https://blog.revistaderecenzii.com
Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă, Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama lui Constantin a murit după șase luni de la nașterea lui Constantin) – și o fiică mai în vârstă decât Constantin. Aceasta, juruindu-și fecioria lui Hristos, a luat veșmânt călugăresc și i s-a dat numele de Macrina. Ea a murit răpusă de bătrânețe în anul Domnului 1677 și a fost înmormântată cu mare cinstire de către Constantin și Nistor, frații săi, în mănăstirea părintească zisă Urlați, în cimitirul străbunilor lor Nistor, fratele lui Constantin dintr-o altă mamă, cu cinci ani mai mic ca vârstă, vreme de un an întreg ferecat în lanțuri în temniță de către Dimitrie Cantacuzino, domnul Moldovei, din pricina fugii fratelui său Constantin în Țara Românească, îmbolnăvindu-se de oftică de pe urma îndelungatei întemnițări, a murit la vârsta de 48 de ani și a fost înmormântat în biserica satului Ceucani. / În anul Domnului 1627, năvălind tătarii din Crâm și din Bugeac, <Toader>, pe când apăra cu strășnicie ținutul
Codrului ce-i fusese încredințat, a fost greu rănit de către tătari, rană de pe urma căreia, la puține zile după aceea, a și murit. Constantin-Vodă, pe când era de 15 ani, după moartea tatălui și după pustiirea de tot a, moșiilor sale, lăsându-și țara, s-a dus în Polonia la regele Cazimir. În această vreme între leși și suedezi se purta un război necurmat și cu dese încăierări în care Constantin, deși încă tânăr, a dat totuși leșilor dovezi deloc de disprețuit asupra bărbăției și sârguinței sale. Așa s-a făcut că a aflat o foarte mare <faimă> în fața regelui și a marelui hatman Sobieski, și nu mult după aceea a dobândit slujba de miiaș peste oștimea ușor înarmată (care era alcătuită din moldoveni). În această slujbă i-a servit cu credință și cu strălucit nume regelui Poloniei vreme de 17 ani încheiați. Odată, pe când leșii își aveau tabăra aproape de orașul Torun și până acum nu puteau să afle nici o știre despre gândul dușmanilor, hatmanul poruncește oștenilor moldoveni să hărțuiască mahalaua târgului cu o ceată aleasă de oșteni, doar ar putea cumva să ia prins pe vreunul de la care să poată iscodi planurile dușmanilor. Sunt aleși 60 de moldoveni, între care a fost și Constantin Cantemir, pe atunci stegar. O dată cu aceștia s-au apropiat de târg, străjile dau de știre comandantului de venirea lor. Pe dată comandantul trimite din oraș împotriva moldovenilor două polcuri de călăreți. Moldovenii se prefac a fugi, / suedezii îi urmăresc cu trufie, doi ofițeri suedezi având cai foarte iuți, se iau după moldovenii fugari. Constantin Cantemir, o dată ce vede că suedezii au înaintat departe de ai lor, își întoarnă calul și singur se abține asupra celor doi. Ei, slobozindu-și pistoalele, sunt înșelați în năzuința lor; Constantin, scoțând sabia, îi zboară capul unuia, iar pe celălalt îl pune pe fugă, îl urmărește și-l aduce prins la ai săi. Adus fiind ofițerul suedez la hatman, hatmanul se bucură peste măsură, nu numai fiindcă ar fi prins foarte bună limbă, ci mai cu seamă fiindcă până atunci nici un suedez nu mai căzuse viu în mâinile leșilor. Apoi, (întrebând) hatmanul de care moldovean a fost prins căpitanul suedez (căci după rang fusese căpitan), i s-a spus că de către Constantin Cantemir; atunci hatmanul îl cinstește pe Constantin cu slujba de miiaș. Altă dată, în linia de bătaie, chemat de către un anume ofițer suedez cum ar fi la duel în văzul polcurilor, îl doboară pe suedez de pe cal și îl duce prins la hatman. Ofițerul acela a fost din neamul Piperilor. Acesta, după ce a fost adus la hatman, a doua zi a fost lăsat slobod pe cuvânt. Când însuși voia să-și ia ziua bună de la hatman, între altele îl roagă să nu răspândească printre ai săi că a fost prins într-o astfel de împrejurare și apoi că cel mai tare îi pare rău că, deși el însuși era oștean vechi și vestit în atâtea bătălii, a fost prins de un tătar oarecare, om de jos (nu știau suedezii că în tabăra leșilor se află moldoveni, crezându-i pe aceștia tătari lipcani). Hatmanul să-i fi răspuns: ,,Să nu socoți nicidecum – zice – că ai fost prins de un om de jos și fără nume, ci de unul foarte viteaz și vestit prin multele isprăvi războinice, / de miiașul polcului moldovenilor”. Și poruncește să vină Cantemir. Iar suedezul când îl <vede>, aduce mulțumiri lui Dumnezeu și soartei sale norocoase că a fost prins de un bărbat ca acesta, al cărui prins să fii nu era între oșteni un lucru de rușine. Mai sunt și alte foarte multe fapte strălucite și vitejești ale lui Cantemir în aceste lupte dintre leși și suedezi, vreme de 17 ani, precum am mai spus, mereu înnoite și lăudate, pe care de dragul scurtimii le lăsăm la o parte, împăcându-se în cele din urmă lucrurile între leși și suedezi și fiind sloboziți oștenii de strânsură, Constantin a dobândit și el de la rege și de la hatman îngăduința de a se întoarce în țară și, primind de la rege scrisoare de liberă trecere și de laudă a credinței și a vredniciei sale, se înapoiază în țară în anul 1644; dar, cum vede țara tulburată încă de samavolniciile tătărești și turcești, trece la domnul Țării Românești, Grigore Ghica. După ce a ajuns la București, se întâmplă să-l afle pe vodă în afara orașului desfătându-se la vânătoare. Dar mai înainte de a ajunge la vederea lui vodă sau de a-i spune cine și de unde este, se amestecă printre ceilalți vânători. <Fiind> însă din întâmplare un iepure stârnit și pus pe goană pe dinaintea lui vodă – cum nu era prin preajmă nici un câine să-l hăituiască –, Constantin Cantemir lovește cu o săgeată iepurele care fugea și îl omoară chiar sub ochii lui vodă. Întrebând vodă cine era acel atât de bun arcaș, îi răspund că omul acela este un străin din Moldova, altminteri prea bine cunoscut în Polonia după nume și faimă. Auzind vodă aceasta, poruncește să fie chemat la sine acela, îl întrebă cu omenie de venirea și aflarea lui. Constantin îi înfățișează pe scurt lui vodă câte ceva despre ale sale și adaugă / că el, liberat din oștirea regelui Poloniei, a auzit cum că Măria sa strânge ofițeri și oșteni și de aceea, de-i va fi pe plac, a venit la slujba lui. Pe dată vodă îl primește cu cinste și poruncește