https://blog.revistaderecenzii.com

Când Siretul sosește în preajma locului unde trebuie să-și dăruiască sufletul lacomei Dunări, albia lui se schimbă într-o luncă roditoare ce se întinde între Brăila și Galați. Ca s-o taie în toată lărgimea ei, locuitorii acestei lunci, care își zic „cei de pe Vărsătură”, nu pot s-o facă în mai puțin de două ceasuri, cu căruța. Atât e de vastă.

Dimensiunile neobișnuite ale acestei albii, cât și mărinimia ei, bătrânii pământului le tălmăcesc în felul lor. Ei spun că Siretul, la început, avea suflet, la fel cu noi oamenii, un suflet ambițios. După plecarea lui din Bucovina, ademenind în drum o frumoasă fată de care se îndrăgostise, trufașul Siret hotărî s-o conducă, numai cu puterile lui, până la Marea Neagră și chiar mai departe, cu gândul să-i arate ținuturi unde cresc portocale și rodii, cari sunt tot ce poate fi mai mândru pe pământ, dar cari ar îngălbeni de gelozie în fața mândreților iubitei lui, al cărei nume e Bistrița.

Bistrița, copilă vijelioasă, nechibzuită, consimți la planul amantului ei, se uni cu acesta și, împreună, se rostogoliră până prin locurile noastre, când, deodată. Dunărea le strigă: „Ei! Numai drumurile pot să se încrucișeze, niciodată apele. Cu atât mai puțin îndrăzni-va un râu să taie corpul unui mare fluviu!”

Și Dunărea le închise drumul, după cum se vede.

Atunci, furios, Siretul se apucă să-și lărgească albia. El o ajunse pe aceea a Dunării, o întrecu chiar – în dorința lui de a-și duce dorul de-a dreptul la acea mare care scaldă țărmuri împodobite cu fructe de aur.

Dar lupta era prea nepotrivită, prea uriașă talia bătrânului fluviu. Siret și Bistriță, deși uniți într-un singur trup, fură învinși. Dunărea îi înghiți pe amândoi.

Totuși, datorită pătimașelor lor zvârcoliri, noi, „cei de pe Vărsătură”, ne bucurăm azi de un pământ cum puține se văd, căci în locurile astea s-au iubit ei mai mult ca oriunde, înainte de-a-și dărui tinerele suflete, morocănoasei Dunări care suflă tot ce întâlnește în drumul ei.

E drept, uneori plătim scump belșugul pe care ni l-au lăsat moștenire. Cei doi amanți, tot nu s-au resemnat la o renunțare definitivă. Și, o dată la zece ani, ei își amintesc de visul lor de demult, se dezlănțuiesc neîmblânziți, ca un potop pe care nimic nu-l poate reține. Atunci suntem măturați, ca niște derbedei, cu tot ce avem: țoale, vite, găini, cățel, purcel și întreaga sărăcie. Din recoltele noastre, nici urmă! De la case, doar acoperișurile se mai văd. „Vărsătura” dispare sub o apărie care se întinde de la muchea Galaților până la aceea a Brăilei deasupra căreia ne ducem să tăbărâm cu colibele, așteptând ca mânia îndrăgostiților noștri să se potolească.

Apoi, când totul a reintrat în ordine, totul nu mai e decât prăpăd. Dar, de asemenea, totul e mai nou, mult mai nou decât înainte, căci mânia dragostei e veșnic roditoare.

*

De la platoul Brăilei până la acela al Galaților, lunca Siretului îți umple sufletul de dorinți. E un pântec de pământ, pe care elemente pătimașe l-au arat cu corpul lor și l-au fecundat cu doruri. Ele au făgăduit omului totul și nu i-au garantat nimic, afară de dorință, această putere care îngăduie inimii noastre să țină piept existenței, micșorând satisfacția și combătând restriștea.

Când rapidul „București-Dunărea” intră pe nesfârșitul dig care leagă aceste două platouri, dominând „Vărsătura”, un vag presentiment de veșnicie nesocotită îți umflă pieptul. E ca chemarea unei iubiri, mult timp desconsiderată.

O lumină difuză, care umple un mare gol, te trezește din nepăsarea ucigașă. Nu e nimic de văzut pe fereastră, afară doar de o pasăre de baltă care, zburând de-a lungul trenului, inspectează cu o privire curioasă interiorul compartimentelor; ori, în momentul trecerii unei barieri, vreun țăran bătrân care scoate căciula și salută tot trenul, de frica autorităților. Din depărtare în depărtare, îngrămădiri de căsuțe, arbitrar presărate, ies din pământ, ca tot atâtea sfidări aruncate fericirii ușoare. Se mai pot vedea, după anotimp, oameni și vite care se confundă cu țarina. Asta-i tot. Nici un fel de fire orbitoare. Nici o civilizație.

Pe „Vărsătură”, pământul n-are alt scop decât să împingă pe om să se măsoare cu Dumnezeu. El se oferă lui, bogat de sevă, îl face să-și pună în joc toată sudoarea, dar când e vorba să recolteze, o mână nevăzută cântărește rezultatul într-un chip, pe cât de plin de făgăduieli pe atât de amenințător. Aici, Dumnezeu zâmbește omului cu o gură de căpcăun: „Iată, îi spune el, un pământ pe care n-ai decât să-l zgârii ușor, ca să trăiești în belșug. Pentru asta te-am pus la cheremul a doi titani. Siretul și Dunărea, așa ca valurile unuia, ale celuilalt, ori ale amândurora împreună, să te trăsnească tocmai în clipa când, nemaitemându-te de secetă, tu începi a te prea îngrășa. Astfel, îți vei aminti de mine prin puterea cea mai dragă mie: Dorința”.

Dorința pentru oamenii de pe „Vărsătură” e o nevoie neclintită de-a crede în mai bine, în ciuda nesiguranței cu care îi copleșește adâncătura băltoasă unde trăiesc. Ei simt o bucurie, știind că pământul lor a fost furat Siretului. Primăvara și toamna, îi vezi cu ochii țintă în zare la apa care vine; și, i-ai crede fericiți, când îi auzi cu câtă patimă se întreabă dacă potopul va năvăli ori nu peste sărmanele lor căsuțe. Ca și cum n-ar fi vorba de soarta lor.

Știind din tată în fiu că țarina lor e binecuvântată, că „se face mult, când se face”, ei seamănă pe spetite, împingând brazda până sub nasul Siretului, dar, adesea, n-o fac decât ca să abandoneze acestuia mai mult de jumătatea recoltei. Ba, uneori, i-o lasă chiar toată, mai dându-i și gospodăriile lor pe deasupra, ca s-o ia la goană și să-și ridice colibe pe muche.

Cam același lucru se petrece cu vitele și cu păsările. Fiecare crește cât mai multe, fiindcă, spun ei, „iarba și apa sunt la un pas: cresc singure”. Asta e adevărat. Numai atât că o mare parte din această crescătorie se duce tot pe apa Sâmbetei, căci la o bătaie de pușcă de casele lor se întind mii de hectare de baltă, unde stau la pândă: hoțul, lupul, vulpea, uliul, iar aceștia se servesc din grămadă ca din propriul lor avut.

Nu-i nimic. „Omul e făcut pentru necazuri”, spune țăranul nostru. În ochii lui, siguranța unui venit fiind de neconceput, puținul pe care-l recoltă îl consideră ca o favoare căzută din cer. El e încredințat că nimic nu-i aparține pe deplin, de la bucata de pământ, al cărei adevărat stăpân e Siretul, până la bietele sale dobitoace, cari reprezintă toată averea lui, dar pe cari, totuși, el le încredințează unei pășune, de unde adesea nu se mai întorc.

Să lupți cu pământul, să-i ceri cât mai mult și să nădăjduiești că-l vei avea, dar, să nu obții decât necesarul, adesea mai puțin decât necesarul, și uneori nimic, iată ce umanizează pe omul de la gura Siretului – acest ținut al României unde gospodăriile nu sunt împrejmuite decât doar ca să fie apărate de năvala vitelor; unde lacătul de la poartă nu slujește decât ca să spună vizitatorului că stăpânul nu e acasă; unde fata de măritat încrustează mii de ceasuri din apriga ei singurătate iernatică, într-o cămașă de noapte pe care o brodează ca s-o dăruiască în ziua nunții celui mai iubit dintre comeseni.

Acolo, orizontul e mai aproape de om: bolta cerească, mai sus și mai balonată. Și, ori în ce parte ar întoarce privirea, peste tot făgăduiala își dă cot cu primejdia. Asta și îndreptățește expresia, comună țăranului de pe „Vărsătură”: „Când nu mai știu unde să dau cu capul, ridic brațele la cer și mă gândesc la altceva”.

Nu e vorba de disperare. E prompta deșteptare a dorinței, care vine să strige omului: Totul e pentru tine. Nicăieri nu stă scris că ceva poate să ți se refuze.

În felul acesta, el ajunge să înțeleagă că posesia nu stă în saturație; că ea se află puțin în vibranta satisfacție pentru care ai combătut voinicește, dar că ea stă toată, toată, în plină dorință, această mare chemare a vieții.

