https://blog.revistaderecenzii.com

De mânecate ieșim din Turnu-Severin pe șoseaua care-o ia pe sub Munții Mehedinților și merge la Târgu-Jiu. Valea în care scăpătăm de pe podișul orașului se umple și răsună toată de zuruitul zurgălăilor și de tropotul uscat al cailor. Dorm încă vietățile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai harnici, pășesc mărunțel pe marginea șanțului. De jur împrejur nu vezi decât holde și livezi. Înaintea noastră drumul se așterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o răcoare dulce ș-un miros sănătos de câmp și de pădure. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vânt nu se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit de rouă, pământul doarme încă în lumina umedă și nehotărâtă a dimineții. Peste-un ceas începem să urcăm dealul Colibași. Sub noi zarea se lărgește. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din spatele codrului și se împrăștie în sus ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan. Câțiva nori zgrunțuiți, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodată, o suliță de foc străpunge perdeaua de arbori. Porțile zilei se deschid, și, în valuri, curge lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel și plin de viață, sub calda binecuvântare a soarelui.

Pe culmea Colibașilor oprim, să răsufle caii. Priveliști largi, fermecătoare ni se desfășură din toate părțile. Lanuri și pajiști s-aștern în răzoare pe coaste de grinduri ușor trăgănate. Casele albe ale satelor, revărsate pe tăpșane, strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogașele verzi ale văilor pătate de umbră gârlele trag dungi tremurate, vinete și sclipitoare ca oțelul. Departe, într-un albastru-fumuriu, se încalecă, încrețindu-se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor acoperite de păduri.

Vizitiul — un țăran chipeș și deștept din podgoriile Oreviții — îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munții, plaiurile și apele Mehedinților și îmi povestește, cu șart, legendele pe care le-a auzit și el de la bătrâni.

„Muntele Babelor… l-am lăsat în urmă, se vede bine din șosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii… nu-i așa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el și-a lepădat Dochia cojoacele. Cică era baba asta o zgripțoroaică urâtă, și bătăioasă, și rea, de mama focului, — ș-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fată frumoasă, și harnică, și cuminte, de nu mai avea păreche; da’ baba n-o putea suferi și nu știa cum s-o mai canonească, doar o face-o să-și ia lumea-n cap. Într-o zi îi dă un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Și pe când zolea la fântână și plângea biata nevastă de-nduioșa pietrele, iacă vine un moșneag, c-o barbă albă pân’ la brâu, ș-o întreabă blând că de ce plânge; ea-i spune cum o prigonește ș-o hainește soacră-sa și cum tot la munci grele și fără spor o mână, ca s-o pârască pe urmă la Dragomir că nu-i nici de-o treabă și s-o izgonească din casă. Auzind una ca asta, moșneagu — care era chiar Dumnezeu — dintr-o vorbă-i nălbește caierul și-i dă ș-o chită de ghiocei înfloriți, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a și venit primăvara și strigă: „Dragomire mamă, să ne pregătim de-amu să suim oile la munte, c-au prins a se ridica zăpezile…” A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb să-l spele pân’ l-o face negru. Și iar trece Dumnezeu pe la fântână, și făcându-i-se milă de biata nevastă, blagoslovește încet cu dreapta, și caierul, din alb, se face deodată negru ca pământul în desprimăvărat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte și-i zice: „Na, să le dai babei și să-i spui că le-ai cules de pe câmp”. Când a văzut Dochia fragele, roșii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s-a încotoșmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir ș-au pornit cu turmele la munte. Ș-a dat Dumnezeu întâi trei zile de vară, și pe urm-o moină ș-o ploaie caldă, c-a început baba să-și lepede cojoacele, ude leoarcă și grele de nu le mai putea duce, pân-a rămas numai cu unul. Și atunci s-a lăsat deodat-un ger, ș-o lapoviță, ș-un îngheț de crăpau pietrele. Și umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, vede pe fecioru-său răzămat cu șalele de-o stâncă și prinde-a-i grăi: „Aba, Dragomire maică, lumea se prăpădește de frig, și tu stai și cânți din fluier!”… Da’ el era mort, — înțepeniseacolo prididit de zloată, c-un ciubuc de gheață la gură. Ș-așa, au înghețat sloi și baba, și oile, și s-au prefăcut toate-n stană de piatră, de se cunosc și azi momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de-atunci se cheamă Babele.”*

Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu puține schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăștiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei.

