https://blog.revistaderecenzii.com
Ontologia sacrului și rigorile intimismului* „Scrisul Românesc”, Nr. 5/2026, pp 8,9
Titlul volumului Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească, București, 2026) de Mihai Firică determină o deschidere semantică tripartită, bazată pe axe temporale și intertextuale distincte. Prima direcție, dimensiunea intertextuală, ancorează discursul poetic într-un context istoric și social traumatic.
Cea de-a doua instanță, dimensiunea retrospectivă (a potențialității trecute), vizează „zilele care n-au fost” și pornește de la ipoteza contrafactuală a existențelor neîmplinite, dar prefigurate discursiv în cuprinsul poemelor. Dimensiunea prospectivă: în cele din urmă, titlul trimite către un viitor ipotetic, înspre zilele care încă nu s-au materializat, dar a căror posibilitate de survenire este latentă în atmosfera lirică a textelor analizate.
Mihai Firică manifestă o preocupare autoreflexivă față de geneza actului poetic, instituit ca un echivalent al textului biblic primordial. Din perspectiva lui, cuvintele sălășluiesc într-un topos metafizic, de unde descind deja întruchipate în forme, însă, în această iconografie, starea pe care logosul o transportă cu sine solicită atenție, o stare de o rară puritate, definită printr-o fidelitate cvasi-mistică față de poetul care se așază la masa de scris: „Înainte de a mi se așeza cuminți / pe coala albă pe care îmi odihnesc fruntea, / cuvintele adulmecă în direcția mea / ca niște cățeluși cu boturile umede” (Facerea poemului).
Actul de naștere al poemului reprezintă o incursiune într-o dimensiune pe care puțini creatori au îndrăzneala să o cerceteze, tocmai din cauza hotarului fragil care desparte ficțiunea de realitatea imediată. Această deschidere nu este însă posibilă fără invocarea figurilor tutelare ale părinților. Totuși, dreptul la nemurire prin vers este revendicat aici de o prezență străină, care, într-o tentativă de uzurpare simbolică, își asumă identitatea mamei. Eșecul substituirii o determină să adopte masca unei iubite de odinioară, o femeie care ar fi făcut parte cândva din orizontul afectiv al poetului. Din acest joc al identităților, derivă o concluzie de o severă distincție: poezia se constituie într-un spațiu de o exigență absolută, un teritoriu exclusivist în care accesul este îngăduit doar acelor persoane care merită atenția autorului: „A venit o străină care plângea întruna, / spunea că este mama mea. / A întins la uscat, pe o ață foarte subțire, / file pe care cândva am vrut să scriu ceva, / abia se mai vedeau câteva litere. / Străina mi-a așezat sub picioare un covoraș de cerneală. / Nu era mama mea, ci semăna cu iubita / de care m-am despărțit la marginea gropii, / într-un cimitir cu toate mormintele goale; / sprijinindu-și bărbia de umărul meu, / mi-a șoptit fără să își miște buzele: / Hai, scrie-mi un poem ca pentru mama ta – / pentru fiecare străină să-ți lași obrazul pe coala albă / să se imprime ca un poem cu gură, nas și privire. / Scrie un vers și pentru tatăl tău, / prefă-te că este aici, lângă mine, rezemat de un scaun / din care răsar câteva crenguțe de brad”.
Cele două axe constitutive ale volumului, revelația biblică și experiența biografică, nu curg paralel, ci se reunesc într-o unică albie de sensibilitate, unde simbolul religios se umanizează prin căldura amintirii. Gestul ocrotitor al tatei față de propriul copil dobândește o rezonanță christică, este o replică, în plan uman, a mersului pe ape al lui Iisus. Tatăl, al cărui nume — Gabriel —, după cum aflăm din dedicația poemului, evocă simbolic figura arhanghelului mesager și protector; deși nu dispune, în planul existenței concrete, decât de resursele limitate ale devoțiunii paterne, el utilizează, în relația cu fiul, toate posibilitățile pe care condiția umană i le pune la dispoziție: „Bătrânul m-a luat de mână și am pășit pe mare. / Așa cum tatăl meu m-a învățat să plutesc, / meditând deasupra valurilor și a fricii, / cei care au străbătut deșertul și grădinile vieții / mi-au adus un cufăr cu aripi decolorate” (Dincolo de țărm).
Trecutul este perceput de Mihai Firică prin intermediul unei imagini nostalgice, asociate zmeielor înălțate în copilărie; spațiul pe care acestea îl traversau odinioară este acum ocupat de anii suspendați ai memoriei și de prezența îndepărtată a propriului tată, retras de mult în transcendență. Cerul devine loc al ascensiunii ludice, dar și al dorului. În fața absenței definitive a părinților, poetului nu-i rămâne decât speranța unei recuperări simbolice, a toiagului mitic. El visează să poată despica, asemenea lui Moise, ținuturile dintre cele două lumi și să facă posibilă reîntâlnirea cu părinții. Obiectivul aspirației este de fapt recucerirea timpului originar al copilăriei, al acelei durate privilegiate, când el, copil odinioară, se bucura de libertatea jocului sub privirea protectoare a tatei: „Anii stau agățați de cer / acolo unde ești tu de prea mult timp, / călătorind în locul în care am înălțat zmeiele copilăriei. / Poate că bastonul meu va înmuguri / când marea îmi va aduce la țărm numele / și un copil se va juca în nisip / sub privirea tatălui său”.