În dimineața unei zile de aprilie, când soarele se înalță și îți scaldă fața cu o lumină nouă, arăturile, acoperite de o verdeață dreaptă ca peria, umflă pieptul țăranului de-o bucurie nemărginită. În picioare, în căruța lui, omul își contemplă semănăturile și strigă tare: „Doamne, cât sunt de frumoase!”…

Acela, și nu altul, e momentul care-l răsplătește de toată truda. Și chiar, săptămâni de-a rândul, el înghite bucuros și mistuie bine, reaua lui mămăligă de orz ori de porumb.

Pentru locuitorul de pe „Vărsătură”, tot ce urmează clipelor sale de arzătoare dorință este fericire banală ori eroism pasionat.

Primul caz e când îi „cade din cer un an de belșug”. Atunci el își cumpără un porc, îl îngrașă și îl mănâncă la Crăciun – ospăț care îi îngreunează corpul și-i adoarme spiritul, dar asta nu durează decât cinci ori șase săptămâni; el mai profită de prilejul acesta ca să căsătorească vreunul dintre copiii lui, împrejurare care-l împinge la îndrăzneli cam caraghioase și îl face să spună mai multe nerozii decât de obicei. Atunci, el nu mai are nici o dorință și-i prost.

Al doilea caz e chiar acela care-i umple trei sferturi din viață: lipsa, parțială ori totală, sărăcia, înotul voinicesc împotriva valurilor amenințătoare. Și, cu cât el se vede mai respins, mai dat înapoi, cu atât dorința i se îndreaptă, uriașă, și-l ațâță împotriva nenorocirii.

Întorcându-se acasă, de la semănăturile lui înecate ori pârjolite, el se oprește în mijlocul ogrăzii – ca o locomotivă gata să plesnească – și strigă la ai lui:

– Să nu mai guste nimeni nici o picătură de lapte! Să-l duceți, tot la târg!

Acest „tot”, de-abia se ridică la trei litri.

Cât despre „picătura” de care el vrea să priveze pe viitor gurile mici, bietul om bate câmpii, căci, de mult, singur cel mai mic dintre copii se mai bucura de câte o înghițitură, seara, după muls, și nu ca să se hrănească, ci ca să înceteze din plâns și să nu se mai țină de fusta mă-si.

– Să-l duceți, tot, la târg… Și Rada să nu mai cumpere pâine. Să aducă toți banii de pe lapte!

Ce mai daraveră și cu „pâinea” asta! Ca să potolească pe cei mai pofticioși, Rada, ducându-se în fiecare zi la Brăila să vândă laptele, sacrifica un litru de lapte, unui kilogram de bună pâine neagră, din care distribuia prețioase felii la întreaga hărmălaie de frățiori și surioare. Adevărat cozonac!

Acum, nimeni nu va mai gusta nici pâinea.

Și, dintr-o dată, toate privirile se țintuiesc drept înainte, spre acea linie verzuie care astupă tot orizontul de la miazănoapte. Acolo e scăparea: acolo e balta, cu miile ei de hectare de papură, această plantă generoasă pe care Domnul nostru. Siretul, o face să crească fără ajutorul omului. Ea e bună ca să faci dintr-însa rogojini și coșniți frumoase. O mai vinzi și așa cum e, cu maldărul ori cu căruța, ca și pe stuf, acest frate al papurii, bun la învelișuri și împrejmuiri.

Balta e sânul hrănitor al țăranului de pe „Vărsătură”. Iată de ce, în ceasurile de restriște, toate privirile se îndreaptă spre ea. Tot la baltă se gândește omul acelui ținut, când vorbește de mărinimia luncii lui.

Balta nu-i a nimănui. Nimeni n-o cultivă. Nimeni n-are dreptul să se proclame stăpânul ei, afară doar Siretul, care a creat-o. Ea nu cere nici o supraveghere, nici o menajare. Ea nu se teme nici de om, nici de Dumnezeu. Când o devastează, ea e ca stejarul care a pierdut o frunză.

De-acolo vine vorba românească, aplicată dezbaterilor lipsite de înțelegere: „Hai s-o lăsăm baltă”!

Căci balta e necunoscutul, nepătrunsul, nesfârșitul.

Intri într-însa pe unde poftești, ca pasărea care-și ia zborul încotro vrea. Și, de îndată ce-ai înaintat puțin, tot una e dacă faci o sută de pași ori o sută de mii: papura, stuful și acest hermafrodit de pipirig, bun de nimic, înșfacă omul ca într-un clește, dublându-l în înălțime.

Îl înșfacă, dar frățește. Ei știu că dacă frățânul lor e acolo, e fiindcă bietul om trebuie să fie tare nenorocit; că, în satele de unde vine, lucrurile stau prost de tot.

De altfel, n-ai decât să-l privești pe acest frățân, ca să te încredințezi, din cap până în picioare: e ca și cum și-ar fi petrecut toată viața pe un maidan cu gunoi, când îi vezi acea căciulă ciuruită, din care ies smocuri mânioase de păr; acel ibirboc în zdrențe, care abia se ține pe el: acei nădragi răspeticiți și hărtăniți, oferind spectacolul coapselor sale păroase, al genunchilor săi osoși și al dindărătului său puțin convenabil; acel maldăr de obiele cari îi fac niște pulpe asemănătoare unor trunchiuri de copaci; acele opinci, în sfârșit, cari nu-i mai protejează picioarele, fiindcă sunt în bucăți.

Trebuie să-l judeci după acest echipament. Nu trebuie să te încrezi vioiciunii lui bărbătești, aerului lui șăgalnic. Căci, nătărăul, ars fiind de dorinți, mai găsește cu cale să-și bată joc de el însuși. Privindu-se ca un păun, el se strică de râs, se învârtește într-un picior, pocnește din degete, se dă de-a tumba și cântă celebra arie glumeață:

Să dai fata după mine, părinte Ichime! Și studia după porci, părinte Ichime!

E vorba de un popă de țară, care are o fată de măritat. Bine înzestrată, popa aspiră la un ginere „demn”: un notar, cel puțin. Or, iată că cel mai nemernic dintre haimanalele satului vine, față de toată lumea, să-i ceară mâna fetei. E un găligan zdrențuros, el însuși convins de reputația de care se bucură. Asta nu-l împiedică să fie vesel și să râdă de el, dar și de popă, cerându-i fata și bătându-și joc de „studia” preoțească.

Popa e furios. Satul petrece. Iar haimanaua câștigă astfel încă un titlu în umana simpatie a oamenilor, de care el are atâta nevoie.

Aceeași umană nevoie simte inima, încărcată de dorinți, care pătrunde în nestrămutata baltă, ca să-i ceară ceea ce pământul și văzduhul îi refuză cu atâta îndârjire. Și, măsurându-se în pumn cu propria lui soartă, el se îndreaptă spre ultimul mijloc de scăpare – balta – glumind pe propria-i socoteală:

Să dai fata după mine…

Dar acolo, în bungetul stufișului, nu este ochi uman care să vadă pe acest om, nici ureche umană care să-i audă voiosul geamăt. Acolo e imperiul naturalei Nepăsări. Frăția papurei, a stufului te pătrunde de groază: totul e rece, lipicios, și îmbrățișările lor îți zgârie mâinile și fața.

Nu simți decât umezeală, nu vezi decât ostilitate și nu știi ce se petrece dincolo de o lungime de târpan. Dobori, înaintezi, faci goluri și maldări, în vreme ce piciorul, trosnind, se scufundă în mâzga bogată de sânge vegetal, în vreme ce mii de ierburi cărnoase, reci, ca niște șerpi lătăreți și vâscoși, se strecoară între piele și ibirboc.

Apoi, te rătăcești, dacă cerul e înnourat și nu mai știi încotro e satul. Căci pământul se învârtește mai ales în jurul omului, al omului pustiit, îndeosebi, ca să-și dea și mai bine seama de pustiul lui. Dar omul e mai tare ca pământul și ca pustietatea. El vine mai de departe și de mai sus. Și el are amintirea acelei veșnicii, care se rostește într-însul prin zvâcneli asemănătoare acelora care, sub imboldul sevei, fac să crească nebună imensitatea vegetală din jurul lui.

Singur, stând pe un maldăr, el răsucește atunci o țigară și se gândește acasă, Ia ai lui, care îl așteaptă ca să-l dezbrace de zdrențele ude, să-i spele picioarele și să-i spună că vaca a fătat un drăguț de vițel. Asta îl face, pe loc, să regăsească drumul spre sat.

Nu, nu ești pierdut pe pământ. Ești încă și mai puțin pe lunca Siretului, unde trăiește o lume căreia îi place dorința și o baltă plină de povești, care le-o întreține.

II. S-A PIERDUT NOATENUL

Deși toamnă înaintată, o noapte călduță domnea peste toată lunca, în momentul în care micul Zamfir sosi acasă, scăldat în sudori, ca să spună tatălui său că noatenul lor s-a pierdut de-a binelea.

Era vorba de un frumos noaten, pe care Zamfir îl avea în paza lui. Dar, să ai în paza ta un dobitoc, când ziua întreagă trebuie să tai stuf, pierdut în pustiul bălții, nu-i oare asta o nedreptate? Iată ce se întreba Zamfir, cu o licărire de speranță în suflet și cu privirea spânzurată de ochii, calmi numai în aparență, ai tatălui său. „Poate că va înțelege și el că nu pot să dobor atâta stuf și să știu, totodată, ce face noatenul pe suhat”.