LA UMBRĂ

Pe la amiază conăcim în Broșteni, sat mare și frumos, revărsat pe valea râului Motru. Vrednici, și cuminți, și buni gospodari trebuie să fie oamenii prin părțile acestea. Văd căsuțele lor vesele și curate, livezile îngrădite, curțile pline de păsări, fânul strâns cu îngrijire și așezat în pătuiace, vitele grase, femeile bine îmbrăcate și copiii rumeni la față. Mă dau în vorbă c-un moșneag care-mpletește la un coșer de nuiele.

„Sunt, ce e dreptul, și pământurile bune pe-aici, îmi spune bătrânul, dar ș-ai noștri s-au ales tot oameni harnici și de ispravă. Noi pe la târg mai mult vindem decât cumpărăm, c-avem aici, slavă Domnului, tot ce ne trebuie. De-ale îmbrăcămintei lucrează nevestele în casă; opinci și căciuli ne facem noi; și de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de-ajuns și de rămas. Uite-o cum stă podoabă pe dealuri hrana noastră, din belșug: numai sănătoși să fim și zile s-avem s-o mâncăm. Vezi dumneata, noi avem în comuna noastră, de șapte sute de suflete, patru biserici și numai două cârcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici gâlceve, ori bătăi, ori furtișaguri, cum sunt, de-o pildă, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulți și unde oamenii beau țuică și-n loc de aghiazmă la Bobotează. Acolo cic-ar fi vrut odată sfântul Nicodim să le facă și lor o biserică, și ei, ticăloșii, ca să scape de sfânt, s-au apucat și i-au vârât pe-ascuns un miel în traistă, ș-apoi au sărit să-l bată zicând că le-a furat mielul, ș-a plecat sfântul în lume blestemându-i să nu mai aibă biserică-n sat, ci numai de cimpoieri și de toboșari să le facă Dumnezeu parte. Și multă vreme cic-au rămas fără biserică. Acuma au, nu-i vorbă, s-a milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos, că tot cârcima li-i mai dragă!… Urât lucru mai e, Doamne, și băutura asta. Lasă c-aduce și pagubă, și te sărăcește de te lasă pe drumuri, da-ți strică și minte, și sănătate, și viață, și tot, de-ajungi din om neom. Eu — mulțumesc lui Dumnezeu — iacă, sunt aproape de nouăzeci de ani, și muncesc cât și feciorii mei, și nu știu ce-i boala. Când mi-i sete, mă duc colea la șipot, îi trag un gât bun de apă rece și parcă-ntineresc…”

Mă uit la figura blândă și luminoasă a moșneagului, ascult cu drag vorba lui așezată și cuminte și mă gândesc că în el sunt întrupate toate bunele însușiri ale poporului român. Câtă înțelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele acestea cinstite și senine cari-au trecut de-atâtea ori prin cumpene mari, prin greutăți și nevoi cumplite, ș-au înfruntat cu bărbăție vijeliile vieții, ș-au știut pururea să-și păstreze credința lor în bine și-n dreptatea Celui-de-sus!

Multe și neprețuite frumuseți ar descoperi acel care-ar putea străbate în sufletul acestui popor ales ș-atât de bine înzestrat de fire în adâncimile tăinuite ale inimii lui bune și răbdătoare, unde s-au păstrat cu atâta sfințenie credințile, datinile, graiul și virtuțile neamului nostru și de unde-a izvorât cel mai cald și mai duios cântec din câte vrodată s-au spus pe lume — dulcea și fermecătoarea doină, în a cărei largă mlădiere pare că freamătă toți codrii și plâng toate izvoarele țării.