marelui său spătar (care este hatmanul la munteni) să-i fie rânduite găzduirea și celelalte de trebuință traiului. A treia zi este chemat de către vodă la Curtea domnească și este primit în slujba de ‘ceauș spătăresc’ (care la ei este un fel de ajutor al hatmanului). A fost în acea slujbă până la anul …, în timpul războiului de la Raba, unde Grigore-Vodă, lăsând partea turcilor, își unise armele cu cele ale imperialilor. Slujba și-a îndeplinit-o în chip strălucit și, pe când stăruia cu tărie în prima linie, a fost lovit de un turc cu o săgeată în partea din dreapta de buric; de pe urma acestei răni el nu s-a clintit câtuși de puțin de la locul său, ci s-a ținut statornic vreme de trei ceasuri cu săgeata frântă chiar în pântece, întors până la urmă în tabără, după ce doctorul i-a scos săgeata cu mare primejduire a vieții și cu îndelungată slăbiciune a măruntaielor lăuntrice, totuși s-a tămăduit. Grigore-Vodă, de vreme ce avea de gând să lase partea turcilor și să se alăture nemților, voia să cerceteze câte mii de tătari aveau să urmeze tabăra turcilor în acel război; cum însă nu putea primi nici o știre sigură din spusa altora, îi cere sfat lui Constantin dacă n-ar fi cumva cu putință să prindă chiar din Bugeac pe vreunul dintre tătari, de la care să poată cerceta mai bine starea lucrurilor. Cantemir, cum știa foarte bine limba tătărească, îi făgăduiește lui vodă că va prinde pentru dânsul un tătar din mijlocul Bugeacului. Vodă spune că nu era el menit unei astfel de primejdii și unei trebi aproape cu neputință; în cele din urmă vodă încuviințează această încercare. / Cantemir, luând cu sine două slugi, fără să știe nimeni altul afară de vodă, vine până la hotarele Moldovei; acolo le poruncește și slugilor să poposească și, după patru zile, să aștepte întoarcerea lui în același loc. Apoi trecând pe timpul nopții râul Siret în Moldova, până să răsară soarele ajunge la casa părintească în satul Silișteni. Acolo îi găsește pe soru-sa Macrina și pe frate-său Nestor, dar ei abia de-i mai sunt cunoscuți, iar el abia mai este cunoscut de ei. Frații, când văd un oaspe atât de neașteptat (neștiind încotro i se îndrepte calea), cu cea mai mare bucurie se apucă de cele de trebuință pentru pregătirea unui ospăț. Dar Constantin îi oprește, ca nu cumva să dea de știre cuiva din sat de venirea lui, iar ospățul să-l amâne pentru o altă zi, că el are a vedea de altă treabă în acea zi. Așadar toată ziua aceea a stat ascuns în casa lui. neștiut de nimeni afară de frați; după apusul soarelui încălecând, trece înot râul Prut și de acolo, în mers grabnic, intră în ținutul Bugeacului și se îndreaptă întins către satul unui mârzac. O dată ce ajunge în sat înainte de miezul nopții, se preface că a fost trimis de la Crâm de către han și că are să-i spună ceva mârzacului din porunca hanului. Mârzacul iese din iurta lui și îl întreabă pe Cantemir care era porunca. El: ,,încinge-ți sabia”, îi zice, ,,și ia-ți armele și încalecă pe calul ce-l ai mai bun și urmează-mă până în satul învecinat, unde. ajungând laolaltă cu Beg-mârza, vă voi înmâna poruncile care vă privesc”. Tătarul, nebănuind nimic potrivnic, încalecă / și singur (căci așa îi poruncise Cantemir), împreună cu Cantemir, se îndreaptă către satul Beg-mârzacului (a fost și acesta din. neamul Cantemireștilor din Bugeac, un foarte mare neam de mârzaci). Când ies din sat ca la o mie de pași, Constantin îl lovește pe neașteptate pe tătar cu buzduganul, doar cât să-și piardă simțirea, dar nu să moară. Apoi îl leagă fedeleș pe cel doborât de pe cal și îl aburcă pe calul său; după aceea în mers grabnic ajunge înainte de revărsatul zorilor în satul său, la Silișteni, și îl închide pe tătarul legat în odaia din față. Fraților le poruncește ca, închizând porțile, să nu dea nimănui drumul în casă și să spună prin slujitori că nu sunt acasă. Frații se miră și se înfricoșează de acest lucru ciudat, dar le fac pe toate după poruncile lui Constantin. La căderea nopții își ia rămas bun de la frați și, luându-l cu sine pe mârzacul cel legat, până la ziuă trece iarăși râul Siret, unde, găsindu-și slujitorii, li-l încredințează pe tătarul legat să-l ducă după ei. Astfel în chip minunat a dus el la bun sfârșit ceea ce îi făgăduise lui vodă.
În anul 1646, la vârsta de 34 de ani, silit de vodă, o ia pe prima lui soție, pe Anastasia, nepoată de văr după tată a lui vodă însuși, care se stinge <din viață> la a patruzecia zi după nuntă, / răpusă) de o molimă. Grigore-Vodă, trecând de partea nemților după bătălia de la Raba și luând cu sine marile avuții ce le avea, cum voia să ajungă prin Moldova în Polonia și de acolo la Viena, încredințase unui vechi și credincios căpitan al său să ducă opt cai încărcați cu galbeni. Acesta schimbându-si credința în viclenie, pe când treceau dis-de-dimineață prin apropiere de cetatea Sucevei, se abate asupră-le o negură foarte deasă. Căpitanul / mai întâi îl pierde pe vodă prin negură, apoi, mânat de duhul cel rău și de lăcomie, îl părăsește și, laolaltă cu cei cincisprezece oșteni ai săi, pun la cale să prade averea și să rămână neștiuți în Moldova. Ridicându-se negura pe la prânzișor, Grigore-Vodă ia seama că lipsește credinciosul său căpitan împreună cu cei opt cai încărcați cu visteria; socotește, după cum stăteau lucrurile, că acela se rătăcise prin negură și îl trimite pe Constantin Cantemir să-l caute pe căpitan prin păduri și pe câmpii, el <însuși> oprindu-se pentru puțin din drum. Pe la amiază îl găsește nu departe de târgul Sucevei pe numitul căpitan, ascuns împreună cu ai săi într-un desiș de codru, îl întreabă de ce stau opriți <și> îi spune că vodă îl caută și îl așteaptă în cutare loc. Mai întâi căpitanul spune că l-a pierdut pe domn prin negură, apoi, împletind vorbele cu vicleșugul, le poruncește alor săi să-l și prindă, să-l și lege pe Constantin. Constantin, nebănuind mai dinainte nimic de acest fel din partea unei slugi atât de credincioase a lui vodă, dăduse calul unuia dintre oșteni ca să i-l țină. După ce a văzut însă gândul acelui viclean, ca să scape de primejdia morții, se preface că va îmbrățișa cu cel mai mare drag tovărășia lor și că va merge împreună cu ei oriîncotro îi va purta