Nu, tată-său nu voia să știe nimic. Pironit în mijlocul ogrăzii, cu dinții strânși, cu pumnii vârâți în fundul buzunarelor de la pantaloni, cu fața slab luminată de un felinar chior, el repetă:

– Așadar, mi-ai pierdut cel mai frumos noaten pe care l-am crescut vreodată!

Băiatul sufla din greu, rupt de oboseală și mut de disperare. El era, de sus până jos, plin de balele lipicioase ale papurei pe care o tăiase. Ca să-l scape de-o bătaie sigură, mama lui se apropie de el, cu un lighean de apă caldă:

– Dezbracă-te, scârbosule, ca să te spăl!

Și ea voi să pună ligheanul jos, dar bărbatu-său, cu un singur pumn, o făcu să se rostogolească de trei ori la pământ, cu lighean cu tot.

– Ia te uită la dumneaei, ce mai fandoseli!

Zamfir începu să tremure din toate mădularele-i plăpânde. Tată-său îi arătă cu degetul poarta:

– Pleacă din nou după noaten. Și, până nu vei afla ce-a devenit, să nu te întorci. Aleargă!

Cătunul adormea în lătratul, slab ca un suspin, al cățeilor care se resemnaseră și în noaptea aceea să se culce flămânzi, și tot fără să înțeleagă de ce trebuie să le fie lor atâta foame, mereu foame. Dulăii cei bătrâni, gravi, așa cum gravă este toată ființa părăsită în soarta ei, se culcaseră de mult prin căpițe, cu un pumn de porumb în stomac. Ei înțelegeau bine suspinele celor mici, dar nu puteau să le spună: „Duceți-vă de furați un știulete de porumb și înșelați-vă și voi foamea”. Și apoi, mai trebuie să ai măsele destul de tari, ca să poți măcina porumb uscat. Această înțelepciune, ca și măselele tari, n-aveau să vină decât după multe luni de dureri ale foamei.

Zamfir, alergând cât îl țineau picioarele, se gândea la acești cățeluși. Ca și lor, îi era și lui foame; el mai avea, pe deasupra, răspunderea noatenului. Adierea vântului îi usca, pe mâini și pe feță, cleiul de care se mânjise tăind papură și stuf Ca să mai scape de pojghița care i se întărea pe piele, el scuipa din când în când în mâini și își freca obrazul. Atunci, el se oprea și se întreba: „Unde să mă duc?” Neputându-și răspunde, se grăbea să asculte supus, de ordinul tatălui său: ,,Aleargă”!

El alergă în noapte, mereu și mereu.

Vastul dreptunghi al „Vărsăturii”, cu cele patru cătune ale lui, cu bălțile, pășunele și țarinele lui, se aflau acum pe de-a-ntregul băgat în micuțul trup al lui Zamfir, dar noatenul nu era nicăieri. El se aruncă, cu fața în sus, pe un purcoi de buruieni cosite, și văzu luna, frumoasă cum n-o văzuse niciodată. Privind-o, i se păru că el nu mai era Zamfir: devenise „Vărsătura” însăși. Corpul îi era plin de orăcăitul broaștelor; de suspinele cățeilor flămânzi; de lungile drumuri bătute și de garduri care se învârteau ca o morișcă; de locuințe care își stingeau luminile, una după alta; de puțuri care își ridicau brațele la cer. Și, așa cum se afla acolo, întins pe fân, i se părea că e străbătut de calea ferată dintre Brăila și Galați. În loc de suflet, nu mai simțea decât un miros: răsuflarea noatenului, care-i era familiară, de-atâta cât sărutase botul animalului.

Zamfir continuă să privească discul lunar. El văzu desemnându-se încet un cap cu niște mustăți mari și un păr ciufulit și cu ochii limpezi, tare deschiși; cu gura cărnoasă, gata să împroaște trăsnete; cu nasul gros și cam pocit. Era chipul tatălui său: ,,Aleargă!”

El voi să se ridice și s-o ia din nou la goană, dar trupul nu i se mișcă din loc, întocmai ca pământul luncii. Nu-și mai făcu sânge rău. Închise ochii și, deodată, toată ființa lui fu încălzită de ivirea unei voinice și frumoase fete, care-i zâmbea voios, cu un aer glumeț. Avea părul desfăcut, obrajii aprinși, îmbrăcămintea în neorânduială și părea obosită, ca după o mare alergătură la „de-a ascunselea”. Zamfir întinse spre ea brațele și gemu încetișor:

– Țață… Țățică… Țață Mincă… Ajută-mă să găsesc noatenul.

Era imaginea sorei lui mai mari, Minca.

Un nour ascundea pe jumătate discul faimoasei luni, în vreme ce Zamfir, ca o arătare, dădea târcoale șanțurilor, cu care orice gospodărie este împrejmuită. Își zicea, bietul băiat, că se putea ca noatenul să fi căzut în vreun șanț și să nu mai fi putut ieși.

Zadarnică speranță. El făcu înconjurul tuturor proprietăților: nimic. Abătut, se așeză pe un trunchi de copac, cu gândul furat de uruitul primelor căruțe, încărcate cu struguri, cari se duceau la târgul din Brăila. Toți cocoșii satelor vesteau sfârșitul nopții. Țărani, al căror glas Zamfir îl cunoștea, își înjurau femeile și vitele, cari, deopotrivă, nu se grăbeau cum trebuia. Apoi, pași grei făcură să trosnească niște vreascuri prin preajma lui. El voi să fugă, dar vocea simpatică a unui sătean cu care era prieten, îl opri:

– Cine-i acolo?

– Eu, Zamfir.

– A , tu ești? Bietul de tine! Tot mai cauți noatenul?

– De!… Tată-tău știe bine că ținuturile noastre nu-s făcute pentru creșterea cailor. Trebuie să te descotorosești de dobitoc, de îndată ce-l fată mă-sa. Uite, așa cum fac eu acuma. Privește!

Sub ochii nicidecum mirați ai lui Zamfir, țăranul legă o funie de craca unui cireș, îi făcu un ochi și, ridicând de jos un mânzișor, călduț încă de sângele mamei lui, îl spânzură. Gingașul dobitoc n-avu nici puterea de-a se zbate. El rămase suspendat, moale ca o cârpă, cu copitele lui de zgârci și cu câpâțâna-i cam mare. Totuși, călăul avu bunul-simț de-a ascunde copilului hidoasa scenă a unei posibile zvârcoliri a animalului, așezându-se între Zamfir și cel executat. Apoi, își șterse mâinile pe pantaloni, aprinse o țigară și grăi, ca pentru el însuși:

– Așa-i la noi. Nu poți să-ți pierzi vremea cu creșterea cailor. Nu numai fiindcă ți-i mănâncă lupul ori ți-i fură țiganii. Mai e și asta, că un mânz îți ține iapa în loc, te încurcă la treabă. Cum beleaua cade plocon, mai totdeauna, în vremea muncilor mari, nu-ți rămâne nimic de făcut: trebuie să-l omori, ori să-l lepezi la marginea bălții, ca să-l mănânce lupii. Așa că tată-tău ar fi trebuit să facă la fel ca mai toată lumea.

– Noi l-am împiedicat, eu și țața Minca, murmură Zamfir. Era așa de mare și frumos, mânzul ăsta, din ziua întâi!

Expresul de ora patru dimineața trecu, zgâlțâind satul. Zamfir îl privi buimac, orbit de luminile lui. Luna se ascunsese acum cu totul în nori, noaptea era neagră. Copilul se simți scufundându-se ca într-un abis. Friguri reci îi furnicau prin tot trupul. El începu să meargă, curajos, de-a lungul căii ferate, gemând: „Țățică… Țață Minco…”

Nu se mai gândea la noaten. Se gândea la soră-sa, pe care o adora și care îl adora: să se arunce la pieptul ei; să-i abandoneze ei corpul acela de plumb, pe care-l târa în noapte și deznădejde. Dar unde era țața Minca?

Cu câteva zile în urmă, tată-său o bătuse groaznic și o gonise de-acasă. Ea trebuie să fi fugit la vreuna din mătușile lor, la Chiscani ori la Cazasu. Ba, se prea putea că se afla chiar la Mincu, prietenul lor, al ei și al lui.

Un tren de marfă îl ajunse din urmă, încetinindu-și mersul la urcarea grelei coaste brăilene. Zamfir se opri, năuc. Lungul șir de vagoane negre de-abia se mișca. Locomotiva, asemănătoare unei ființe omenești, înainta scuipându-și plămânii. Copilul avu numaidecât milă de ea și voi să-i vină în ajutor. Dar cum să ajuți o locomotivă?

El își îndreptă toată dragostea asupra celor doi mașiniști, cari, roșii la față, scotoceau cu un fier lung în pântecul căldării. Zamfir merse alături de locomotivă, stăpânindu-și cu greu nevoia de-a o atinge, de-a o dezmierda. Mecanicul îl luă la goană:

– Cară-te de-aici! O să te opărească aburul!

