frunzișului, și în fiecare parte ochiul deosebește un altfel de verde după neamul copacilor sădiți, – de la verdele palid deschis al umiliților măslini până la verdele viu și tare al mândrilor stejari. Bisericile creștine, prefăcute în moschee musulmane, își ridică vârfurile ascuțite ale minaretelor printre chiparoșii înnalți, înșirați în rânduri. Prin văi adânci umbresc platanii cu frunza lată și smochinii încărcați cu roade.
Pretutindenea buchete de mirt, rodii și portocale.
Insula această bogată, așezată într‑o minunată poziție maritimă și militară ajunsese odată cheia întregului Archipelag. Locuitorii ei aveau faima celor mai iscusiți marinari ai lumii elenice, sămănase colonii pe toate coastele Mediteranei și populase pe vremuri insulele Baleare.
Rodos avea două porturi minunate, școli vestite și un comerț înfloritor; senatul insulei ajunsese a alcătui legi de Drept comercial și maritim.
Și azi se mai văd urmele vechei civilizații, resturi de fortificații și cheiul de piatră în capul căruia se cunoaște sfărmăturile colosului din Rodos.
Vestitul Chares di Lindos a lucrat doisprezeci ani la statuia uriașă a lui Helios, zeul protector al insulei. Colosul înnalt de 32 metri, care se ridică la intrarea portului, era socotit ca una dintre cele șapte minuni ale lumii.
Împăratul Comod a pus să se schimbe capul colosului pentru a fi chipul său în locul zeului Helios. Un cutremur de pământ a rostogolit colosul, și sfărmăturile, vândute unui evreu, se zice, că au fost încărcate pentru a fi transportate de cătră o mie de cămile.
În ruinele zidirilor au rămas încă sculpturi de cruci și arme de pe vremea rătăcitorilor cavaleri ai sfântului Ioan din Ierusalim.
Alungați de urgia musulmana din locurile sfinte, ei s‑au așezat aici în insula aceasta bogată, care era și cea mai apropiată pradă a corsarilor musulmani.
Fortificații minunate îi apărau împotriva atacurilor năvălitorilor, dar după un asediu groaznic de șase luni, sunt sdrobiți de Suleman. Și de‑atunci, de când cavalerii au fugit așezându‑se în Malta, s‑a îngropat sub dărâmăturile cetății și viitorul insulei Rodos.
După vegetația orientală și înfățișarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent.
Când privești lanțurile insulelor Ionice, înșirate între cele două țărmuri, recunoști că nu pot fi decât o continuare a coastelor, rămășiți din uscat, vârfurile munților înnecați ai unui continent care se întindea într‑o epocă îndepărtată între Grecia și Africa.
De aceia și legendele elenice amintesc despre prima populație mititică a insulelor că s‑ar fi pierdut înnecată de revărsarea apelor și, pe urmă, Helios a creat alt neam de oameni cu care a populat insulele mării Egee.
Dela sud apare în zarea luminoasă un vapor mare, alb, strălucitor. Se apropie încet, maestos, de port, tăind lin apa brăzdată în linii lungi argintate. Totul se restrânge ca într‑o oglindă de Veneția.
E un vapor militar sau un pachebot?
Trece pe‑aproape de noi. Se zăresc uniforme de marină pe punte.
După ce ancorează în port, aflăm că e iachtul lui Rotschild, în navigația de plăcere prin orient. Făcea o excursie pentru vizitarea lucrărilor de desgropare a ruinilor de la Troia.
Ni s‑a spus că altădată, când a fost prin insulă, Rothschild i‑a dăruit 40 mii de lei pentru coreligionarii săraci.