soarta. Nelegiuitul acela îi dă crezare și întăresc tovărășia prin jurământ. Jură și Cantemir, nu însă cu inimă vicleană, ci dreaptă. Căpitanul le propune să împartă banii, Cantemir <însă> amână; mai întâi să purceadă mai departe de acolo, ca, nu cumva să fie găsiți și prinși de cei trimiși de la vodă (căci știa Cantemir că vodă nu-i poate aștepta mai mult de un ceas sau două, pentru că se temea să nu fie prins din urmă de muntenii urmăritori). / Astfel ei încalecă. După ce au mers puțintel către oraș, Cantemir, cum era scăpat din mâna sorții <rele> și avea un cal cu mult mai iute decât ai lor, îi spune căpitanului: ,, Viclene, l-ai părăsit pe vodă și ai râvnit la averea lui ca cel din urmă tâlhar și ca un al doilea Iuda. Te va aștepta pedeapsa lui Dumnezeu și nu vei scăpa din mâinile mele până când domnul nu va lua seama că eu ți-am fost nu părtaș (căci el crede acum de-a binelea că am primit tovărășia ta), ci vrăjmaș plin de ură. Astfel că, nelegiuitule, eu știu acum că domnul nostru nu a mai putut să ne aștepte, ci, aruncându-ne cumplite blesteme, și-a urmat calea, căci nici nu-i va fi ea fără de primejdie până când nu va fi trecut Prutul și Nistrul în Polonia. De vreme ce ai cugetat și ai făptuit o asemenea fărădelege de nespus, vreau să mă urmezi până la cetatea Sucevei, care acum ni se ivește în fața ochilor, și acolo să încredințezi pârcălabului, neștirbită și neatinsă, averea lui vodă, ca una care îi aparține lui vodă, iar pe mine să mă cureți de această învinuire în fața oamenilor și a lui Dumnezeu; iar dacă te vei împotrivi să o faci, să știi că nu vei putea scăpa viu din mâna mea și vei muri, tu și tovarășii tăi, spânzurați de către domnul Moldovei”. Auzind acestea, s-a înfricoșat nemernicul de tâlhar și, de voie de nevoie, îl urmează pe Cantemir până la cetate. După ce intră în cetate la căpetenia ei (numită pe moldoveneste ‘pârcălab’), Cantemir îi înfățișează <cum stau> lucrurile, viclenii tâlhari mărturisesc, sunt ferecați în lanțuri și sunt trimiși împreună cu Cantemir la Dabija-Vodă, la Iași. Dabija, primind avuțiile, găsește în fiecare desagă câte 6000 de galbeni, îi osândește pe tâlhari / la ocnă, pe Cantemir îl ține în cea mai mare cinste și în laudă pentru credința față de domnul său, îl dăruiește cu îndeajuns de bogate daruri și îi cere să voiască a rămâne în slujba lui; iar Cantemir îi făgăduiește să rămână cu dragă inimă în slujba unui asemenea domn, doar cu această învoială: până ce va fi auzit unde pe lume s-a așezat domnul său, iar auzind aceasta, el avea a merge la domnul său și a se curăța de bănuiala închipuită asupră-i. Astfel Cantemir rămâne la Dabija-Vodă, însă, la puține zile după aceasta, aude că Grigore-Vodă a scăpat în Polonia și că și-a îngăduit doar șase zile de odihnă la Liov, iar de acolo a apucat calea către Varșovia și de acolo înspre Germania. Așadar, de vreme ce înțelegea că este foarte anevoie să-l găsească pe domnul său prin atâtea crăii și împărății, se potolește până când pronia lui Dumnezeu i-ar deschide o cale mai lesnicioasă. Este cinstit de Dabija-Vodă mai întâi cu isprăvnicia Codrului, unde știa că și strămoșii lui au ținut mereu isprăvnicia și că are moșii părintești.
Grigore-Vodă, după ce l-a așteptat pe Cantemir vreme de două ceasuri în locul unde se oprise și vede că nici Cantemir nici credinciosul său căpitan nu se mai ivesc, zise: ,,Și-au călcat credința ticăloșii, <ei> pe care îi nădăjduiam drept cei mai credincioși dintre toți; Dumnezeu să le dea răsplată după inima lor”. Și așa și-a urmat fuga până ce a trecut Nistrul. La trecere îl ajunseseră muntenii care-l urmăreau, dar Grigore, apărându-se vitejește și părăsind câteva chervane, însuși / a trecut Nistrul cu restul avuțiilor sale și prin Polonia și Silezia s-a dus la împărat în Germania. După ce a zăbovit acolo ca la doi ani, dobândește iertare de la sultanul turcesc prin mijlocirea prietenului său Panaiotis, dragomanul Porții, și vine înapoi la Constantinopole prin Italia și Veneția. Din nou i se dă înapoi domnia Țării Românești; îl găsește acolo pe căpitanul cel viclean și îl prinde. [Pe acesta] Cantacuzinii (care îi erau dușmani de moarte lui Grigore din pricina uciderii tatălui lor, Constantin Cantacuzino) nu știu în ce chip, îl sloboziseră pe acel căpitan viclean de la ocnele Moldovei și îl țineau la ei în cinste. Cantemir, când aude că domnul său s-a întors iar în Țara Românească și că i-a fost dată înapoi domnia, cere de la Dabija-Vodă învoire să meargă la domnul său și să se curețe de învinuirea ridicată asupra sa. Dabija-Vodă, potrivit făgăduielii, nu numai că îi dă învoire să se ducă, dar îi și scrie lui Grigore-Vodă și dă mărturie pentru credința lui Cantemir; iar lui Cantemir însuși îi spune că, dacă va voi să se întoarcă iarăși în țara sa, el nu-i va da altuia slujba pe care o ținea și că va avea mereu la dânsul cinstirea cuvenită lui. Cantemir, fie din dragoste de țară, fie din pricina nenumăratelor necazuri pe care le îndurase în pribegiile sale, făgăduiește lui vodă că, dacă va dobândi din partea domnului său de mai înainte învoirea de a se înapoia în țară și va căpăta carte de liberă trecere și scrisori doveditoare ale credinței sale, / el se va întoarce în slujba lui. Astfel Cantemir se duce în Țara Românească la Grigore-Vodă, cere și se roagă pentru o judecată în fața lumii. Căpitanul cel viclean este adus de față; învinuit fiind de către Cantemir de fapta vicleniei, acela mărturisește; este adusă ca mărturie scrisoarea domnului Moldovei, se dă hotărâre ca vicleanul căpitan să fie spânzurat. Cantemir își dovedește credința și dreptatea și dobândește de la Grigore-Vodă carte de mărturie, care se mai păstrează și acum la fiii săi. De altfel, a treia zi, când căpitanul avea să fie dus din temniță sub furci, îl găsesc mort; făcându-se cunoscut domnului acest lucru, Grigore să fi răspuns: ,,A murit el ca om, dar ca trădător viclean trebuie spânzurat chiar și mort”; și astfel l-au spânzurat pe mort, ducându-l nu la groapă, ci la spânzurătoare. Iar Constantin Cantemir, primind, așa cum s-a spus, de la Grigore-Vodă scrisoare de mărturie și învoirea de a se întoarce în țară, s-a înapoiat în slujba domnului Moldovei, la-moșiile și neamul său.