El nu se îndepărtă și văzu pe cei doi oameni smulgând din cuptor și aruncând afară bucăți enorme de zgură topită. În momentul acela, pe când mașiniștii zvârleau cu lopețile cărbuni în vatră, mașina începu să urle năprasnic, scuipând pe coș foc și aburi. Și trenul se opri.

Zamfir o rupse atunci de-a goana peste câmpie, răcnind ca o vită înjunghiată.

– Ajutor! Ajutor!

Alergă, astfel, strigând, până la malul celei mai sălbatice bălți, unde căzu leșinat.

În lunca Siretului, toamna, zorile sunt uneori de jăratec. O astfel de auroră se ridică, în ziua aceea, peste Zamfir, leșinat la marginea bălții, și peste miriadele de spice flocoase ale stufișului. Un vântuleț de la apus înclina spre răsărit toate acele milioane și milioane de caiere roșiatice, pe care focul ceresc le aurea. Nenumărate stoluri de rațe și gâște sălbatice își luau zborul din tufișul băltos și umpleau văzduhul incendiat.

Zamfir deschise ochii, se întoarse pe spate și, aspirând cu lăcomie aerul, gândi: „Nu-i țară mai frumoasă ca lunca noastră”. El se simțea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși, în fața frumoasei singurătăți ce-l înconjura, lacrimile îl năpădiră. El gemu iarăși: „Țățică… Țață Mincă… Unde ești?”

Atunci, minunata luncă dădu frățiorului pe surioara lui. I-o dădu chiar însoțită de Mincu, bunul lor prieten Mincu. Pășind înaintea calului, care târa din greu căruța încărcată cu stuf, ei apărură deodată, cu două păsări sălbatice, în margine de stufiș.

Ei nu văzură băiatul, fiindcă erau prea fericiți. Cu fețele aprinse de auroră, cu trupurile înclinate spre spate, ei se țineau de mijloc și cântau:

Șapte gâște potcovite, Leleo draga mea Au plecat să se mărite. Leleo draga mea

Se vedea, numaidecât, că erau făcuți unul pentru altul; că inimile lor unite trecuseră prin multe încercări; că erau gata să mai treacă prin o sută altele și nimic nu le-ar zdruncina.

Voinici amândoi, la trup și la suflet, sănătoși și hotărâți. El, cam de douăzeci și cinci de ani; destul de înalt, ca și ea; față fără frumusețe, fără caracter, dar bărbătească și deschisă. Ea, de vreo douăzeci și doi de ani; tot așa de bine zidită; țărancă, s-o dai de mal. Totuși, frumosul ei chip reflecta un suflet bogat de visări.

– Țățica!… Nenica!…

Aceste țipete ale copilului smulseră pe Minca de lângă iubitul ei și-o făcură să alerge cu brațele deschise la Zamfir, care se lăsă dus, plângând cu sughițuri.

– S-a pierdut noatenul nostru, de-aseară, și eu îl mai caut și acuma. Tata mi-a spus să nu mă întorc fără el.

Fata își încălzi frățiorul, strângându-l la pieptul ei, pe când privirea i se încrucișa, plină de neliniște, cu a voinicului:

– Bănuiești tu unde e noatenul?

Mincu era tot atât de sigur ca și dânsa de locul unde se afla noatenul, și răspunse, abătut:

– La curte.

„La curte”, era la moșierul luncii, tânărul boiernaș Mândrescu, care, și el, o iubea pe Minca. Dar asta e o altă poveste.

Un boier poate să aibă o inimă iubitoare, ca orice vită umană, dar el mai are, în același timp, mult mai mult pământ decât îi trebuie ca să trăiască omenește. Rezultă din asta, că inima boierului pierde din curățenia ei, în măsura în care o mulțime de țărani sunt lipsiți de pâinea lor zilnică.

Era tocmai cazul lui Mândrescu și al țăranilor de pe „Vărsătură”, pe la sfârșitul veacului trecut.

Omul nu era rău. El nu făcuse decât să primească ceea ce un tată lacom strânsese și-i lăsase moștenire. Cu restul, se însărcinau legile țării. Și, între alte lucruri, aceste legi spuneau că atunci când dobitoacele țăranilor intră în holdele boierului și fac stricăciuni, vita trebuie dusă la curte și ținută zălog până la plata unei amenzi, potrivit pagubelor suferite.

Mândrescu n-abuza de acest drept pe care i-l conferea legea. Adesea, „ierta”. Alteori era de-o mare severitate, mai ales când se întâmpla ca vitele zălogite să fie, în chip misterios, numai de-ale țăranilor celor mai incapabili să plătească despăgubirea. Nu le mai rămânea atunci nenorociților decât să trimeată un copilaș, să roage pe frumoasa țața Minca de-a interveni pe lângă boier, cerându-i iertarea, care era totdeauna acordată. Se știa prin toate satele că tânăra fată avea o inimă de aur pentru cei nevoiași, printre cari se socotea și familia ei.

De astă dată, Mândrescu o lovea direct, zălogindu-i noatenul care-i era atât de drag. Nu mai era nici o îndoială; mânzul se afla la curte.

Stăpânindu-și necazul, Mincu zise iubitei lui:

– Așa că, iar trebuie să te duci la câinele acela…

Ea îl învălui cu o privire înflăcărată:

– Trebuie!

– Și nu-ți pasă nimic? Nu suferi?

– Ți-am mai spus-o: degeaba am merge împotriva vântului. Mai bine să ne plecăm capetele. Tu știi că sunt a ta pentru totdeauna, dar soarta noastră e în mâinile altora.

………………………………………………………………………………………………………………

Soarele era sus de tot, când Minca și cei doi mânji ai ei se întorceau la casa părintească.

III. ȚAȚA MINCA SE „GREȘISE”

La o săptămână după întâmplarea cu noatenul, părinții Mincăi, care se numeau Vădinoi, țineau sfat de familie.

Foarte numeroși pe „Vărsătură”, alde Vădinoi străluceau toți prin trufie și sărăcie. Ei admiteau să fie săraci, ca mai toți țăranii din partea locului, pe cari structura oligarhică a țării îi ținea într-o jumătate robie. Ei n-admiteau ca sărăcia lor să fie pătată de-o „rușine”.

– Vreau să sfârșesc cu rușinea asta! repeta înăbușit Alexe Vădinoi, tatăl Mincăi, și al lui Zamfir, adresându-se sorei sale Caterina.

Aceasta îl asculta de-o jumătate de ceas și tăcea ca un butuc. Tăcerea ei era explicabilă.

Caterina, cu treizeci de ani mai tânără decât frate-său Alexe, comisese ea însăși o „rușine”, și încă mult mai „gravă”. După ce a părăsit comuna pe la începutul adolescenței, ea s-a dus la București, s-a făcut cusutoreasă, apoi, la etatea de optsprezece ani, a dat naștere unui copil „nelegitim”, pe care-l adora. Dacă, în ciuda acestei „rușini” și a celor douăzeci și nouă de ani pe care de-abia îi împlinise, ea se bucura de mult respect și era mult ascultată de familie, Caterina o datora numai tăriei sale de caracter și faptului că n-avusese nevoie de nimeni. Ea știuse să-și croiască singură drum în viață. Din cauza asta, situația ei de arbitru, în momentul de față, o cam încurca.

Bătrânul Alexe căută să-i vie în ajutor și s-o câștige de partea lui:

– Da, Catincuțo, știu: și tu ai „greșit”, dar nu la noi! Acolo, în orașele mari, tu ai putut să faci ce ți-a plăcut. Aci, nimeni nu s-a mai ocupat de viața ta, nimeni n-a știut nimic. Tu ești moartă pentru lumea noastră.

Tânăra femeie se ridică, liniștită dar fermă:

– Așadar, ceea ce dumneata numești o „rușine”, nu e decât fiindcă o știe toată lumea. Altfel n-ar mai fi o „rușine”. De-asta m-ai chemat de la Brăila, ca să-mi spui fleacuri țărănești? Haide, nene Alexe… Lasă pe Minca să trăiască cu alesul inimei sale, ba chiar să fie drăguță și cu boierul, dacă-i place. București ori aici, tot treaba aia este! Suntem ce suntem!

Mama Vădinoi clătina capul, parcă s-ar fi văitat, neîndrăznind să spună nici da, nici nu. Bărbatu-său dădu cu pumnul în masă:

– Ei bine, nu! Ori o mărit cu Sima, ori o gonesc din casa mea!

– Sima? Cine-i ăsta? întrebă Caterina.

– Un văduv. Ai să-l vezi azi după-prânz. Nu-i cine știe ce bărbat chipeș, dar, om de treabă și „cu situație” la Brăila. De un an mi-o tot cere pe Minca. Și o vrea așa cum este. Dacă nu-l ia, să plece din sat!

Tudorel, băiatul Caterinei, era fericit că mă-sa îl adusese cu ea, în ziua aceea, la țară. El ura Brăila și-i plăcea lunca, unde își petrecea, în fiecare an, toate vacanțele școlare. Bun prieten cu Zamfir, ei aveau aceeași vârstă și iubeau aceleași jocuri. Dânșii se folosiră și de astă dată, ca să alerge la jocul lor preferat: vânătoarea păianjenilor de câmp.