În adevăr, în această insulă sunt foarte mulți evrei spanioli, îmbrăcați turcește, o parte din ei sunt barcagii și muncitori în port. Cu părul și barba neagră, obrazul pal, bronzat, ochiul mare de arab, evreul de aci pare că înfățișează adevăratul tip oriental. Mă gândesc la tipul evreului polonez cu părul și barba roșie. Ce caractere de rasă mai pot fi comune acestor două tipuri așa de mult deosebite?…
Și totuși li se spune semiți și unuia și altuia. – Veșnica și încâlcita chestiune a raselor de pe vremea zidirii turnului Babei și până azi încă n‑a putut fi deslegată…
În fundul portului e ancorată o corăbioară turcească. De‑acolo se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de țăcăneală cadențată.
Aflăm că e o brigantină scăpată ca prin minune de la înnec, în timpul unei furtuni de la larg.
Are vreo câteva coaste descheiate, și nenorociții ei marinari trebue să pompeze ziua și noaptea apa care se furișează printre încheieturi, căci altfel scoica lor s‑ar duce la fund în câteva ore.
Târziu de tot, când am ieșit iarăși pe punte, în liniștea nopții răcoroase, sub ochii stelelor care veghiau sclipind de‑asupra mării adormite, se simția o adiere blândă și parfumată care venia dinspre uscat. Și dintr‑acolo deabia ajungea la noi, slab, ca un rest de ecou îndepărtat, o armonie de cântare veche și sfântă. Întreaga insulă împietrită în somnul ei adânc, cu rămășițele monumentelor antice, cu sfărmăturile colosului doborât, cu armele cavalerilor creștini, cu bogatele amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri, părea un cimitir întins, deslipit de pământ, de undeva, plutind misterios în singurătatea apelor pustii. Iar luminile slabe care mai licăreau pe la case – veghiau ca niște candele aprinse de‑asupra mormântului în umbra neagră a bolților copacilor pletoși.
Prin ceața viorie care împânzește orizontul se desemnează în alb, ca o viziune a nopții, forma uriașă a iachtului Rothschild. Falnic, nemișcat se odihnește adormit pe luciul apei moarte.
Un glob electric, plutind de‑acolo, sus, în înnălțimea catargelor, așterne tremurând o dâră de lumină pe fața mărei până în fundul portului, departe, unde lucește umila corabie turcească.
Și în tăcerea nopții se aud încă mereu aceleași ciocnituri metalice, cadențate, – e munca chinuitoare și fără de răgaz, e veșnica luptă a celor mici și slabi.
Plecasem pe vreme bună din Rodos. În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat.
Soarele asfințise înnecat în apa pătată de‑un roș însângerat în partea dinspre apus, sub un cer purpuriu deschis. Se arătau semne cari prevesteau vânt tare în noaptea aceia.
Pe puntea de comandă se plimbă singur, tăcut, un ofițer tânăr, cu barba și mustățile rase. Era unul dintre acei cari încă din frageda lor tinereță se chinuesc pentru a‑și schimbă firea după tipicul ideal al marinarului englez.
Odată cu introducerea pipelor și a tutunului englezesc Navy‑cut pe bordul vasului nostru, se puseseră în circulație și o sumă de povestiri marinărești ca pilde de păstrarea sângelui rece, una dintre cele mai înnalte virtuți nautice. Se zicea că pe nu știu care bastiment englez, un amiral bătrân voind să încerce pe un ofițer tânăr îi arată nourul care se ridica la orizont:
— Tinere, ia măsurile cuvenite pentru a preîntâmpina furtuna care se apropie.
Ofițerul, în loc de a se repezi la manevra vasului, se îndreptă calm cătră un marinar de serviciu:
— Băete, dute în cabina mea și adu‑mi mantaua de ploae.
— Bravo!… strigă amiralul, ai mult sânge rece și vei ajunge un bun comandant.
Ce‑a mai urmat – povestirea nu spune, însă pe vasul nostru urmarea o cunoaștem bine.
Pentru că nu s‑au luat în pripă măsurile repezi de manevră, am fost surprinși de furtună.
La început nu se arătase pe bolta curată a cerului decât în spre nord o dungă cenușie. Dunga se prefăcu într‑un nour arcuit, ca un balaur cu spinarea neagră, care eșia parcă din mare, înnălțându‑se pe cer și apropiindu‑se de noi cu o repegiune uimitoare, iar coada i se târa pe suprafața apei.