La plecare strâng cu iubire și cu adâncă recunoștință mâna aspră și noduroasă a lui moș Dumitru. Cugetul meu îmi spune că cea mai mare parte din bunurile și fericirile de cari mă bucur le datoresc acestei mâini harnice, cojite de soare și de muncă.

VALEA MOTRULUI

Mergem o bucată bună pe marginea Motrului, ale cărui unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe-un podiș larg și luminos. Miresme dulci, îmbătătoare, de sulcină și de dumbravnic, se împrăștie în aer de pe fânețele bătute de soare. Un vânt căldicel adie, și grânele coapte își leagănă spicele ca de vraja unui cântec. În depărtare se pierd liniile încâlcite ale dealurilor întunecate de desimea codrilor. Lanurile sunt împânzite de secerători. Cârduri de fete în cămăși albe și vâlnice roșii se pleacă muncii și-și mișcă brațele-n tactul unei doine. Dulce răsună valea de glasurile lor. Pe miriști și pe șesuri alunecă-ncet umbrele călătoare ale norilor. În urma noastră, Motrul, tolănit în spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, își tremură solzii sclipitori în soare. Copacii bătrâni s-apleacă pe undele lui sfătoase, să leasculte poveștile. El scoboară de sus, dinspre „Culmea frumoasă”, de la poalele muntelui Oslea, unde-a stat în vechime încolăcit năprasnicul șarpe cu nouă ochi, de groaza căruia se cutremura toată valea Dunării, până când într-o zi iată c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul fără seamăn, și s-a așezat întro groapă, cu calu-i năzdrăvan și cu tolba-i de săgeți, și, când șarpele, flămând, a ridicat capul să-nfulice-o turmă de vite ce păștea pe vale, Iorgovan, întinzând arcul, l-a izbit c-o săgeată și i-a scos un ochi, iar muntele s-a zguduit din țâțâni de zvârcolirile dihăniei. Și tot așa l-a pândit și l-a săgetat, până când șarpele, rămâind numai c-un ochi, a rupt-o de fugă pe la Furca Alunului, pe unde se vede și azi dâra lui, căreia îi mai zic unii și „brazda lui Novac„. Iorgovan s-a luat călare după el, și unde-l ajungea, îi și hărtănea cu paloșul o bucată din trup; la apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cântecul unei zâne, iar capul șarpelui a trecut Dunărea pe la Cazane și s-a ascuns în peștera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care bântuie vitele de prin meleaguri.

Departe, hăt, Motrul scapă-n luminiș, și după ce soarbe undele Coșuștei, se îndoaie pe la capătul dealului Colibași și trece, domolit și gânditor, pe sub zidurile mânăstirii Strihaia, unde-a văzut într-o noapte pe Mihai Viteazu viind ostenit de război și grăbindu-se să ridice până-n ziuă, pe ruinele castelului părintesc, o biserică, pe care, de zor mare ce-a avut, a greșit ș-a zidit-o cu altarul spre miazăzi. De-acolo, bătând spre răsărit, se lasă molatic pe șes deschis, printre imașuri și sămănături, până-n mânăstirea Gura Motrului, unde-și descarcă undele-n Jiu. Mânăstirea, împrejmuită cu ziduri groase, sparte de vremi, e așezată pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli și luminători ai neamului nostru pe la începutul secolului al XIX-lea. Pe porțile de fier de la intrare, mâncate de rugină, se cunosc încă urmele gloanțelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, când, de frica lui, boierii greci se închiseseră acolo, ca într-o cetate, cu averi, arme și arnăuți. Pe toată valea Motrului ș-a Jiului, pornind din câmpia Padeșului, de pe plaiul Cloșani, unde s-a ridicat întâi steagul libertății în mântuitoarea răscoală de la 1821, și până în șesurile Dunării, prin toate satele Olteniei auzi vorbindu-se de „Domnul Tudor”, ca și cum ieri ar fi trecut pe-acolo, în fruntea pușcașilor săi, așa viu, și mare, și întreg a rămas în mintea tuturora „viteazul răzbunător” al poporului, eroul legendar care îmbrăcase „cămașa morții” pentru mântuirea neamului său.