După înapoierea din Țara Românească, Dabija-Vodă îi încredințează nu numai isprăvnicia Codrului, ci mai adaugă pe deasupra și vornicia Bârladului. A trăit sub domnia acestui voievod, atât la curte, cât și între boieri, în mare cinste, iubit și îndrăgit de toți. Orice treburi, fie obștești, fie numai ale domnului în parte, le ducea la bun sfârșit grabnic și cu bună judecată și mai cu seamă în adunările cu tătarii (‘slim’ li se spune) întreaga povară a treburilor cădea numai asupra lui. Căci era socotit de tătari, nu mai puțin decât de moldoveni, un judecător drept al lucrurilor și al treburilor.
În anul … ia de soție, din neamul de viță al Găneștilor, pe o fată, Ruxandra, singura care mai rămăsese din tot neamul <lor>; / de la ea și-a adăugat la ale sale toate moșiile neamului ei și un număr destul de mare de șerbi; ea a trăit doar trei ani și dintr-însa s-a născut primul lui copil, <Ruxandra>, fiica acelei Ruxandre. În anul …, murind Dabija-Vodă, este pus Duca în locul lui; acesta <îl întărește> pe Cantemir în aceeași isprăvnicie a Codrului și îi încredințează strângerea dărilor acelor ținuturi și apărarea hotarelor de noii veniți, tătarii nogai. Dar Duca nu a ținut domnia mai mult de șase luni, fiind mazilit de Poartă. La domnie a fost trimis Iliaș, din vechiul neam al lui Alexandru-Vodă, cel numit Lăpușneanul, dar locuind acea familie îndelungă vreme la Constantinopole, pierduse chiar și obișnuința graiului Moldovei, astfel încât părea preschimbat din moldovenesc în grecesc. Dar și Iliaș fiind mazilit după optsprezece luni, din nou Duca este trimis în Moldova.
În anul … o ia în căsătorie pe a treia soție, pe Ana, din vechiul neam de moldoveni al Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția lui Duca-Vodă, din care în anul următor i s-a născut Antioh, fiul lui dintâi, în luna decembrie, 4. În al doilea an al domniei aceluia, moldovenii care locuiesc dincolo de râul Prut, afară de Cantemir, ațâță o răzmeriță împotriva domnului. Se strâng ca la opt mii de răsculați, se pornesc pe neașteptate asupra Iașilor și îl împresoară pe domn în cetate. Duca îi încredințează lui Cantemir apărarea Curții domnești; <acesta> îi alungă cu tărie pe răsculații care dau năvală; în sfârșit, Duca-Vodă, prin mijlocirea lui Cantemir, îi întreabă pe răsculați ce vor. Aceia răspund că nu vor nimic altceva / afară de ieșirea lui din domnie. Domnul se învoiește ușor la aceasta și vestește că a lepădat domnia <și> cere slobodă trecere către Constantinopole. Răsculații se învoiesc. Duca, ieșind din Iași, ajunge la Galați (<aceasta> este o cetate așezată pe malul Dunării), de acolo îl înștiințează pe sultan despre răsculații moldoveni. Sultanul îi poruncește să se întoarcă din drum și, împreună cu tătarii orânduiți, să-i risipească pe răsculați și să-i măcelărească pe toți până la unul. Duca s-a folosit împotriva dușmanilor săi nu numai de sfaturile, ci și de brațul lui Cantemir, căci răsculații, primind știre despre întoarcerea lui Duca și de venirea tătarilor, se strâng încă și mai mulți în câmpia Orheiului. Jură că ei ori vor muri, ori nu-l vor primi pe Duca la domnie. Cantemir este trimis de Duca, cu o oarecare parte din tătari, îi alungă pe răsculații strânși laolaltă, îi risipește și îi silește să primească supunerea față de domn. Reîntors, Duca îi aduce lui Cantemir mari mulțumiri și îl cinstește cu dregătoria de mare-clucer (annonae praefectus).
În anul următor Mehmed-Sultan își duce oștile împotriva leșilor și spre a cuceri Camenița. Duca îl orânduiește pe Cantemir ‘călăuz’ (ductor exercitus) pe lângă împărat (căci era foarte bun cunoscător al limbii turcești), de la Dunăre și până la Camenița în această slujbă atât de anevoioasă și de aspră el s-a purtat desăvârșit; pe toate le avea grabnic și de-a gata după pofta sultanului, în tabăra turcească îi fusese orânduit sălaș lângă Cozazogli Ram, capugilar-chehaia sultanului. Toate cele privitoare la locurile de prin olaturi, la ape și la obiceiurile și oștile leșilor învecinați, el le înfățișa după dorința sultanului, ca unul care trăise vreme de atâția ani în Polonia. Aceasta a fost cea dintâi pricină din care Cantemir / și-a făcut un nume până și la Curtea sultanului. Duca fiind mazilit sub Camenița, în locul lui este pus Petriceicu, dar Cantemir este orânduit și de Petriceicu în aceeași slujbă pe lângă sultan. După luarea Cameniței, cum sultanul voia să-și ducă oștile înlăuntrul Poloniei, <dar> voia să trimită înapoi peste Dunăre haremul, adică țiitoarele lui și noile prea alese roabe leșești pe care hanul și alte pașale (care pustiiseră Podolia până la Liov) i le trimiseseră în dar – îl orânduiește atunci al doilea după Câzlar-Aga pe Haznadar-Bașa al său, Iusuf-Aga, și îi poruncește să îl ia cu sine pe Cantemir împreună cu câteva sute de moldoveni pentru a însoți și a păzi haremul. Domnul Moldovei rânduiește la porunca sultanului cinci sute de oșteni moldoveni; Haznadar-Bașa nu luase <cu sine> mai mult de o sută de turci (netrecându-le nimic prin gând de oștile leșilor), ba și aceștia slugi de curte și slujitori de ai săi. Astfel Mehmed-Sultan, pornindu-și tabăra de la Camenița spre Liov, Haznadar-Pașa cu haremul și cu Cantemir o iau înapoi spre a trece Nistrul. O dată trecut Nistrul, șapte mii de leși fuseseră trimiși dincoace de Nistru de către hatmanul Sobieski ca, de vor putea, să poată (sic) prinde limbă de la taberele din urmă ale turcilor. Aceștia cad pe neașteptate asupra haremului sultanului chiar pe malul râului. Eunucul, pierzând orice nădejde, nu știe, încremenit, ce ar fi de făcut, îl strigă pe Cantemir. „Iată”, zice, ,,dușmanii sunt mulți, noi foarte puțini; ce-i de făcut?”. Cantemir îl sfătuiește „să trimită cât mai de grabă un om ca să dea de știre sultanului și să-i ceară ajutor; iar că el, cu oștenii săi, va așeza chervanele roată și se va lupta până la ultima suflare și nu îi va lăsa în mâinile dușmanilor mai înainte de a pieri”. / Ceea ce a și făcut; căci, strângând chervanele roată și slobozind caii, ei aruncau îndărăt, pedeștri, iureșul leșilor. A luptat vreme de opt ceasuri, până când leșii au văzut ajutorul venind de pe cealaltă parte, cu toate că acesta nu putea fi văzut și de ei înșiși. Leșii, văzându-i pe turcii care veneau și se împrăștiau pe toată câmpia, o rup la fugă fără de vreo ispravă. Astfel, prin bărbăția lui Cantemir, au fost izbăvite femeile sultanului. Celor veniți în ajutor, eunucul le povestește despre bărbăția, destoinicia și inima neclintită a lui Cantemir <și> mărturisește că de la dânsul le vine scăparea, lui și femeilor sultanului; apoi, însoțindu-l și ceilalți turci, a dus haremul până la Galați. La Galați eunucul dă scrisoare către marele vizir despre slujba credincioasă a lui Cantemir; întors cu ea la vizir, vizirul îi spune: „Dacă aș fi avut știre despre bărbăția și credința ta mai înainte de a fi așezat domn nou, tu ai fi avut a fi uns domn; dar cum prea de curând a fost așezat domnul, este cu neputință ca sultanul să-și schimbe hotărârea. Dar te va aștepta aceeași norocire de vei săvârși mereu astfel de slujbe și vei sluji cu credință Porții Otomane”. De aici s-a tras că, rând pe rând, Cantemir a fost ținut în bănuială la toți domnii cu toate că el nu a râvnit niciodată domnia și a slujit tuturor domnilor întotdeauna cu credință și fără pată.
În anul următor, din nădăjduită pace se ațâță un și mai mare pârjol al războiului împotriva leșilor, căci Mohamed-Sultan, auzind că statul leșesc a nesocotit înțelegerile pe care regele le încheiase cu turcii și că a tăgăduit să dea tributul făgăduit, se pornește cu mari puteri împotriva, leșilor; dar, sub Hotin, turcii sunt înfrânți rușinos de către leși și puși pe fugă în acea bătălie și Petriceicu, domnul Moldovei, unindu-și armele cu cele leșești, le-a pricinuit turcilor foarte mare prăpăd; dar, după aceea, \ Petriceicu, [domnul Moldovei], cum nu putea să-și împlânte temeinic piciorul la domnia Moldovei sub ocrotirea leșilor, a fost silit să se tragă în Polonia. Poarta Otomană, o dată ce a văzut că domnul Moldovei a trecut la l dușmani chiar în focul luptei și că începutul prăpădului s-a pornit de la moldovenii și muntenii trecuți de cealaltă parte, socotește că-i mai chibzuit ca pe viitor să nu mai pună nicicând domn un moldovean, ci un grec, / care să-și aibă casa și familia la Constantinopole, și pe deasupra nerăzboinic <din fire> și necunoscător în ale celor ostășești. Așa că îl trimit în Moldova pe Dimitrie (căruia pe nume mic <îi spun> îndeobște Dumitrașcu) Cantacuzino. Acesta, după ce a ajuns la Galați pe timp de iarnă, găsește Moldova {împânzită) de cazaci prădalnici, care trecuseră de la turci la muscali vede toate acele ținuturi pline de tulburare și de tâlhării; domnul, nefiind învățat cu atare lucruri, se teme să meargă mai departe. Boierii nu-l pot suferi pe acest nou-venit, dar, ca să nu pară că pun ceva la cale împotriva poruncii sultanului – ca și cum de teama cazacilor și a tătarilor aflați în pradă s-ar fi tras către olaturile muntoase – amână <să vină> să i se închine noului domn. Dimitrie, neștiind <cum stau> lucrurile <și> rămas fără orice sfat, stă țintuit la Galați. Era însă / în preajma lui un oarecare grec, cunoscător al treburilor din Moldova, care îi spune domnului că „dacă nu-i va atrage mai întâi la sine pe Cantemir și pe Gavriliță” (acesta era pe acea vreme hatman al Moldovei) ,,prin scrisori ademenitoare și pline de cinstire și prin făgăduieli, nici un boier nu se va apropia de el; căci toți ceilalți obișnuiesc a se lua după mișcările și faptele acestor doi”. După sfatul acestuia, Dimitrie trimite la Gavriliță și la Cantemir scrisori ce le făgăduiau munți de aur: juruindu-le anume lui Gavriliță întărirea hătmăniei, iar lui Cantemir serdăria (iară serdăria înseamnă cârmuirea întregului olat al Moldovei care este dincolo de râul Prut și lui îi dau ascultare corpurile de călăreți din acele părți, rânduite la hotare până la Hotin, Bender și Bugeac). Cei doi, ademeniți prin aceste scrisori, vin la domn la Galați, unde (acesta) își petrecea acuma a patra lună. Domnul își ține făgăduielile: îl face adică pe Gavriliță hatman, dar îl ține pe lângă sine, cum că ar vrea să se folosească de îndreptarea și sfatul lui pentru a-i aduce înapoi și pe ceilalți boieri. Pe Cantemir îl face serdar și <îi încredințează> oastea moldoveană care îl însoțește, adăugând și câțiva turci și tătari, ca să-i alunge pe cazacii jefuitori și făptuitori de tâlhării pretutindeni în cuprinsul domniei și pe ceilalți prădători de adunătură de felurite neamuri. Către această vreme i se născuse lui Cantemir cel de al doilea fiu, Dimitrie, în luna octombrie, 26. Pe acest fiu nou-născut Dimitrie-Vodă, ca să-și lege și mai taie sufletul lui Constantin Cantemir, îl primește din sfânta cristelniță și îl cheamă Dimitrie, după numele său, <și> îl dăruiește cu o foarte întinsă moșie din satele domniei, numită Valea Ilei. Acestea fiind astfel rânduite la Galați, Cantemir, luându-și oștile, măcar că nu prea numeroase, se năpustește de pretutindeni asupra tâlharilor, pe unii îi prinde, pe alții îi alungă și în răstimp de o lună / le pune iară pe toate la adăpost și în bună pace. Dimitrie-Vodă, apucând scaunul Iașilor, boierii toți se adună de la sine ca să i se închine. Cu toate acestea domnul, cum avea știre că numele și bărbăția lui Cantemir sunt vestite și renumite nu numai printre ai săi, ci până și la Curtea turcească, uitându-și jurământul și de curând împlinitele-i slujbe pline de credință, prinde ură din pizmă și are grijă ca, prin mii de tertipuri, să-i facă de petrecanie lui Cantemir; dar, fără vreo dreaptă pricină, nici nu cutează, nici nu poate să ridice mâna asupra-i, de vreme ce știa că, dacă vroia să încerce asupra-i vreo silnicie, toți moldovenii îl părăseau și i se alăturau lui Cantemir. Chiar dacă avea Cantemir știre, prin prietenii săi, de această ură iscată împotriva lui, se preface totuși că nu bănuiește nicidecum așa ceva din partea domnului și dă ascultare fără preget tuturor poruncilor. Tot după cum întotdeauna și la oricare bărbați aleși virtutea le-a fost urâtă celor stricați, tot astfel și la acest Cantemir al nostru ea a fost mereu prigonită de către unii; cu ocări și cu alte nedrepte clevetiri – și mai cu seamă puneau, precum socoteau ei, ca nezdruncinată temelie a minciunilor lor că, la mai-marii turci și la han, Cantemir se afla la mai bun preț decât alții, ba chiar și decât vodă însuși, și că odinioară, sub Camenița, Cara Mustafa îi făgăduise domnia și era de crezut că el nu numai că așteaptă <împliriirea> acelei făgăduieli, ci chiar și năzuiește <la ea>. De unde domnii au a se păzi ca nu cumva să se încreadă prin mult în el la treburi mai ales care privesc Poarta, altminteri se va întâmpla cândva ca el să poată scoate din scaun pe oricare domn ar voi. încredințat prin acestea și prin felurite (alte) lătrături de acest fel, Dimitrie întindea neobosit lațuri asupra vieții lui Cantemir. Dar, prin ocrotirea lui Dumnezeu, / nu i s-a ivit nicicând vreun prilej ori n-a putut găsi împotriva lui vreo dreaptă pricină» cu toate că îi încredința necontenit treburi și porunci altora cu neputință <de înfăptuit). Totuși Dimitrie nu a rămas multă vreme neclintit în domnie, căci, mazilit fiind după șaisprezece luni, a fost trimis în Moldova un alt grec, Antonie Ruset, poreclit Dracul. Sub acesta Cantemir și-a tras haina peste cap și, fără de dregătorie, a rămas ca la doi ani la casa sa.
La anul …, după al cincilea an de căsătorie, i s-a născut fiica Safta sau, după numele (sfintei) ei patroane, Elisabeta, de pe urma cărei nașteri a murit și Ana, soția lui Cantemir, femeie vrednică a fi socotită înainte de toate printre femeile acelui veac, deprinsă cu cea mai bună învățătură, foarte pricepută și prevăzătoare în treburile gospodăriei (și sunt de adăugat cele ce se cuvin să fie lăudate la o femeie înzestrată cu virtute); iar nu mult după aceea a plecat dintre cei vii și sora lui Cantemir, călugărița Macrina.
Fiind mazilit Antonie Ruset, sultanul îl trimite din Țara Românească în Moldova pe Duca pentru a treia oară (fiind așezat în Muntenia Șerban Cantacuzino). Când Duca ajunge în Moldova, îl recheamă din nou la dregătoria de serdar pe Cantemir, care se lăsase în voia liniștii și tihnei, departe de Curtea domnilor, dar nu ca să cinstească un om vrednic de cinstire, ci ca să găsească la el vreo pricină din care să-i poată face de petrecanie, căci, pe când era el încă mazil ducându-și viața la Constantinopole, aflase pe de-a-ntregul cât de vestit era numele lui Cantemir la Curtea sultanului, de unde lesne se putea ghici că, în cele din urmă, va ajunge și la domnie. Păzindu-se totuși cu iscusință în treburile și în slujba sa, Cantemir nicicând nu a dat temei / să se petreacă ceva potrivnic lui. S-a întâmplat însă ca, în al treilea an al domniei lui Duca, o seamă de boieri să uneltească împotriva lui, dintre care mai de frunte erau trei: Marele-vistier Ghica, jitnicerul Bogdan și sulgerul Lupul. Aceștia deși începuseră uneltirea nu fără tainica înțelegere și a altor boieri (căci simțeau că silnicia Ducăi era de neîndurat) totuși purtându-și treaba cu mai puțină prevedere, le sunt descoperite urzelile. Sunt prinși, sunt dovediți vinovați și sunt descăpățânați potrivit hotărârii. Fiul lui Bogdan, Lupul era logodit cu fiica lui Cantemir, Ruxandra, și acum pe cale să facă nunta, (atunci când) au fost date la iveală răzvrătirea și uneltirea lui Bogdan. După tăierea capului lui Bogdan, câțiva pizmași ai lui Cantemir, socotind că au aflat preabun temei, îi spun domnului că Bogdan își logodise fiul cu făta lui Cantemir și că, de vreme ce era între ei și vecinătatea moșiilor și o legătură prin căsătorie și se <mai și> știau legați între ei de atâta vreme, era cu neputință să nu-l fi făcut și pe Cantemir părtaș la sfatul lor, mai ales pe un. om pe care întregul ținut de dincolo de Prut al Moldovei îl recunoaște drept căpetenie. I-au plăcut minciunile unui domn gata de moartea și uciderea omului celui drept. Dar cum acesta nu se putea face pe față și nici vinovații nu spuseseră nimic împotriva lui Cantemir, nici prin viu grai, nici în .scris, a purces în alt chip: mai întâi îl aruncă, în temniță pe Lupul cel tânăr, fiul lui Bogdan (care avea atunci șaptesprezece ani). Plăsmuiește cum că la tatăl lui și la el au rămas bani din vistieria obștească, îi cere 10 000 de taleri, iar pe ascuns umblă să afle prin îngrozirea cu caznele, / dacă n-a auzit cumva el însuși de la tatăl său că și Cantemir â fost într-un gând cu acela. Tânărul spune că el nici uneltirea tatălui său n-a simțit-o, necum pe a lui Cantemir; iar tatăl său, de va fi încercat acea nelegiuire, a fost pedepsit după dreptate, el însă a fost străin de planurile tatălui său și neștiutor de ele. Astfel, neizbândind Duca nimic, îi făgăduiește tânărului că îl va dezlega de toți banii și că îl va cinsti cu vreo slujbă la Curte, dacă îi va da în scris <și> va spune în fața Divanului că socrul său Cantemir a fost părtaș la uneltire. Nobil și mare la suflet, tânărul spune că vrea mai bine să moară decât să învinuiască pe nedrept un om drept. O dată pierdută nădejdea de-a izbuti, Duca, prin felurite întemnițări și înspăimântări cu caznele, cere de la tânăr, cu silnicie și pe nedrept, toți banii. Tânărul Lupul făgăduiește că îi va da, numai să fie slobozit din lanțuri cu bune chezășii, ca să poată adică să-și vândă moșiile, cu al căror preț să împlinească pofta domnului. I se dă îngăduința să iasă din temniță cu bune chezășii, dar <domnul> dă tainică poruncă, nu cumva vreunul dintre boieri să se pună chezaș sau zălog pentru el. Tânărul se roagă de toți boierii rudă cu sine și de alții pe care îi socotea prieteni ai tatălui său; toți spun că nu pot să facă aceasta și-și cer iertare, ca nu cumva, ajungând chezași pentru el, să cadă în bănuială la domn. Cantemir, când își vede ginerele atât de silnic hărțuit și năpăstuit fără nici o milă de către slujitori (căci banii aceia fuseseră rânduiți pentru slujitori), îi spune marelui-buluc-bașă să-l slobozească pe ginerele său, iar el în răstimp de zece / zile va plăti acei bani și, dând înscris, îl slobozește pe ginere-său din temniță. Auzind aceasta, Duca se aprinde și mai tare de mânie și, chemându-l pe Cantemir, îi zice: ,,De ce te-ai pus chezaș pentru fiul omului care mai acum trei zile uneltise asupra capului meu și și-a luat pedeapsa cuvenită prin dreaptă judecată? Dragostea asta peste măsură a ta față de el este