Era ceia ce numesc marinarii un grăunte negru de furtună.
„Pentru a descrucișa sburătorii!… sus gabierii!…” și marinarii se aruncară pe scările de frânghie, agățându‑se cu manele și cu picioarele goale; ca niște paianjini începură a depăna în goană prin țesătura de pânze și frânghii.
Dar era prea târziu. Furtuna se deslănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne‑a surprins aproape cu toate pânzele întinse Nu știam pe ce să punem mâna mai întâi.
În prima rafală, care ne isbi în fața, urlând furioasă, se auzi o trosnitură seacă sus în catargul din provă: un sburător se rupse în două și pânza sfâșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vântului.
Ne aflam într‑o strâmtoare foarte primejdioasă.
Dacă ne‑ar fi prins furtuna în altă parte, fugeam la larg, căci, după sfaturile marinarilor bătrâni, se știe că întotdeauna corabia zice corăbierului: „Ferește‑mă de uscat ca eu să te feresc de apă”. Dar ne aflam angajați într‑un canat strâmt și întortochiat, mărginit de insule stâncoase, cari se rădicau ca niște umbre negre în jurul nostru, amenințându‑ne prin întunecimea nopții. Vasul nostru, cu viteză slabă, nu putea birui vântul din față, și în orice moment eram în pericol de a fi aruncați la coastă, unde vasul s‑ar fi sfărâmat în bucăți.
Să ne întoarcem înapoi la Kos, ori să schimbăm drumul pentru a intra la adăpostul insulei Kalimno?
Dar trecerea prin strâmtoarea stâncilor c‑un vas slab, cu pânze, era foarte grea, căci prin întuneric nu se vedea intrarea.
Astronomia, harta și busola nu erau de nici‑un ajutor. Toată nădejdea ne era în Barba Gheorghi, care încălecat în prova de tot, de vârful bompresului, trebuia să ne conducă la adăpost sigur prin locurile aceste, pe unde el cutreerase de atâtea ori în vremea tinereții.
În momentul când ne‑am întors pe loc, primind de‑odată vântul dintr‑o coastă, vasul s‑a aplecat așa de tare, că toate s‑au prăvălit pe punte și clopotul bordului începu să bată într‑o dungă.
Haus asurzitor și întuneric ca în iad.
Suflările vântului, care treceau prin măcărăli cu‑n șuerat ascuțit, răutăcios, făceau să vibreze frânghiile întinse ca niște coarde sunătoare.
Și vasul nostru bătrân, slăbit din încheeturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se isbea în coastele‑i de lemn.
„Uscatul în provă!… se vede aproape!…” Fu câteva clipe de groază. Se auzi zbârnăind telegraful de la mașină. „Stop!…. înapoi toată viteza!…”
„Nu‑i nimic, nu‑i nimic!…” – răsună vocea groasă a lui Barba Gheorghi. „Cârma puțin babord și intrăm bine” – adăugă bătrânul, care cu ochii țintă înnainte, străpungea întunericul nopții recunoscând țărmurile strâmtorii.
Toată lumea era afară pe punte; și pentru că nu se vedea nimica în noaptea aceia neagră care ne împresură, toți își încordau auzul spre prova de unde veneau comenzile lui Barba Gheorghi.
De câteori se strigă babord sau tribord, toți repetau comanda din nevoia instinctivă de a ajuta fiecare cu ceva la manevra vasului.
În jurul cârmei erau mai mulți decât trebuiau, căci cârma e inima vasului, mai cu samă în asemenea împrejurări.
În depărtare, o lumină roșă se zărea licărind jos pe fața apei.
Încet, pe dibuite, ne apropiem de ea. După un ceas de drum, ne oprim aruncând ancora. Sântem la adăpost.
Suflările vântului se opresc în pereții stâncoși ai insulei Kalimno. Prin întuneric nu se deslușește nimic în golful acesta tăcut și apărat de natură.
Forma țărmului înalt abia apare ca o umbră cenușie, ridicându‑se din mare în spre cer, având sămănat pe ea câteva lumini roșietice, care clipesc obosite pe la geamurile caselor pe unde lumea nu s‑a culcat încă.
A doua zi‑dimineața când ne‑am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rare ori în viață ai prilejul de a le întâlni.
De cu noapte vântul se potolise. Bolta cerească se limpezise, și în vibrația orbitoare a dimineții părea căptușită cu o imensă pânză de mătasă albastră lucitoare.
Insula părea creștetul cărunt al unei stânci uriașe, care eșia din fundul mării, oglindindu‑și țărmurile în limpezimea apei verzi, sticloase sub lumina aurie a soarelui.
Pământ pietros, arid, răscolit; pretutindinea sfărămături de stânci vinete și roșii, arse, fulgerate, pătate de rugină, – schelet pietrificat rămase de alte vremuri. Și totuș furnica omenească se încăpăținează în lupta ei pentru trai, căutându‑și hrana prin locurile aceste sterpe și secătuite.
Putină viață ce a mai rămas în insulă, s‑a retras jos la poalele muntelui, de‑alungul mării, de‑oparte și de alta a golfului.
Casele mici de piatră se înșiră ca niște pete albe pe malul roșietic. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducându‑și zilele în pământul lor pietros, din care nu mai pot suge ceva viețuitoare. Tânjesc însetați așteptând ploaia care nu mai vine să le reînvieze frunzele pălite, albicioase.
Sus de tot se zăresc câteva capre agățate pe peretele de piatră desgolită.
Un sat sărăcăcios, uitat în baia asta goală, în care oamenii trăesc din comerțul ce‑l fac cu pescuirea bureților de mare. Cinci luni pe an, din Iunie până în Noembrie, bărbații toți sunt duși la pescuit, departe pela Cipru, Kalki, Siria și Tripoli; acasă rămân femeile, copiii și bătrânii care nu se mai pot hrăni din munca grea pe mare.
E ziua de sfânta Măria și la biserică se face slujbă frumoasă pentru cei care sunt duși pe apă.
Grupuri de femei îmbrăcate în negru, ducându‑și copiii în brațe și de mână, în haine albe de sărbătoare, se văd pe cărările strâmte care se pierd șerpuind printre stânci.
De pe celălalt țărm al golfului, bărci negre, ușoare, se văd alunecând pe luciul de oglindă al apei.
O barcă trece chiar pe lângă vasul nostru. Cu mâna înțepenită pe cârmă, stă un moșneag gârbovit, uscat, cu ochii aproape închiși. Lângă el, pe bănci, câte‑va femei cernite și o droaie de copii ghemuiți jos pe fundul bărcei. La lopeți trag voinicește două femei tinere; piepturile li se umflă la fiecare mișcare prin încordarea brațelor. Loviturile lopeților grele împing barca înnainte tăindu‑și drum, cu botul ei negru sfâșiind netezimea apei.
Dela noi de pe punte Barba Gheorghi le strigă pe grecește:
„Hei!… la biserică vă duceți?”
„Când se întorc ai voștri de la pescuit?”
„Peste două luni” – răspunse o femee din barcă.
„Dacă o vrea cel de sus” – adăugă o alta ridicându‑și o pereche de ochi negri, scânteetori, în spre albastrul senin al văzduhului.
Barba Gheorghi arătă cătră bătrânul care nu răspunse nimic și nici nu dase vre‑un semn de înțelegere.
„Vedeți, moșneagul acela e surd. Aici toți oamenii sunt surzi.”
„Cum se poate asta? Adică toți bărbații din insula asta sunt surzi?” – îl întrebă unul dintre noi.