MÂNĂSTIREA TISMANA

De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în desișul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă și luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpușală. Cerul pare că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculți, cu frunze de brusturi pe cap, cu mânecile cămășii de pânză aspră sumese până-n supțiori. Trecem prin satul Tismana, așezat la poalele munților, între două vâlcele, de-o parte și de alta a râului Tismana. Stârniți de clingătul zurgălăilor, copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdalnici, veseli, gălăgioși. Câinii își amestecă lătratul în chiotele lor. Din sat ieșim într-o pajiște frumoasă, așternută pe-o vale care se îngustează din ce în ce. În fund se deschide înaintea noastră ca o poartă în tainica și întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura aceasta a munților, drumul, șerpuind pe marginea râului Tismana, se adâncește într-un desiș de castani seculari. Umbra ne învăluie din toate părțile. Un dulce miros de fâneață plutește în aerul răcoros. În liniștea sfântă a codrului, în măreția și sălbătăcia acestor locuri, șopotul somnoros al apei, ușoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din strașina de ramuri, toate te farmecă; inima-ți bate de-un fior neînțeles, ca și cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă — și bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moară, ș-un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiți înmărmurit, ca la o minune, și nu știi bine de-i aieve, ori e-n vis, când iată că o nouă priveliște te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mânăstirii, s-aruncă vâjâind și cade de la o înălțime amețitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge și se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia ș-o duce-n undele-i repezi râul Tismana.

Drumul ocolește-n larg ca să facă urcușul lin. Trecem un podeț și suim pe-un tăpșan, între două ziduri vechi, dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte „piticul Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu fața zbârcită ca un hrib, o mogâldeață de om, cu glas de copil, cu ochi și mișcări de maimuță. Arătarea aceasta ciudată se potrivește de minune cu sălbătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm, pe sub bolta înaltei clopotniți, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mânăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule și odoare vechi; pe ușile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconițe și înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, spre săritoarea Gurniei, senșiră, de-a lungul zidului împrejmuitor, încăperile stareției, și chiliile cu două rânduri, în fund — arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colțuri ale curții, liniștita și măreața lavră, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum șase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stâncă uriașă, în al cărei părete drept se văd două spărturi negre, tăiate în chip de ferestre la o înălțime fioroasă deasupra peșterii, din care iese urlând șuvoiul Gurniei și trece printr-un canal pe dedesubtul mânăstirii. „Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas pițigăiat ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră se retrăgea sfântul Nicodim, și zile, săptămâni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimis încoace de-un înger care i s-a arătat în vis și i-a spus și locul anume unde să ridice mânăstirea. Ș-a umblat, ș-a rătăcit mult sfântul pân-a dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea și-ntunecime mare, sălbătăcie și desiș nestrăbătut. Și el, singur, a curățit ș-a netezit locul, și-ntâi a făcut aici în fața peșterei o bisericuță dintr-un tis bătrân, ș-a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului. Pentru credința lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Și oricine venea, pătimaș de boală trupească ori sufletească, aici îndată-și găsea alinare, cât se lățise vâlva-n lumea-ntreagă de bunătatea și harul cel mântuitor al sfântului. Ș-a venit pe vremea aceea din depărtările Apusului ș-un împărat păgân ce-i zicea Jigmond și care avea o fecioară bolnavă rău, „bântuită de duhul cel necurat”, și cum au ajuns aici, s-a șindreptat fata. Apoi, într-o zi, cică primind împăratul plocon niște purceluși, i-a dat bucătarului să-i gătească într-ascuns și să-i aducă la masă într-un blid acoperit; și vrând el să cerce puterea sfântului, i-a zis: „Blagoslovește, părinte, acești păstrăvi”. Iar sfântul blagoslovind, când s-a descoperit blidul, s-au găsit într-adevăr păstrăvi în loc de purcei. „Văd că este mare puterea ta, i-a zis împăratul, uimit, și de aceea vreau să-mi mai faci o minune: dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să știi că eu cu toți ai mei ne vom boteza în legea ta.” Atunci sfântul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe și vreascuri din pădure, ș-a aprins un foc mare în fața bisericii, și-mbrăcând odăjdiile preotești, a luat crucea și evanghelia, și-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a ieșit neatins din văpăi, împăratul cu toți ai lui, spăimântați, i s-au închinat ș-au cerut grabnic taina botezului.”