Lungiți pe burtă, cu capetele lipite uneori, ei vârau într-o gaură o gămălie de ceară spânzurată de-o ață. Apoi, așteptare nesfârșită. Adesea, păianjenul le scăpa chiar de la gura găurii. Atunci, o luau de la capăt, răbdători, cu spinarea în soare, cu nasul în pământ.

În jurul lor, pustiu tomnatic. Nici o barză, nici o rândunică. Pământul, secătuit de om și de vită, părea și el obosit, somnoros. Pe aici, pe colo, câte-o oaie singuratică păscând, ai fi zis că-l rănește. Soarele însuși îl lăsa rece…

*

Tudorel întrebă pe prietenul lui:

– Ce mai nou pe la voi? Țața Minca trebuie să fie acum măritată, nu-i așa?

Zamfir sări ars, ca și cum cineva l-ar fi plesnit cu biciul peste rinichi. O clipă, el își pierdu răsuflarea. Reluându-și jocul, murmură, cu fața lipită de pământ:

– Tățica s-a „greșit”.

La rândul lui, Tudorel sări în sus:

– Țața Minca s-a „greșit”?

– Așa se spune…

– Prin urmare, nu-i nimic sigur. N-a mărturisit.

– Tata o bate adesea, ca s-o facă să spună tot, dar ce vrei să mărturisească? Într-adevăr, Tudorel se gândi și își dădu seama că n-ar fi putut spune de ce fel de mărturisiri era vorba.

– Dar tu nu știi care e „greșeala” ei?

Zamfir părăsi jocul, se întoarse pe spate și își acoperi fața cu amândouă mâinile:

– Nimic, nimic! gemu el, sugrumat. Atât știu, că țățica iubește pe Mincu, feciorul lui moș Andrei, și că el o iubește la fel: adică, îi văd și eu, ca toată lumea, că se duc totdeauna împreună să taie papură. Asta se cheamă să „greșești”?

Că o fi fost „asta” ori altceva, răul era același: un altul îi furase inima țații Minca.

– Nu te mai ia cu dânsa la „tăiat”. Nu te mai iubește?

– Ba da! Mă ia și acuma și mă iubește, dar, ai să vezi și tu, că nu mai e ca înainte. Ea s-a schimbat!

Zicând acestea. Zamfir începu să plângă, ținându-și mereu fața acoperită cu mâinile. Ca să-l mângâie, Tudorel zise:

– Ei lasă! Așa sunt fetele; într-o zi trebuie să se mărite.

– Dar să greșești, nu e să te măriți, țipă Zamfir.

– Și Mincu n-a cerut-o în căsătorie?

Zamfir își privi prietenul, printre lacrimi:

– De ce vorbești de-a surda? Tu știi bine că Mincu nu cere nimic. El ia. El a luat-o pe țățica.

– Atunci, îl urăști!

Încheierea asta, făcu pe țărănuș să surâdă cu tristețe.

– Ai cam uitat lucrurile din lunca noastră. Cum să-l urăști pe Mincu? Nu-ți mai aduci aminte de el?

– Ba îmi aduc. Numai că, el ne face rău, acuma.

– Și Siretul ne face rău, când ne îneacă: ei, poți să-l urăști?

Cei doi copii tăcură câtva timp, apoi Zamfir reluă:

– De altfel, lucrurile s-au înrăutățit mult, pe „Vărsătură”.

– Ce „lucruri”? Siretul?

– Nu, Siretul. El a rămas cum îl știi: vine, se duce, ne face și rău și bine. Dar acuma, ca să „tai”, trebuie să ai un permis.

– Un permis?! De când asta?

– De doi ani încoace.

– Și cine a născocit așa ceva? Balta nu e a nimănui!

Zamfir se gheboși ca un moșneag. Mâna lui dreaptă descrise mai multe cercuri în aer, ca și cum ți-ar fi spus că ai rămas în urmă cu lecția.

– „Balta nu e a nimănui”… Asta a fost odată! Astăzi, balta este a aceluia care poate să plătească doisprezece lei pentru permis. Așa că, nu mai avem baltă, noi ăștia, săracii. Și – tu știi, că fără baltă, nimeni nu poate să trăiască pe „Vărsătură”.

– E mult doisprezece lei? întrebă Tudorel.

– E o pereche de cizme! șopti Zamfir, scânteind de dușmănie. Dar cine poate să-și cumpere cizme, la noi, cine? De unde să iei doisprezece lei? Poți răscoli trei sferturi din sat, și tot n-ai să-i găsești.

– Atunci, cum ați făcut?

– Cum am făcut? Ei!… La început, fiecare și-a tăiat stuful și papura, ca mai înainte. Apoi, a ieșit jitarul. (Avem acum un jitar pentru baltă, ca pentru recolte, un jitar turc cu o pușcă.) și turcul ne-a luat pe toți și ne-a dus la curte. Acolo, boierul ne-a zis: „De ce-ați tăiat fără premis?” Nimeni n-a înțeles nimic. Ai noștri, se zgâiau la el, se uita unul la altul și învârteau căciulele, mai prostiți ca niciodată. Atunci, boierul a bătut din picior: „Ori sunteți surzi? Vă întreb: de ce ați tăiat stuful meu, papura mea, fără premis?” „Stuful lui! Papura lui!” Asta-i tot ce-au putut să spună ai noștri. Și încă ei au spus-o pe șoptite, dar ciocoiul i-a auzit și, pe loc, s-a năpustit cu biciul asupra noastră: „Da, stuful meu! Da, papura mea!” Așa ne-a gonit pe toți. Cai și căruțe au rămas la el. „O să vă puteți ridica buclucul de-aici, când veți plăti fiecare câte doisprezece lei!” ne-a mai zis el.

Zamfir suspină adânc:

– Nimeni, afară de-o duzină de lăptari înstăriți, n-a putut plăti. Tu știi că noi trăim fără bani, cum trăim fără pâine. Mâncăm mămăligă. Și muncim numai pentru gurile noastre și ale vitelor. Iar când ți se întâmplă să rotunjești un duplan de cinci lei, nu știi ce să faci cu el mai întâi: să-ți iei o căciulă; să repari o roată; să-l dai pe-o sculă; ori, mai degrabă, să-ți plătești din datorii, din biruri, sau să strângi mai departe cu nouă noduri, ca să poți, într-o zi, să-ți cumperi un porc, o vacă, un cal. Așa că, nici gând nu era să putem plăti cei doisprezece lei pentru premis. Ai noștri își încrucișau brațele și se uitau la cer. Satul părea un bâlci: toți cojanii stăteau grămadă, vorbeau și înjurau. Nimeni nu voia să creadă așa ceva: auzi, stuful lui! papura lui! Dar, ce a arat el balta? A semănat-o el?

După vreo trei zile, un om de ispravă de la curte veni să ne spună pe ascuns că vitele noastre crăpau de foame și de sete. „Să crape, răspunseră țăranii. Și noi crăpăm!”

Vestea că bietele dobitoace nu erau nici hrănite, nici măcar adăpate, sfâșie inima țățichii. Ea se ascunse și boci, ca și cum careva dintre noi ar fi murit. A patra zi de la întâmplarea asta, țața Minca se găti ca de sărbătoare și plecă în taină la curte. Și, chiar în seara aceea, toată lumea a văzut-o cum se întorcea în sat, aducând după dânsa, pe drumul mare, șirul celor douăzeci și șapte de căruțe zălogite.

Cum o fi făcut ea, ca să le scoată din mâna ciocoiului? Nimeni nu știe. Astea se petreceau acum doi ani.

Deși bucuroși că au scăpat, de data asta, fără să plătească un ban, cojanii au început, totuși, să trăncănească pe socoteala țățichii, mai ales femeile și flăcăii. Într-o zi, o cumătră i-a spus: „Știi ceva, Minca? Tu ești prea frumoasă ca să tai papură în baltă. Dacă ai vrea să-i ții de urât boierului, noi n-am mai avea nevoie de premis, nici frică de turc, și am tăia și partea ta de papură.”

Țățica n-a răspuns nimic, și iar s-a pus pe plâns. Pe zi ce trecea, o vedeai tot mai tristă, apoi, deodată s-a înveselit. Asta s-a petrecut în ziua când Mincu i-a scris că se liberează din armată. El s-a întors și a fost bun cu noi și cu alții. Căci el s-a dus cu o sticlă de rachiu la jitar în baltă, au băut-o amândoi, și atunci Mincu i-a spus turcului că el știe ce este o pușcă și că nu-i e frică de ea. Jitarul a înțeles și s-a purtat mai omenește.

Dar tot nu mai e cum a fost. Altădată, balta era a tuturora și a nimănui. Astăzi, dacă vrei să ai stuf ori papură, trebuie să le șterpelești. Și, ca să le șterpelești, trebuie să faci un înconjur de trei ceasuri depărtare, să omori vite și să te omori și tu, pe câtă vreme balta e la nasul nostru. Dar toate drumurile bune sunt acuma păzite de-o pușcă nevăzută, care iese deodată ca din pământ.

Dacă ai ști ce ciudat e asta! E ca și cum cineva ar păzi cerul cu o pușcă, pentru ca nimeni să nu ridice capul să-l privească.

Sima, negustor de grâne mare comerciant la Brăila, sosi în după-amiaza aceea într-un docar pompos și cam cârpăcit.

Un omușor de treizeci și cinci de ani, slab, pipernicit, dar vioi ca o veveriță și foarte guraliv. El purta un gheroc mătăsos, cizme de lac și căciulă țuguiată, de astrahan adevărat.

Oprind în mijlocul curții, cu aere de boier mare, el voi să sară din docar, ca un flăcău, dar îi căzu căciula la pământ. Nimeni nu îndrăzni să facă haz. Sima se plecă s-o ia de jos, și atunci toată ființa lui se reduse la dimensiunile unui copil. Aceeași impresie o avură toți ai casei, când, din îngâmfare, el voi să dezmierde capul frumosului său cal: n-ajunse decât cu vârful degetelor.

– Bună ziua la toată lumea! făcu el înclinându-se de departe, ca un poponețe, și zâmbind cu fața-i zbârcită, dar simpatică.

Această „toată lumea” – care-l aștepta în pragul casei – se mărginea la soții Vădinoi, sora Caterina, Minca și cei doi băieți, Zamfir și Tudorel.

Fu condus în „casa mare”, cu considerația ce fiecare o datora averei și gândului ce-l adusese acolo, pe când Minca se făcea nevăzută, un moment, așa cum e obiceiul și ca să pregătească musafirului băuturile tradiționale. Casa, proaspăt văruită, era gătită de sărbătoare: scoarțe, plăpumi, cearceafuri de zi, lungi ștergare de perete, fețe de mese – toate lucrate de mână, unele numai horbotă și broderie – erau întinse în văzul tuturor, în cele două încăperi. Sima le privi cu un aer superior și zise:

– Din toate astea, ea va găsi la mine de zece ori mai multe decât aci, ca să nu mai vorbim de rest.

Soții Vădinoi îl priveau cu respect, iar Caterina, încremenită, își ascundea cu îndemânare adevăratele ei sentimente. Copiii erau la bucătărie, unde, în fața scumpei lor țața Minca, Zamfir explica lui Tudorel, cine-i acest om.

– Știi, îl cheamă Sima, dar toată lumea îi zice, pe la spate, Curjos și Besencizmă, fiindcă are turul aproape de carâmbul cizmei și de pământ.

Minca aduse, pe-o tavă mare, dulceață, rachiu și cafele. Ea servi întâi pe pretendentul ei, apoi pe ceilalți. Nimic pentru dânsa, după cum e obiceiul. La urmă, tot după cum e obiceiul ea se așeză, cuminte, lângă mamă-sa, de unde chipul ei strălucea de mânie reținută. Asta se numea o vedere. Minca știa că nu trebuia să stea decât un minut și apoi să se retragă.

Sima se folosi, ca s-o ia repede:

– Ei bine, scumpă domnișoară, tot ce pot să-ți spun e că un cămin bogat și o inimă simțitoare te așteaptă, ca să le fii stăpână!

Minca îl privi drept în albul ochilor.

– Vorbește cu părinții mei, domnule, răspunse dânsa și ieși cu serviciul. Sima vorbi pe loc:

– Da, înțeleg turburarea ei: biata fată s-a „greșit”. Ei bine, eu nu țiu la lucrurile astea: v-o cer așa cum este. Chiar vă rog să hotărâți ziua logodnei. Înțelegeți graba mea; am o gospodărie mare, care n-are stăpână; eu sunt mereu absent, din cauza afacerilor mele de cereale; mă fură fără rușine, de la tejghetar până la cel din urmă băiat de prăvălie. Trebuie să se sfârșească odată! Cred că nu-i nevoie să vă mai spun că va fi fericită, căci fericirea nu stă în dragoste, ci în bunăstare. Și, din această bunăstare, vă veți înfrupta și dumneavoastră. Haide, tată Alexe, bate mâna cu mine și făgăduiește-mi că Minca va fi curând soția mea.

Moș Alexe luă mâna pe care i-o întinse Sima și o strânse voinicește.

– Ți-o făgăduiesc. Sima!

Caterina fulgeră pe frate-său și alergă la bucătărie.

– Minca! Fugi! Fugi chiar în noaptea asta! Du-te în lume!

Minca se aruncă la pieptul tinerei sale mătușe și plânse cu hohote.

IV. „LA JAPȘA ROȘIE”

La Japșa Roșie, bălțile sunt, totodată, mărinimoase și crude, ca tot ce e forță inconștientă pe pământ.

Aici, Siretul tună, amenință, distruge și creează, fără preget: aici izbește el, cu toată dragostea și cu toată mânia lui. Japșa Roșie este lăcașul unde el mai continuă să ardă untdelemnul sfânt al patimei lui contrariate. Cine vrea să-i violeze acest refugiu, e mai dinainte juruit pierzării.

Aci, bungetul stufos e des ca o perie și înalt de cinci metri. Solul e trădător. Megieșia, mai mult decât primejdioasă. Căruța, vita nu pătrund. Omul, această vită care intră peste tot, pătrunde, dar nu fără să iasă măcar cu o zgârietură otrăvită, pe care o va păstra toată viața.

Lupul e totdeauna prezent și gata să te sfâșie. Înțepătura țânțarului îți aruncă trupul în flăcări. Chiar și lipitoarea, atât de binefăcătoare în medicină, îți sare în obraz și te orbește. Țânțari și lipitori formează, în aer și în apă, o puzderie compactă. Lupii, strânși în haite, își deschid drum, suferind și ei aproape cât omul.

Asta e latura mortală a Japșei Roșii. Mai e una care te înnebunește.

De-abia a trecut o jumătate de ceas de când te afli în acest desiș, doborând cu târpanul o papură cum nu întâlnești nicăieri.

Și iată că o umezeală arzătoare îți taie răsuflarea, îți întunecă mintea și te face să-ți sfâșii vestmintele, să te lași gol. Șerpi de apă, inofensivi, ți se cațără până la gât, îl înconjură o clipă, zburdalnici, apoi săr în toate părțile ca niște țâșnituri de apă neagră. Atingerea lor e mai dureroasă decât o descărcătură electrică.

În vremea asta, mii de ațișoare vâscoase, subțiri și dese ca o casă de păianjen, îți imobilizează pielea mâinilor și a feței, într-un ceas, te pomenești cu ochii lipiți. Dacă aștepți momentul acela, nu mai știi pe unde să fugi, nici să-ți găsești căruța și drumul spre casă.

Și, cu toate astea, aci, la Japșa Roșie, bătrânul Andrei Ortopan, tatăl lui Mincu, a găsit cu cale să-și ridice o mândră colibă, să-și facă rost de muncă rodnică și să viețuiască.

Moș Andrei fusese, în tinerețea lui, popă. Din aprigă chemare; el slăvea pe Domnul și voia să slujească pe oameni. Dar, vai! El nu slăvea numai pe Domnul, ci toată viața cu care Creatorul îndoapă uneori anumite din făpturile sale umane. Și atunci, nu mai fu cu putință părintelui Andrei să slujească pe oameni, nici să slăvească pe Dumnezeul vlădicii lui, care-l goni din sfântul lăcaș.

Greșeala părintelui Andrei Ortopan fu gravă, chiar de la începutul apostolatului său: însurat și preot, el nu fu omul femeii lui decât o noapte, întâia din scurta lor existență comună. Apoi, bărbat frumos, el își pustii parohia și chiar județul. Popa Andrei fu zeul trupesc al tuturor zeițelor patimei trupești. Blesteme și binecuvântări se abătură, deopotrivă, deasupra capului său. În sfârșit, i se luă darul și fu împins în brațele satanei.

El avea atunci treizeci de ani, multă vlagă de cheltuit și nici un ban în buzunar. Andrei Ortopan dispăru în lume și fu uitat. După treizeci și cinci de ani, oamenii bătrâni din luncă recunoscură pe fostul preot, în persoana unui chipeș moșneag, cam zdrențăros, dar plin de vioiciune, plin de viață, mulțumit de toate și gata să vină în ajutorul celor învinși. Moș Andrei nu era singur. Un flăcău de șaptesprezece ani îl însoțea peste tot: era Mincu, fiu-său. Nu-i vedeai niciodată pe unul fără celălalt.

Acestea se petreceau într-o vreme de vară. Tatăl și fiul, lipsiți de adăpost, mânau pe unde îi apuca noaptea, roboteau oriunde era o pâine de câștigat, se hrăneau numai cu zarzavaturi și nu făceau nimănui nici un rău, dimpotrivă.

Unii încercară să le dezlege limbile, dar nu obținură nimic precis, fiul fiind prea tânăr ca să poată ști ceva, iar tatăl, cu toată firea lui deschisă, știind totdeauna să opună o tăcere înțeleaptă, curiozității sătești. La urmă, fură lăsați în pace. Apoi, nimeni nu-i mai luă în seamă.

Dar, într-una din zilele anului următor, cojanii văzură că cele mai frumoase coșnițe și rogojini ieșeau de la Japșa Roșie, purtate de spatele lui Mincu, care le ducea la târgul din Brăila.

Cum era cu putință?! Căci, să trăiești la Japșa Roșie, e ca și cum ai trăi în iad!