mai mult decât s-ar cuveni unui logodnic; căci puteai tu să-ți găsești un alt mire, ai cărui părinți să nu fie împroșcați cu o atare pată. Cine oare <ar disprețui) să-și logodească feciorul cu fata ta?” îi răspunde Cantemir: .,Că Bogdan a fost descăpățânat pe drept și prin obștească judecată, o știm cu toții. Dar că fiul lui, pe care după rânduielile bisericii mil luasem ca logodnic fiicei mele, a fost <părtaș> la aceeași vină cu părintele său nu am auzit și nu am socotit ea este drept, Măria Ta Doamne, în orice chip va fi murit tatăl său. să nesocotesc logodna cu un tânăr nevinovat, <fapt> prin care ar fi încălcate rânduielile bisericești și cinstea cuvântului dat. Cât despre plata banilor, socot că nu am adus folos mai mult ginerelui meu decât oștenilor tăi: acestuia măcar <i-am adus> scăparea din lanțuri, acelora însă le-am înlăturat lipsurile și le-am împlinit așteptarea de șase luni de zile. „Altcum”, zice, .,dacă Măria Ta va porunci-o, n-am să le mai număr oștenilor banii și am să amân nunta câtă vreme va fi pe placul Măriei Tale”. Dreptul judecător răspunde: „De vreme ce te-ai legat prin înscris să le plătești oștenilor banii pentru datoria tânărului, nesmintit |trebuie să plătești / acea sumă la sorocul hotărât, dar nici nu voiesc, nici nu încuviințez ca fiul unui tată care a uneltit împotriva capului meu să fie soțul fiicei tale; altminteri de vei face, va fi drept dovadă că tu ești mai degrabă de partea dușmanilor mei morți decât de a mea viu și domn”. Cantemir, <simțind> leul după gheară, înțelege prea bine gândul cel răuvoitor al domnului față de dânsul, totuși îi poruncește pe tăcute ginerelui său să vândă neguțătorilor toată averea sa mișcătoare și nemișcătoare (afară de clădiri, de moșii și de șerbi) și din prețul ei să plătească domnului banii, <zicând că> ,,el însă nădăjduiește în Dumnezeu că va afla prilej de a-i înapoia mai multe decât a vândut el însuși”. Așa a făcut tânărul: își vindea toate bunurile cu inimă largă, Cantemir însă, prin mână străină, cumpăra toate acestea pentru ginerele său; pe care, după aceea, i le-a dat înapoi cu și mai mare folos. Iar Duca-Vodă, de vreme ce vedea că toate străduințele sale sunt zadarnice și nu putea <găsi> sub ce învinuire să-l înșface pe Cantemir, născocește un alt vicleșug: săr-1 trimită pe el capuchehaie (împuternicit) la Constantinopole la Curtea sultanului si, dacă s-ar ivi oarecari porunci ale sultanului privind fie trimiterea vreunei sume de bani, fie îndeplinirea vreunei alte trebi importante la Poartă, să se țină sub tăcere acea treabă sau poruncă, iar la Poartă va spune că acea sumă de bani sau acea treabă el i-a și poruncit capuchehaiei Cantemir să o împlinească, ba i-a și arătat și orânduit chipul în care trebuia să fie îndeplinită, / ceea ce dacă acela nu a făcut-o este vina lui, și nu a celorlalți supuși din Moldova. Astfel acela va fi aruncat (pradă) mâniei sultanului. Ceea ce a și înfăptuit: căci, trimițându-l pe Cantemir la Poartă, îi scrie vizirului în diferite scrisori cum că peste trei luni va să vină Bairam-pescheșul (darurile pentru Paști <le turcești> , al căror întreg se alcătuiește din 120 de pungi), <că> l-a trimis prin Cantemir în număr deplin și că încă de cu trei luni înainte de Bairam se află strânsă la Galați întreaga sumă de bani, pe care, luând-o cu sine de acolo, acela să o ducă la Poartă și, după catastif, să o împartă tuturora așa cum se cuvine. Cantemir purcede din Iași, la Galați nu găsește strânsă nici măcar a treia parte din bani, ba încă este încunoștiințat de niște prieteni că acest lucru fusese nesocotit din porunca domnului. <De> la Galați îi scrie domnului două, ba și trei scrisori despre lipsa banilor, nu dobândește nici un răspuns afară de acela ca, fără nici o zăbavă la mijloc, să ajungă cât mai repede la Constantinopole, ca nu cumva treburile grabnice de la Culte să fie lipsite de îndrumătorul și înfăptuitorul lor; iar toate celelalte îl vor urma. Cantemir, strâmtorat din toate părțile, dar mânat totuși de nevoie, este silit să treacă Dunărea și ajunge la Poartă în ziua dinainte hotărâtă de către domn. Ziua Bairamului stătea să vină. și nu se auzea nici de numele banilor ce aveau a sosi; își dă el seama dinainte încotro bătea treaba (căci plata acestor bani nu suferă nici o amânare la Poartă). Chehaia vizirului știa din scrisorile domnului că întreaga sumă de bani să află pregătită la Cantemir și el o va plăti fără îndoială:la vremea obișnuită; de unde atârna asupra lui Cantemir o nu mică / primejdie. La Galați nu luase cu sine mai mult de 20 000 de taleri; astfel că, pierzând nădejdea că vor mai sosi bani de la domn, se întoarce către ai săi prieteni turci, din care nu puțini avea, <și> care făceau negoț în Moldova, de la care ia, pe înscris de mâna lui, toată suma de bani și, în ziua dinainte hotărâtă, împarte tuturora în întregime Bairam-peșcheșul și nu se mai plânge înaintea domnului de acest lucru, ci numai că nu a găsit banii la Galați, potrivit cu porunca pe care o primise de la Iași către dăbilari, și că nici mai apoi, până în ziua Bairamului, nu au sosit în urma lui – de unde el socotește că Măria sa, împărțit între alte treburi obștești mai însemnate, a trecut cu vederea acesta sau că aceia cărora li se dăduse porunca s-au lăsat pe tânjală; drept care el roagă pe Măria sa să binevoiască a-i trimite cât mai degrabă restul de bani, pe care i-a luat cu împrumut de la prieteni pe înscris de mâna lui și (ca nu cumva, din pricina lipsei banilor, vizirul să se mânie asupra domnului) i-a împărțit în întregime la locurile lor, ca, la