TÂRGU-JIU

Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câțiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Șoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se desfășură înaintea noastră. La răsărit se văd peste șirul de dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenușii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a județului Gorj și granița României dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe șes deschis, intrăm într-o pădure mare și frumoasă de stejari seculari. Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric. Treptat, aerul se răcorește. Crengile încep să se miște, frunzele foșnesc de vânt. Fulgere dese, orbitoare, spintecă cerul din ce în ce mai posomorât, și tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. Când ieșim în limpeziș, vedem ploaia, ca o perdea de suliți, dreaptă și întunecoasă, viind dinspre munți și cotropind câmpiile c-un ropot de oștire îngrozitoare, năprasnică. Tunetele se-ntețesc, și peste câteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra noastră. Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de răpăitul stropilor cari cad, repezi și grei, ca o grindină de gloanțe. Într-un sfert de ceas toată câmpia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim subt umbrarul unei cârciume. Țăranii desculți, cu ițarii sumeși până deasupra genunchilor, cu brațele goale încrucișate pe piept, stau în picioare, neclintiți, și privesc cu jale la ogoarelenecate, la căpițele risipite, la snopii desfăcuți și luați de puhoaie, la munca și speranțele lor nimicite într-o clipală. Și nimeni nu scoate-o vorbă, nimeni nu se tânguie. E în liniștea aceasta a lor o măreție de eroi de prin cărți, o înțelepciune antică, înălțătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea sfântă a românului, tăria legendară a neamului acestuia oțelit în dureri, care-a văzut ș-a îndurat atâtea, că nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc să mă dau în vorbă cu ei. Duși pe gânduri, cu privirea pierdută-n văzduh, îmi răspund scurt și silnic. De obicei țăranul nostru vorbește puțin; nouă, mai ales, celor de la orașe, foarte cu greu își deschide inima lui largă și răbdătoare…

Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă. Femei cu pruncii în brațe aleargă, țipând, de-a lungul șanțului prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăștiate copăi, țoale și perine luate de șivoi.

La asfințitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Orașul este așezat într-o vâlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de plopi și de anini seculari umbrește malurile frumosului râu. Străzile sunt largi și drepte. E liniște ca la țară; și ce aer de bătrâni gânditori au unele case vechi, boierești, tupilate-n fundul curții, în desișul lor de arbori!

Se-nserează. Singur mă primblu prin aleile tăcute ale parcului. Unde și unde, câte un felinar clipește-n frunzișul umed. Spre miazănoapte, Munții Gorjului își crestează, pe albastrul-închis al cerului, vârfurile lor înalte, negre, neregulate. Și-n tăcerea acestei nopți de vară, freamătul plopilor, șuietul Jiului par glasuri omenești ce-mi povestesc întâmplări, amintiri dureroase din vremile de demult… Aici, în orașul acesta retras, își căutau scăparea la 1802 boierii Craiovii, goniți de groaza lui Pasvantoglu, pașa Vidinului; ș-au năvălit atunci peste ei cârjalâii lui Manaf Ibraim, după ce-au spart bâlciul Clanovului ș-au prădat case, ș-au dat foc bisericilor, ș-au tăiat bătrâni și femei, și prunci nevinovați. Pe așa cumplite vremi s-a născut aici, în casa logofătului Broșteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea să fie ales domn de boierii pământeni din Obșteasca Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de-un veac și jumătate nu se mai rostise glasul țării pentru alegerea domnului ei.

Aici amintirile istorice sunt vii, strânse cu pricepută grijă și păstrate cu sfințenie. Nicăiri n-am găsit atâta iubire de țară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru ca-n orașul acesta liniștit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri frumoase și la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu — așa de potrivit așezată în fața gimnaziului — această nepieritoare întrupare a vitejiei și a jertfei, este și va fi pururea cea mai minunată lecție de patriotism pentru fragedele generații ce se vor perinda pe dinaintea ei.