Și totuși…

Pe un grind, ceva mai ridicat deasupra nivelului mijlociu ai apelor, moș Andrei îngrămădise câteva mii de maldăre de stuf, pe care le înțepeni, cum putu mai bine, cu lut și pari. Astfel, bătătura micii lui gospodării fu înălțată cu un metru, dar asta nu ajungea, ca să-l pună la adăpostul inundației. Iată de ce el o înconjură de un parapet larg și înalt de doi metri, adevărat zid de fortăreață, făcut din două împrejmuiri de sălcii împletite și umplute între ele cu pământ. Salcia, găsindu-se în elementul ei, crescu de pretutindeni și cimentă cu rădăcinile ei parapetul.

„Acuma, frate Siretule, poftește de dă năvală!” își zise moș Andrei.

Siretul încercă, bineînțeles, și nu putu nimic împotriva lui Ortopan, căci îl vedem mereu ținându-se țeapăn în cetatea lui de la Japșa Roșie.

Afară de fiu-său, care-l ajuta în toate, moș Andrei n-are în preajma lui alte ființe decât un câine și două capre. Nici pasăre. Nici porc, nici vacă, nici cal, ca la orice gospodărie țărănească. Căsuța – două încăperi strâmte – e toată numai din lut, stuf și lemn de salcie. Într-una din odăi stă, impunător ca stăpânul lui, războiul de țesut rogojini și coșuri. În cealaltă, un pat de scânduri și soba. Ordine și curățenie, ori încotro ai întoarce privirea. Totul e aspru, bățos, monahal. Zidurile sunt văruite.

Nu vezi decât puține lucruri de gospodărie: o masă rotundă, joasă, trei scăunașe, o putinică pentru apă de băut, străchini, linguri de lemn, un ceaun pentru mămăligă și o oală de pământ. O ploscă și o pușcă cu două țevi sunt spânzurate în cui. Într-un colț, o ladă cu mălai, în alt colț, un sunduc conținând vestmintele și rufăria sihastrului.

În atelier, frumoase caiere de tei și papură cojită, atârnă pe pereți. Ele se torc la cicârâc, ca să slujească de urzeală și bătaie rogojinilor. Să le dezmierzi, e o plăcere. Să le torci, îți amorțesc mâinile. Caierele astea răspândesc un plăcut miros de fân cosit. Pe o gaură din tavan, te urci în pod, care e plin cu rogojini și coșnițe.

Această liniștită locuință, ocupând o mică suprafață, e împrejmuită de-o adevărată pădure de sălcii, care, crescând chiar în parapet, constituie o puternică apărare naturală împotriva înecului.

Operă de titan.

Pătrunzi înăuntru, pe un fel de urcuș care se oprește la nivelul bătăturii, deasupra căreia se înalță căsuța și împrejmuirea de sălcii. O tăietură, numai cât corpul unui om și ușor de astupat, deschide în parapet o trecere puțin comodă. Ea n-are poartă. Dar, de îndată ce intri, câinele latră furios. Un cap de patriarh umple cadrul interior al unei ferestre dinspre curte: o față arămie, jupuită, păroasă, cu o mare barbă cenușie; doi ochi, cu privirea pătrunzătoare, dar blândă, te fixează, ca și cum ar voi să-ți spună: Pace vouă !

Moș Andrei e foarte înalt și drept ca stuful, care-l ascunde de ochii lumii. Lunga-i chică o are toată trasă pe spate și adunată în coc, așa cum o purtau altădată preoții noștri. Corpu-i, pe care-l ghicești, după mișcări, mlădios și tare, este, de la gât până la glezne, învăluit într-o sutană de postav cenușiu. Picioarele goale în galenți. Mers de hoinar. Voce bogată de toate gamele bărbătești.

*

Era aproape de miezul nopții, când, în ziua aceea hotărâtoare pentru soarta Mincăi, moș Andrei își văzu feciorul sosind ca o furtună și, fără să rostească un cuvânt, aruncându-se cu fața la pământ, la picioarele sale, unde de-abia mai sufla.

Spectacolul ce-l oferă străzile unui oraș în care holera secetă oameni cu duzinile deodată, e mai puțin dureros decât acela pe care-l oferă o singură ființă umană, a cărei inimă e devastată de gelozia patimei trupești. E fiindcă, suferinței celor dintâi, moartea ajunge. Suferinței celui din urmă, moartea nu e de-ajuns, căci aceasta se teme să nu ducă chiar și în mormânt amintirea ființei iubite, pe care o abandonează dezmierdărilor altor mâini.

Andrei Ortopan nu cunoscuse niciodată acest martiriu, dar fiu-său era propriul lui sânge, și el încercă să-i vie în ajutor. Sforțările lui nu reușiră nici măcar să-l facă să rostească un cuvânt, ori să ridice un braț. El se resemnă să-l vegheze, șezând pe un scăunel și privind trupul cuprins de convulsiuni al fiului său. Nu pentru întâia oară, moș Andrei își vedea băiatul chinuit de această durere, pe care el o ignora: de câte ori Minca se ducea la curte ca să intervie pe lângă boier, pentru o nevoie ori pentru alta, de-atâtea ori lungi ceasuri de suferințe pustiau sufletul lui Mincu. Dar, într-un asemenea hal, el nu-l văzuse încă.

Bietul băiat, nu voia să supere pe bătrân, mărturisindu-i tot ce-i rodea inima. De altfel, neavând curajul să cerceteze mai de aproape, el nu știa dacă relațiile iubitei lui cu Mândrescu erau vinovate, ori numai prietenești. Totuși, de la ivirea lui Sima, el spuse tatălui său că, dacă cineva îi ia cu sila iubita, el va face moarte de om.

Moș Andrei luă încetișor pușca din cui și se duse s-o ascundă între niște maldăre de stuf, în dosul casei. El își zise: „Așadar, prietenul meu Alexe vrea să vândă pe fiică-sa lui Sima. Dumnezeu să-l pedepsească! Și, până la Dumnezeu, Mincu e în stare să-și facă dreptate singur”.

Afară, cerul înstelat și liniștea firii îl îmbiată la o scurtă preumblare. El dădu drumul câinelui și plecă, în voioasa lui tovărășie, să hoinărească prin preajma locuinței de-a lungul Siretului.

Noaptea, sălbăticia locului și propria lui neliniște îi prinseră inima ca într-un clește. Andrei Ortopan îndoi genunchiul la pământ:

– Doamne! Doamne! de ce ales-ai tu făptura ta cea mai plăpândă, ca s-o strivești în chinuri pe care nu le cunosc ființe mult mai tari ca omul? Nevrednicul tău servitor îți mulțumește pentru toate patimele cu cari i-ai umplut inima, dar iată ziua plății din urmă: tu lovești în fiul meu și îmi întristezi bătrânețile! Trebuie, oare, să plătim mereu? Și de ce? Care e rostul zidirilor tale? La ce bun atâta simțire, dacă, cu cât te ridici mai sus deasupra animalității, cu atât trebuie să-ți răscumperi bucuriile, prin crâncene suferinți? Dumnezeule mare! Iartă pe păcătosul tău! Ușurează-mi fiul!

Dumnezeu, care e neînțeles, iertă pe Andrei Ortopan și îi ușură pe loc fiul, trimițându-i pe iubita lui Minca.

Ea se strecură ca o umbră, cu un pachet la subsuoară, pe când Ortopan se ruga, cu câinele lângă el, care-l privea nedumerit. Bătrânul, ca și tovarășul său, habar n-aveau. După ce închise câinele într-o cușcă cu gratii, care-l apăra împotriva unui posibil atac nocturn al lupilor și-i îngăduia să vegheze asupra locuinței, moș Andrei intră în casă. Mare îi fu mirarea, când văzu că Mincu nu se mai afla în locul unde-l lăsase:

– Lăudat fie numele Domnului! strigă fostul preot. Tot a putut să se scoale și să se urce în pod. Asta-i o minune!

Ortopan stinse lampa și se lungi pe patul lui de scânduri, mulțumind din inimă lui Dumnezeu. Dar, curând, niște șoapte ce veneau din pod, îl făcură să strige din nou:

– A! Minca a făcut minunea! Ei, oricum Domnul rămâie lăudat.

Și bătrânul adormi.

Cu un ceas înainte de-a se crăpa de ziuă, moș Andrei aprindea lampa și se așeza la război. Cu brațele goale până la umeri, mâinile de oțel înșfăcau cu dragoste vatalele și trânteau voinicește spata peste țesutul vegetal, care sporea văzând cu ochii. Toată casa era zgâlțâită. După fiecare bătaie, ca și cum ar fi voit să șteargă un praf inexistent, mâinile i se plimbau într-o largă dezmierdare peste toată suprafața nouă a rogojinii. Apoi, degetele lui alergau printre frânghiuțele de tei, introducând, din ambele părți deodată, fire moi de papură cojită.

Andrei Ortopan încheiase o rogojină și se pregătea s-o scoată din război, când, odată cu ivirea zorilor, un lătrat aprig îl făcu să tresară. El alergă la poartă.

Alexe Vădinoi sta țeapăn, cu pușca la spinare, galben ca ceara.

– Andrei! Dă-mi fata!

– Alexe! Fiica ta e a fiului meu! Cu voia lui Dumnezeu și a ei!