ziua sorocită pentru plata banilor, să nu se arate în fața negustorilor drept mincinos și nestatornic, în scrisori domnul făgăduiește chiar că va trimite banii, însă în fapt nu se sinchisește nicidecum, ba nici măcar nu-și <mai> amintește și nu-i <mai> pasă de Cantemir că a rămas datornic. Și acum un an întreg își împlinea crugul și tot nu se trimitea nici un ban; negustorii cerându-și cu îngrijorare banii de la Cantemir, Cantemir le dă înscrisuri de plată către vechilul casei lui; aceștia, venind în Moldova, primesc de la vechilul casei, fiecare după înscrisurile lor, boi, pi, miere, unt și altele care le aduc folos negustorilor / și dau înscrisurile înapoi. Domnul, după ce a aflat despre Cantemir că a plătit de la sine împrumutătorilor întreaga sumă de bani, numește o nouă capuchehaie la Constantinopole și lui Cantemir îi poruncește să vină la el, anume sub cuvânt că, deoarece avea poruncă de la sultan să se gătească de război împotriva nemților, vrea să-l folosească la strângerea de oșteni și la alte treburi privitoare la oștire; iar despre banii datorați nu se face nici o pomeneală. Cantemir se supune poruncii domnului, încredințează treburile Porții capuchehaiei care vine, el însuși se întoarce în Moldova, este cu cinstire primit la vedere de către domn, primește încă o dată mulțumiri pentru slujba credincioasă și strălucită și i se făgăduiește plata banilor din țară. Dar toate acestea <erau> plăsmuite și învăluite în ură ascunsă; căci nici n-a poruncit mai apoi să-i fie plătiți banii, nici de celelalte făgăduieli nu s-a ținut. Totuși Cantemir a răbdat nebiruit toate acestea.
Nu mult după aceea la anul …, pe la începutul verii, domnul purcede la război asupra Vienei. Pe Cantemir îl scoate din slujba de serdar și îi poruncește să urmeze tabăra. Cum însă tătarii treceau prin Moldova și Țara Românească spre a se uni lângă Belgrad cu tabăra turcească, ei pustiiau Moldova ca pe o țară dușmană (lăsând în pace doar oamenii), pârjoleau cu foc conacele <și> casele multor boieri, prădau turmele de oi și de vite – între care fuseseră jefuite și hergheliile de cai ale lui Cantemir, mai mult de 800 <de capete>. Duca pătrunsese acum în Transilvania, când / aude despre pustiirea țării de către tătari. Dar, fiecare numai având nădejde pentru cele pierdute ale sale (căci știau că este cu neputință să poată găsi sau căpăta înapoi cele prădate de tătari), nu le mai purtau deloc de grijă; Cantemir însă, cum știa că se bucura de mare trecere în fața hanului și a tuturor mârzacilor, cată de la vodă învoire să se ducă la han și să-si ceară înapoi lucrurile prădate de tătari, în fapt însă el avea în gând ca, după ce își va fi încheiat treaba cu hanul, să se întoarcă în țară și să nu-l mai aștepte în Moldova pe domn la înapoierea lui. Domnul nu a putut să-i tăgăduiască cererea și, primind învoire de întoarcere, îl întâlnește pe han lângă Temurcapi. Pe dată îi dă strașnic ‘iarlâc’ (astfel numesc tătarii poruncile lor) către toți mârzacii și orânduiește câțiva slujbași ca să cerceteze prin toată tabăra tătarilor: pe oriunde vor fi fost răpite de către tătari vitele sau orice altceva de-al lui Cantemir, să le ia în primire și pe acei tătari să-i trimită în lanțuri la han. Astfel Cantemir și-a redobândit de la tătari toate vitele și oile sale (afară de 40 de catâri), ba chiar, sub numele său, și pe ale multor boieri, iar cât despre arderea casei <și> a conacelor a dobândit porunci ca toți mârzacii, punând <laolaltă> o sumă de bani, să plătească prețul curților pârjolite.
Întors fiind apoi la moșiile sale, vodă când a văzut pe Cantemir că nu a urmat tabăra, ci a auzit că s-a întors la ale sale dă poruncă locțiitorilor săi, la Iași, ca pe Cantemir, prins, să-l țină în lanțuri până la înapoierea sa. Dar Cantemir, / primind prin mijlocirea unor prieteni vestea unei astfel de porunci, îi strânge pe toți ai săi de casă din satul Ceucani (așezat lângă râul Tutova) și, în înțelegere cu mulți alți boieri (între care cel mai de seamă era Gavriliță, marele vornic), nesocotesc ascultarea și timp de șapte zile serbează cu strălucire nunta fiicei lui cu fiul răposatului Bogdan. Sfârșindu-se nunta, locțiitorii (cărora, cu un cuvânt turcesc li se mai spune obișnuit ‘caimacami’) trimit 200 de oșteni călări și pedestrași să-l prindă pe Cantemir în satul lui, dar (Cantemir), primind cu trei zile mai înainte știre despre sosirea lor, își pregătește oamenii de casă și slugile pentru a se apăra. Cu oștenii fusese trimis vătaful stolniciei lor, Ioan Hrisoverghi, grec de neamul lui. Acesta, după ce s-a apropiat de satul Cantemir, neștiind despre Cantemir că avea știre de sosirea lui, își lasă oștenii la pândă în pădure; el însuși, ca și cum <ar fi fost) orânduit pentru altă treabă se preface că avea a trece în goana cailor spre Focșani și vine în satul lui Cantemir cu numai 15 oameni. Cantemir poruncește ca, prins pe dată, acesta să fie pus în lanțuri; ceilalți, auzind de prinderea vătafului lor, se împrăștie care încotro și o iau la sănătoasa. Cantemir dându-le de veste celorlalți înțeleși cu el, se adună cu toții la târgul Bârladului și de acolo, luând cu sine <bunurile> lor (care puteau fi luate), oile și vitele, și ascunzând alte lucruri de prin casă, își iau calea către Țara Românească. Plecând din Bârlad, / îl slobozesc din lanțuri pe Hrisoverghi, care, ca să nu pară că și-a văzut de poruncă fără tragere de inimă, îi urmărește cu câțiva oșteni până la râul Șiret, dar nu cutează să încerce nimic. Astfel Cantemir cu mulți alți boieri au scăpat cu fuga în Tara Românească de silnicia lui Duca.