PE VALEA JIULUI

De dimineață o luăm în sus pe șoseaua care duce, prin Bumbești, la graniță. Drumul s-așterne drept, între două rânduri de arbori, pe malul stâng al Jiului, tăind valea-mbelșugată ce pleacă de sub poalele munților și se-mpânzește spre miazăzi, netedă ca o apă. Trecem prin Vădeni, sat vechi, harnic și coprins, care-și înșiră gospodăriile frumoase de o parte și de alta a șoselei. În spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; de-a lungul prispelor atârnă pe culmi velinți vărgate, cămăși înflorite, scurteici și zăvelci cusute cu fluturi. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe râșchitor firele galbene de borangic. Fetele nălbesc pânze mai devale între sălcii. De departe s-aude în răstimpuri țipetul ascuțit și răsunător al unui hierăstrău. Soarele, de-abia răsărit, cerne peste codrii munților ca o pulbere fină, albăstrie. Drumul, cărările, casele, copacii, toate par mai vesele și mai frumoase, gătite ca de sărbătoare, în lumina dulce a acestei dimineți senine de vară.

După două ceasuri de drum în câmp deschis printre ogoarele și fânețele spălate de ploaia de ieri, sosim în Bumbești, așezare de moșneni muncitori și cu dare de mână, sat întins și bogat, care-și desfășură livezile și viile aproape pe-ntreg plaiul Jiului și-și poartă vitele și turmele în imașuri până pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta dinspre Jiu a Bumbeștilor, s-au descoperit, adâncite în pământ, rămășițile unei cetăți dărăpănate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane ș-ale unui drum de piatră tot de pe vremile acelea.

Cum ieșim din vatra satului, cotim la stânga și intrăm, pe spintecătura Jiului, în strâmtoarea munților. E de o frumusețe negrăită drumul acesta până sus, la Polatiștea. Nicăiri n-am văzut desfășurate cu atâta măiestrie, în același cadru, cele trei mari podoabe ale pământului — munții, pădurile și apa
— ca în trecătoarea aceasta spre Petroșani. Șoseaua, o prispă netedă scobită-n brâul stâncos al muntelui, largă de două care și lungă de 29 de kilometri, merge șerpuind pe marginea Jiului, care-și taie voinicește albia-n piatră. Codrul răsună de vuietul undelor călătoare. De o parte și de alta se desfac, în felurite îndoituri, înălțimile sălbatice ale Carpaților, unele goale, colțuroase — prăbușituri deschise ca niște răni în mijlocul desișurilor verzi —, altele rotunde, acoperite de păduri mari, întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc. Pe une locuri ne uităm cu frică-n sus la stâncile ieșite din zid, gata să se rupă și să se prăvale peste noi. Priveliști neașteptate, uimitoare, pururea altele, se dezvălesc la fiecare cotitură a drumului… Dar ce zgomot se aude-naintea noastră? Par urletele unei vijelii năprasnice, ș-amestec de glasuri, și bubuituri de tunuri. Ai crede că-i pieirea lumii. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate și strigă, zugrumat între două stânci uriașe, ce vor să-i ație calea. Undele lui colcotă, sfărmate de bolovani, ș-azvârl în aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă; curcubeie subțiri tremură în pulberea străvezie a stropilor bătuți de soare. Voinicul, frumosul râu se smulge din brațele monștrilor și pleacă hăulind devale. Iată-l tolănit într-un larg boschet de plute. Apa lui, limpede și potolită, pare-o oglindă culcată-n ramă de verdeață. Și-n tăcerea adâncă a codrului, biruitorul doarme — o ațipire de-o clipă — sub grija bătăliilor viitoare. Din când în când îi vin ajutoare; pâraie repezi, desfundate din văgăuni întunecoase, gonesc curmăturile munților, și-l caută, îl strigă de departe, și Jiul le-aude, le cheamă și le soarbe lacom în undele lui.