Orașul din poezia lui Mihai Firică nu are febrilitatea compactă a unui furnicar modern, redus la simpla mecanică a aglomerației și a indiferenței. Asemenea unui fier de călcat, orașul nivelează reliefurile interioare și atenuează vibrația spontană a trăirilor, este o forță modelatoare, capabilă să imprime conștiinței anumite stări. Orașul se colorează într-un gri persistent, ton care devine expresia unei melancolii apăsătoare, a unei deznădejdi. Griul nu apasă până la anihilare, nu strivește definitiv. Deși are culoarea plumbului bacovian, orașul nu deține și greutatea acestui metal. Se simte, dincolo de atmosferă, o rezistență tacită a poetului, o formă de orgoliu discret, prin care el refuză să fie absorbit în totalitate de materia inertă a propriei urbe: „În orașul alb cu haine gri / refrenul după-amiezilor este acompaniat de flașnetar, / femeile din secolul trecut, / îngândurate, / îmi fac semne cu degetele învăluite în metal: / dâre indescifrabile de cretă la tot pasul / și doar eu știu să le citesc” (În orașul alb cu haine gri).
Inspirat de modelul arghezian al familiarității metafizice, în care divinitatea este receptată cu proximitatea unui vecin, Mihai Firică propune o viziune proprie asupra raportului om – Dumnezeu. Dacă în lirica lui Tudor Arghezi întâlnirea rămâne adesea suspendată în incertitudinea invocării fără răspuns, Mihai Firică optează pentru o abordare desacralizată și colocvială: proiectează dialogul într-un spațiu al cotidianului profan — un pub —, astfel încât distanța ontologică e transformată într-o complicitate amicală. Acest cadru neconvențional devine fundalul unei dezbateri etice și istorice, menite să revizuiască parcursul umanității și să identifice soluții pentru preîntâmpinarea unor iminente catastrofe naturale: „Nu m-am împăcat cu Dumnezeu în biserică, / ci la tejgheaua unui pub unde servea chelnerul Petru. / I-am plătit o bere, / El a plătit restul, / și-am zis: Hai să lăsăm orgoliile, / să scriem împreună manualul de mâine. / A dat din umeri ca un paznic de noapte: Încearcă” (Cartea pe care o rescriu în fiecare zi). Această recurență a momentelor axiale ale istoriei, reverberație constantă a prototipurilor biblice, trădează o afinitate structurală cu arhitectura vizionară a lui Eminescu din Memento mori. Suntem în proximitatea aceleiași voințe de sinteză universală, unde evenimentul contingent se resoarbe în arhetip, iar cronologia se preface în mit, sub imperiul unei intuiții care caută să descifreze, dincolo de ruinele veacurilor, sensul ultim și tragic al destinului uman: „În capitolul unu, am micșorat Potopul / cât o ploaie de iunie care spală praful de pe trotuare. / Noe nu mai alege animale pe criteriu de rasă, / ci salvează pe oricine tremură și vrea să urce. // Am rescris imperiile cu pixul crăpat: / Alexandru oprește armata pentru o pauză de țigară, / iar când revine, i se pare o idee mai bună / să-i învețe pe copii să deseneze hărți fără granițe. / Roma rămâne, dar se culcă devreme, / ca să nu mai aibă timp de cruci și arenă. / Războaiele Mondiale devin campionate de box cu mănuși groase, arbitrate de Hitler și Stalin – / doi bătrânei ce nu suportă sângele”.
Se observă o reducție simbolică a macroistoriei la rigoarea planimetrică a paginii albe, spațiu devenit laboratorul unei reconfigurări, dacă nu chiar al unei sistematizări prospectiv-vizionare. Între poet și divinitate, se instituie o consubstanțialitate a forței demiurgice, transpunere susținută de ipostazele proteice ale poetului – atât el cât și Dumnezeu sunt investiți cu un potențial demiurgic analog. Rezultatul este instituirea unei relații de echivalență, un raport de simetrie creatoare care anulează ierarhiile tradiționale în favoarea unui tratat de egalitate între instanța sacră și cea poetică. Dincolo de text, se deslușește imperativul unui veritabil tratat de egalitate, prin care actul poetic revendică dreptul de a sta deopotrivă cu sacrul în opera de ctitorire a lumii.
Volumul semnat de Mihai Firică dezvoltă o poetică a memoriei și a recuperării afective, în care experiența biografică se intersectează constant cu imaginarul biblic și simbolic. Figura tatălui, copilăria, timpul pierdut și speranța unei reîntâlniri dincolo de limitele existenței constituie nucleele tematice ale cărții. În același timp, discursul poetic transformă elementele cotidianului într-o meditație asupra transcendenței, a fragilității umane și a posibilității salvării prin memorie și iubire.
Opera poetică a lui Mihai Firică se revendică de la acea ilustră tradiție a creatorilor care identifică în literatură fundamentul ontologic al existenței terestre. Discursul său devine un liant metafizic între generații, o punte de o soliditate discretă care unește viziunea lăuntrică a spiritului cu mărturisirea venită din abisurile afectivității. Prin această fuziune, poezia încetează să fie un fapt de limbaj și se metamorfozează într-o expresie a sacrului, unde percepția extrasenzorială și rigoarea trăirii intime converg spre o unitate de sens absolută.
Lirica lui Mihai Firică se integrează acelei nobile stirpe de creatori pentru care fenomenul literar constituie suprema justificare a prezenței noastre sub zodia vremelniciei. Este aici o fericită fuziune între intuiția pură a sufletului și mărturisirea venită din acele straturi adânci ale trăirii, acolo unde emoția se decantează în sens și unde adevărul lăuntric își află, în sfârșit, expresia cea mai durabilă. Cartea zilelor care n-au fost impresionează prin discreția confesiunii și prin antinomia dintre melancolie și demnitate, dintre apăsarea lumii și refuzul intim al capitulării. Poezia lui Mihai Firică tinde înspre adevărul emoțional al unei sensibilități care își asumă vulnerabilitatea ca formă de luciditate.