„Da, da, așa este!… Asta vine de la meseria lor. E foarte grea meseria asta. În lege stă scris că nu este voe să se pescuiască bureți decât cu scafandru, dar negustorii nu se țin de lege. Este mai eftin cu afundători. Cari sunt tari de piept și înotători meșteri se lasă până la adâncime mare. Dar nu se știe câți se mai întorc din cei care pleacă din sat la pescuit. În fiecare an se pierd mulți. Unii se înneacă, pe alții îi mănâncă răchinii, mulți se înnăbușă, scuipă sânge, dela o vreme mai toți surzesc, li se rup unghiile și li se înroșesc ochii. Când nu mai pot să iasă în mare, rămân în sat și se sting încet, văzând cu ochii, pier, uscându‑se pe picioare. Femeile umblă îmbrăcate în negru, așa li‑i portul cinci luni de zile pe an, cât sunt duși bărbații. Să te faci aci când se întorc pescarii să vezi ce bocete se aud în tot satul”.
Când eram gata de plecare, pe când trăgeam lanțul ancorei, la biserica ascunsă între măslini, pe coasta muntelui pietros, începu să sune clopotele pentru leturghie. Câteva clipe ne‑am oprit din lucru tresărind în vraja dangătelor cari înfiorau liniștea solemnă a golfului. Sunete prelungi, jăluitoare, se loviau de pereții stâncilor, care le răsfrângeau spre larg, unde vibrau pierdute în sigurătatea mării, fără a fi auzite de acei pentru care atâtea suflete rugase cerul.
Întinzând pânzele, am plecat trecând pe‑aproape de iachtul lui Rotschild, care venise de cu noapte, ancorând chiar la intrarea în port.
Sub ploaia razelor de soare, vasul acesta mândru, alb peste tot, tăiat în forme fine, grațioase, părea o lebădă uriașă plutind lucitoare pe oglinda unui lac.
Sus, pe punte, se zărea un grup de privitori înarmați cu binocluri și ochiane lungi, admirând priveliștea insulei care se desfășura asemenea unui tablou văzut printr‑un ochiu de panoramă. Îmbrăcămintea femeiască, înflorită în culori armonizate, are un farmec deosebit, primăvăratic, pe puntea vapoarelor în aerul liber, în lumina mărei.
Și cum stam cătând spre vaporul strănepoților lui Mayer Anselm Rothschild, umilul băet de birou dintr‑o bancă din Hanovra, fără să vreau, o întrebare mi se închegă în minte:
Ce gânduri s‑or fi încrucișând oare în căpușoarele cele blonde, așa de drăgălaș învăluite în gazul și muselina cart fluturau în bătaia vântului?
Ce vor fi gândind oare privind la convoiul acela de umbre negre, care se strecurau tăcute și cucernice pe cărarea șerpuită de la biserica din deal?…
Slujba se sfârșise și femeile cernite, ducându‑și copilașii îmbrăcați în alb, coborau la vale în sat, pe la casele lor sărăcăcioase.
1908 August
LA ACADEMIA MILITARĂ AMERICANĂ
Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.
Vaporul acesta cu patru punți și trei coșuri e unul din acele tipuri de vase uriașe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor și lacurilor americane.
Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New‑Yorkul înnăbușit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceața care apasă veșnic pe umerii orașului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare‑de sgârie‑nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de‑neguri joase ce învălue orizontul.
Fluviul Hudson cu malurile lui înnalte, stâncoase, nelucrate și abrupte, pe cari mai trăesc unele bătrâne păduri de altădată, se aseamănă mult cu Dunărea noastră la Porțile de fier, deși Americanilor le place ca să‑l numească: Hudson Rinul american.
Întâlnim câteva remorchere mici trăgând convoiuri lungi de șlepuri încărcate cu grâne sau cărbuni.
După ce trecem de‑alungul malului Palisadelor, un părete de coloane stâncoase în cremene vânătă și roșă, vaporul, scăpat de marele curent, mărindu‑și din ce în ce viteza alunecă pe întinderea de apă revărsată ca un lac.
Mai în sus albia se strânge între maluri înnalte și păduroase.
Vaporul se oprește greoiu în cotitura scurtă a fluviului. Acostăm la debarcaderul pe care scrie: West Point.