Uneori, păreții nalți de pe de lături se desfac, deschizând deodată ca o spărtură largă în orizont. Toată valea se umple de lumină. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele depărtate, cari se urcă mereu, fac scară la cer, încălecânduse unele pe altele. Apoi iar se lasă perdeaua, și umbra nenvăluie subt îngusta fășie de cer întinsă pe grebenii munților.

După un ceas de drum vedem deschizându-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e așezat schitul Lainici — o bisericuță și câteva chilii împrejmuite cu leațuri de brad, unde-și fac mătania opt călugări bătrâni.

— Aici, la noi, e bine — îmi spune starițul — mai trece-o trăsură, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schituleț încolo, departe, pe munte, — unde-i zice la Răcoarele
— mergi patru ceasuri de-aici, și tot prin locuri rele. Acolo în sălbătăcia și pustietatea aceea, trăiesc patru schimnici în adevărata pusnicie, ca pe vremea sfinților. De cu toamnă își iau de la noi făină pentru toată iarna, că, de cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, săracii, ș-ascultă, noaptea, cum le urlă lupii la fereastră.

E soarele-amiazi. Codrii aburesc ca după ploaie. Nesfârșite se desfășoară-n zarea înaltă încovăierile munților, cu coamele-n lumină, cu brâie de umbră pe la încheieturi. Înaintea noastră, dunga vânătă a drumului, ușor trăgănată în suiș sencolăcește pe grumajii mărețelor stânci, spărgând desișurile de fagi, și merge una cu Jiul, nedespărțit, ca și cum ar vrea să-i arate că mintea, și stăruința, și brațele omenești sunt tot așa de puternice și de străbătătoare ca și undele lui nebiruite. Nici nu știi unde să te mai uiți. Din toate părțile te cheamă priveliști cari de cari mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumusețile și minunățiile acestei văi să le poți dișterne în larg pestentreg cuprinsul unei țări pentru ca să faci din ea una din cele mai mândre și mai fermecătoare podoabe ale pământului.

De la cotul stâncos ce-i zice „Cârligul Caprii”, mergem o bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea șoselei, șopârle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascultând șuietul adormitor al apei și cântecul privighetorilor. Deodată valea se îngustează și se-ntunecă. Doi munți înalți de piatră își apropie deasupra noastră vârfurile lor colțuroase. Între ei se deschide ca o poartă uriașă, pe subt arcadele căreia Jiul trece maiestos, sunându-și nahlapii de stânci c-un zgomot de fanfară ce ăuie prelung prin bolțile acestui castel din basme.

Ne oprim la Păiuș, la vamă. Mai sunt șapte kilometri de-aici până la graniță. E așa de îngustă valea, că pe toată distanța asta nu s-a putut găsi un loc așezat pe care să se poată zidi o casă de vamă mai aproape de hotar. După prânz înaintăm prin strâmtoarea aceasta întunecoasă, pe fundul căreia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stânci. Poduri frumoase, tăiate ca-n marmură, aruncă șoseaua de pe-un mal pe altul.

La graniță, Polatiștea vine limpede și grăbită dinspre răsărit, spintecând făgetul unei văi, și se azvârle-n Jiu, sub podul de piatră care leagă malurile a două țări.

Seara vameșul ne ospătează cu păstrăvi proaspeți și cu ierunci.

După masă ne primblăm pe șosea. În liniștea nopții Jiul vuiește mai tare. Mii de licurici zburători răsar din întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor albăstrii și trec în roiuri de pe un mal pe altul, țesând peste luciul apei punți străvezii de jerbii fine și tremurătoare. De departe se văd printre ramuri liniile albe ale podului așternut între două stânci, deasupra unei prăbușiri zgomotoase a Jiului. Apa lovită de muchiile stâncilor se sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunei. Și toate-ți par vedenii dintr-o lume fermecată. În înălțimea zărilor munții își taie pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Pădurile dorm în șuietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturând pe ape pulberea luminii lor.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki