https://blog.revistaderecenzii.com

BRÂNCUȘI – 150

,,Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe”    

                                                                      Constantin Brâncuși – aforisme

         Au trecut 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși și, din vechile fotografii, chipul blând şi liniştit al sculptorului priveşte continuu spre viitor, pentru că a fost un vizionar în artă şi parcă ne invită să răsfoim paginile vieţii sale. Gorjenii îl au în suflet pe Brâncuşi la Târgu-Jiu, văzându-l uneori parcă aievea stând la Masa tăcerii de unde ne vorbește cu ochii despre Poarta sărutului şi ne duce cu gândul spre Coloana fără sfârşit – fără să ne dăm seama că şi Timpul sculptează în piatră.

         Deşi Constantin Brâncuşi a trăit la Paris peste 50 de ani, apartenenţa sa la poporul român, la formele de cultură şi de civilizaţie specifice românilor, la etnicul românesc, este de necontestat. Odată descoperite rădăcinile artei sale, acestea au alimentat permanent creaţia în sine, propulsând-o în lumina nemuririi cosmice. Astfel, prin ele, inspiraţia naţională şi-a găsit locul ridicării artei brâncuşiene la nivelul creaţiei europene, şi, mai apoi, spre arta internaţională. De aceea drumul vieţii ambiţiosului sculptor a pendulat între  Totul sau Nimic.

        A scrie despre Brâncuşi este o datorie dar şi o sărbătoare, mai ales că celebrăm 150 de ani de la nașterea creatorului de artă modernă, dar este şi o aleasă mândrie românească să găsim cuvintele potrivite pentru a dovedi iscusinţa minţii şi strălucirea geniului, pornite din Hobiţa spre culmile de glorie ale culturii universale.

         Cred, cu tărie, că fiecare român a încercat să afle tainele măiestrite ale operelor lui Brâncuşi, ivite din înţelepciunea populară, dobândită în anii copilăriei de la meşterii satului hobiţean, dar şi în talentul cizelat de faimoşii profesori ai şcolilor de artă la care a învăţat. Brâncuşi ne învaţă să înţelegem viziunea folclorică, preţuirea muncii, prieteniei şi păcii, cât şi filosofia cuprinsă în lumina bronzurilor polişate, în crestăturile lemnului sculptat, în ineditele forme artistice ce le-a descoperit. Operele sale ne iniţiază în tainele omului şi sculptorului Brâncuşi, dar şi în arta de stilizare, de simplificare a mişcării universului ce poate fi închisă în forme de piatră, lemn sau metal, ce se topesc în tăcerea începutului lumii.

         Opera lui Brâncuşi reflectă plenitudinea artei folclorice, un adevărat câştig al plasticii româneşti şi universale, un permanent izvor de spiritualitate. Se poate spune că,  în creaţia titanului de la Hobiţa, elementele folclorice româneşti şi unele forme de stilistică populară au un rol primordial, pentru că acestea au dus spre înnoire, spre o nouă formă în artă. De aceea metoda stilizării, regăsită în arta populară românească, a sprijinit impunerea unor noi forme în sculptura lui Brâncuşi. Originalitatea artistului constă şi în faptul că ,,arta lui plastică porneşte de la anumite premize ale artei ţărăneşti în genere, şi ale artei populare olteneşti în special, iar cosmosul său ideologic nu a fost alterat prin dezrădăcinare”. Operele sale au izvorul trainic în munţii Gorjului şi în mentalitatea istoric-sociologică a Olteniei, cu o morală arhaică, ţărănească.

         Brâncuşi – sculptorul meditaţiei şi al aspiraţiei spre infinit – moştenea trăsăturile ţăranilor din Hobiţa, fără ca el să fie ţăran, de vreme ce trecuse prin toate şcolile de artă ale ţării şi mai apoi ale Parisului. A dorit să facă artă, a avut voinţa să trăiască în metropola apuseană a tuturor contradicţiilor capitaliste, dorindu-şi Totul, lăsând în urmă Nimicul. Sculptorul spunea: ,,Timp de 20 de ani am trăit la Paris, cu 20 centime pe zi. Nu m-am plâns nimănui, n-am făcut nimănui nicio reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură şi tot pentru că am vrut eu am ajuns la Paris”. Din Paris a putut vedea totul de undeva de sus. Era optimist şi era fascinat de puritate şi absolut, precum oltenii săi, era prietenos şi comunicativ în cercul lui de apropiaţi, iubitor de istorie, de patrie şi de frumos. Venea cu acest bagaj spiritual din Oltenia de munte, părând că e singular şi ascuns, dar stăpânea timpurile şi spaţiile în mintea sa de artist. Nu numai etnicul, ci şi etnografia este un factor determinant al artei brâncuşiene. Cunoaşterea meşteşugurilor tradiţionale, a ceramicii, a dulgheriei în primul rând, a pus dalta în mâna sculptorului pentru tăietura artistică. ,,Pasărea măiastră” nu putea fi cioplită fără tradiţia lemnarilor din Gorj şi fără cântecul păsărilor din pădurile munţilor.

         Nu dorim să-l considerăm pe Brâncuşi reprezentantul unui autohtonism îngust şi nici arta lui drept un mimetism al folclorului şi etnografiei româneşti. El şi arta lui rămân deasupra unor astfel de presupuneri. Etnicul şi etnografia românească, pe care Brâncuşi le deţinea ca zestre, erau dublate de resurse ale folclorului literar, muzical, dobândite din acelaşi tezaur inepuizabil: arta populară românească.

         Simbolistica operelor este originală şi în acelaşi timp universal valabilă peste timp. Tema genezei universale este obiectul operei artistice brâncuşiene şi, deşi este o temă veche, ea e mereu nouă datorită formei date de artist. Oul, sfera, devin teme ale universului care se reînnoieşte, stâlpul reprezintă statornicia, zborul poate fi fericirea, plutirea, iar timpul perfecţionează spiritul omenesc. Se poate spune că Brâncuşi nu a sculptat niciodată figuri, ci doar gânduri. De aceea ,,creaţiile lui Brâncuşi au puterea de a stimula  meditaţia filosofică”.

         În fiecare lucrare brâncuşiană domină un sens filosofic voit, un sens verbal, datorită unui anumit grad de intelectualizare a formei şi a receptării ei în sine. Ideea filosofică a unităţii şi luptei contrariilor se degajă, spre exemplu, din scaunele clepsidrice ale ,,Mesei tăcerii” şi ,,Aleii scaunelor”, din regruparea acestora în romboedrul ,,Coloanei fără  sfârşit”, sub aspectul unităţii, continuului şi discontinuului. Aceeaşi dialectică a mişcării poate fi invocată în ,,Poarta sărutului”, ca rezolvare a unităţii dintre ridicare şi cădere, dintre naştere şi moarte, dintre viaţă şi iubire.

         Aşadar, am putea spune, că Brâncuşi a urcat continuu treptele desăvârşirii artistice, încât a putut vedea foarte departe, spre esenţa, simbolistica şi viitorul creaţiei sale, devenind Demiurgul artei moderne.

Prof. Mocioi Daniel

Colegiul Naţional ,,Tudor Vladimirescu” Tg-Jiu, Gorj