Ne scoboram grămadă pe mal și ne rânduim în cele zece brecuri militare care ne așteaptă în fața pontonului. Mă așez între un inginer belgian și un locotenent de marina italiană.
Urcăm în pasul trăgănat al cailor, pe‑o șosea tăiată în coasta dealului acoperit de castani stufoși.
Sus ne oprim în fața școlii, pe piața de paradă.
În capul scării ne așteaptă directorul și ofițerii profesori.
Suntem conduși în sala de onoare. „Memorial Hall”, sala gloriilor și trofeelor. În țara asta nouă, în tânăra republică de negustori, te minunează îndrumarea patriotică, cultul unui trecut așa de puțin îndepărtat și a unei istorii naționale așa de scurte.
Copiii din școlile primare, la intrarea și eșirea din clase, sunt datori a saluta drapelul american, care fâlfâie în fiecare zi deasupra școlii.
În „Memorial Hall” sunt păstrate steagurile și tunurile, statuiele eroilor, portretele marilor generali americani; relicve proaspete din războiul independenței sunt păzite cu sfințenie pe rând de către generațiile care se pregătesc în academia militară.
Mă uit cu atenție la portretele generalilor americani. Tipurile aceste de militari făcuți și nu de meserie, cu pălăriile lor garibaldiene plecate pe‑o ureche, strânși parcă în tunicile lor de împrumut, generali numai la alegere și nu la vechime după anuar, te urmăresc parcă din cadrele lor aurite cu niște ochi ageri, vioi, plini de îndrăzneală și neclintiți în voința și hotărârea lor.
Un căpitan din artileria americană ne conduce prin toate salele de clasă, laboratorii și halele de gimnastică; ne dă lămuriri asupra organizației acestei școli în care republica își fasonează după sistemul ei uneltele de meserie pe care se sprijină alcătuirea apărării naționale.
West Point, căruia i se zice Gibraltarul Hudsonului, e un punct strategic însemnat; fortificația lui stăpânește navigația pe fluviu. Marele Washington a ales anume acest loc pentru întemeeria unei academii militare.
Sunt vreo patru sute de elevi, între 17 și 22 ani. Nu se dă nici un concurs de intrare. Fiecare deputat are drept să bage în școală câte un elev din circumscripția lui electorală. Președintele Republicei are drept la zece locuri.
Întreb dacă sunt toți bursieri sau se primesc și elevi cu plată. Căpitanul îmi răspunde zâmbind: „elevii nu plătesc nimic, dimpotrivă statul plătește pe lângă toată întreținerea și câte‑o leafă de 500 dolari pe an fiecărui elev”.
Ce impresie plăcută îți face școala aceasta, departe de haosul marilor orașe, așezată sus, pe‑o coastă verde, singuratică, în mijlocul unei naturi bogate, unde respiri în plin și libertate aerul curat de apă și pădure. Încotro îți arunci privirea nu întâlnești decât aceiași tinereță sănătoasă și oțelită, figuri fragede, voioase, priviri agere, îndrăznețe, trupuri zvelte, umeri lați, piepturi bombate, brațe de luptători cu mușchi de criță.
— Metoda noastră e simplă, ne spune cu modestie căpitanul american. Gimnastica fizică o combinăm cu gimnastica morală. Pecât putem, înlocuim ideile abstracte prin simțul practic și ne încordăm puterile de a cunoaște realitatea, de a o mânui și de a o stăpâni. Deși pe mulți ne atrage educația franceză și germană, ne ferim însă de a le copia. Nu se potrivesc cu firea și mediul nostru.
Căutăm să producem just marfa de care democrația noastră are nevoe. Toți nu pot să ajungă savanți, dar trebue să iasă toți de aci oameni întregi, hotărâți și viguroși. Specializarea și selecțiunea vine mai pe urmă. Aci lucrăm să forjăm caractere, trupuri și suflete sănătoase, pregătite pentru o viața de luptă.