– Nu vreau să am un ginere, fecior de rogojinar!

Ortopan încrucișă brațele pe piept, plin de dispreț.

– Ai voi poate să-l ai de ginere pe Mândrescu! Ah, suflețelul curat al țăranilor noștri! Nu se află unul singur printre voi, care să nu vrea să fie în locul boierului și, ca el, să jupoaie pe aproapele lui! „Fecior de rogojinar”! Sărmane Alexe, care n-ai cu ce-ți cumpăra o cămașă!

– Ajunge! Am venit să-mi iau fata!

– N-ai s-o iei, decât trecând peste trupul meu!

– Atunci, vino!

Amândoi bătrânii coborâră colina și se opriră pe un mic platou dezvelit, deasupra Siretului.

– Cum vrei să ne luptăm? întrebă Ortopan.

– După moda veche, socot eu: luptă dreaptă, până ce unul din noi va rămâne la pământ…

– … Ori va fi prăvălit în Siret! completă rogojinarul.

– Cum vei voi…

Ei se dezbrăcară în izmene, goi până la buric. Și, pe loc, cele două trupuri se înlănțuită într-o izbitură înăbușită.

Cu toată diferența de vârstă, partida era perfect egală.

Lupta, fără preget, dura de-un ceas, când soarele, ridicându-se deasupra pădurii de sălcii, împroșcă cu flăcările lui trupurile asudate ale celor doi potrivnici.

În clipa aceea, două voci – una de bărbat și alta de femeie – răsunară dedesubtul platoului. Minca și Mincu, înlănțuiți de gât, cântau:

Șapte gâște potcovite. Lele, draga mea. Au plecat să se mărite. Lele, draga mea.

Ortopan și Vădinoi, dintr-o singură voință, încetară lupta și alergară la Siret. Ei își văzură copiii, mergând pe malul apei, cu fețele aprinse de soare, fericiți.

– Vezi? zise Andrei. Ce mai vrei?

– Îmi vreau fata!

Cuvintele lor fură auzite de cei doi amanți, care se opriră înlemniți în fața ciudatului spectacol ce li-l ofereau părinții lor. Mincu voi să se repeadă, furios, în ajutorul lui tată-său. Minca îl reținu cu hotărâre. Și, punându-i mâinile pe umeri, îi șopti:

– Ascultă-mă! Nu putem nimic împotriva soartei. Mă duc acum cu tata și mă voi mărita cu Sima, dar nu voi fi niciodată a lui! Tu vei fi bărbatul meu, în văzul tuturora. Cu chipul acesta, el mă va goni într-o zi. Și, atunci, nimeni nu va mai avea nimic de zis.

Mincu lăsă capul să-i cadă pe piept. Minca i-l sărută cu patimă și luă drumul casei părintești.

V. SIMA ȘI BUNĂSTAREA LUI

Sima Caramfil stăpânea la Brăila frumoase acareturi și învârtea un comerț întins, dar, spunând numai atât, nu-i de-ajuns, ca să înțelegi ce e un Sima și ce stăpânea el la Brăila.

Mai întâi, alde Sima nu vin pe lume decât prin părțile astea ale Orientului levantin. Ei vin totdeauna săraci lipiți pământului, buni și circumspecți, îndrăzneți și lași, inventivi și mediocri, generoși și avari, entuziaști și rigizi, șireți și mărginiți. Ei fac totdeauna avere. Uneori, ajung la bogății fantastice. Sunt incapabili să se ruineze din imprudență, ci numai din vreo patimă. Căci patima este în Orient o scânteie care strălucește în pântecul oricărui viermușor omenesc și poate, dintr-o zi pe alta, să devie un vulcan.

Patima lui Sima fu mândra „țața Minca”, după cum o va numi-o, imitând pe micul Zamfir, vesela clientelă masculină a faimoasei lui cârciumi.

Sima Caramfil, conform legei orientale a parvenitismului eroic, se însurase, după optsprezece ani de servitudine vicleană, cu fata stăpânului său. Cu alte cuvinte, el nu făcuse, până la vârsta de douăzeci și opt de ani, decât să pândească o femeie urâtă și frumoasa ei zestre. El le avu pe amândouă, prețui cum trebuie pe cea din urmă și fu gata să crape de ciudă din cauza celei dintâi.

Dar Dumnezeul tuturor Caramfililor veghea: după trei ani de căsnicie câinească, nefolositoarea soție muri de-o moarte tot atât de naturală ca și urâțenia ei. Atunci, Sima se gândi la dragoste: „să caut o femeie care să n-aibă decât cămașa, dar care să fie cea mai frumoasă din tot județul”.

O găsi în împrejurimile Brăilei; și, numaidecât, dându-și seama de cât prețuia el lângă o frumoasă fată ca Minca, decretă că fericirea nu stă în dragoste, ci în bunăstare.

Moș Alexe îl crezu pe cuvânt și-i dădu fata.

Nunta avu loc în sat. Cu tămbălău. Se aduse de mâncat și de băut pentru două sute de guri. Șase țigani împărătești desfătară pe nuntași. Dar, desfătarea cea mai gustată, cea mai așteptată de către cumetrele satului – constatarea publică a nevinovăției miresei – Sima o respinse cu hotărâre. Pe la miezul nopții, el își urcă nevasta în docar, înșfacă hățurile și apucă drumul Brăilei, fără să fie văzut de nimeni. O luă cu el, în adevăr, „numai cu cămașa”.

Foarte discret, o conduse într-un bogat apartament pe care-l pregătise numai pentru ea, și se retrase, cu un sărut stângaci, dar sincer, pe mâini. Această purtare delicată a omului urât de dânsa fu pentru Minca o surpriză care-o mișcă. Ea medită o parte din noapte și adormi, zicându-și că, la urma urmei, tragicul nu era poate chiar așa cum și-l închipuise dânsa.

A doua zi, la zece, ea era încă în patu-i parfumat, când Zamfir veni să miorlăie la ușă:

– Țățică! Dormi? Am venit și nu știu ce să fac.

Zamfir venise dis-de-dimineață, așa cum hotărâse ambele părți: frățiorul își va însoți sora, va sluji la cârciumă și, cine știe, va face poate carieră.

Minca se înfășură într-un frumos capot, deschise băiatului și-l îmbrățișă călduros. Puțin după aceea, o bătrână servitoare veni cu o tavă, aducând „cucoanei” gustarea de dimineață. Zamfir se îndopase de mult. El se uita la soră-sa, privea camera.

Mobilele, rufăria, veșmintele femeiești dintr-un mare dulap deschis, și nu-i venea să-și creadă ochilor. Minca îi surâdea, din când în când, gânditoare, bându-și cafeaua cu lapte, apoi îl întrebă:

– Unde-i el?

– E în curte, plin de praf din cap până în picioare, răspunse Zamfir pe nerăsuflate.

Cu privirea pierdută, Minca păru că nu înțelege. Băiatul continuă:

– E o curte, de zece ori mai mare decât a noastră, și plină cu care. Nenica Sima aleargă de la un car la altul, pe când le descarcă. El bagă mâinile în grâu, miroase, cântărește în palmă și țipă mereu la oamenii care măsoară. El găsește că banița nu-i niciodată destul de plină.

– Dar, cârciuma? Cum e?

– E mare ca o biserică și plină de cojani cari mănâncă, bea și așteaptă să fie plătiți.

– Bine. Du-te acuma de te joacă. Azi n-ai nimic de făcut.

Copilul ieși, cam speriat. Minca se îmbrăcă și trecu în lunga galerie cu geamuri, care dădea spre curte. De-acolo, ea se puse să privească afară, confortabil instalată într-un jilț.

Sima nu mai era în curte. Carele, unul după altul, plecau. Minca examină fețele țăranilor, care își vânduseră grânele bărbatului ei. Toți păreau resemnați, unii mai voioși, alții înjurând, dar cei mai mulți erau beți și nu tocmai nemulțumiți.

Ea încercă, apoi, să-și dea seama de valoarea acareturilor în care se afla. Netăgăduit, reprezentau o mare avere. Dar ce este o mare avere?

„E ceva fără suflet, își zise dânsa. E numai pentru un om și familia lui. Ei, și? Întru cât asta interesează pe ceilalți oameni?”

Minca porni în căutarea inimii soțului ei, voi să cunoască fizionomia acelei bunăstări de care el vorbea atât. Ea se întreba de ce lumea nevoiașă spunea atâta bine pe socoteala lui; întrucât marea lui avere, putea să ție de cald altora?

Ca s-o afle, îi trebui timp. Dar după o lună de cercetări – în care vreme nu făcu decât scurte incursiuni în acest domeniu – ea descoperi ușor ceea ce tot omul din popor, în Orient, e lacom să descopere la legendarii lui Sima, anume: o dărnicie nătângă și prudentă, trăind ca vai de lume lângă o zgârcenie țeapănă.

O arhitectură, datorită imaginației populare, a făcut ca jumătate din Brăila să fie zidită după un plan unic și sentimental. Cele zece străzi și bulevarde, perfect curbe și nesfârșite, care încing miezul orașului sunt, aproape în întregime, lipsite de case cu etaj. Fiecare proprietate e dreptunghiulară. Toate își au curtea și grădina lor, care reprezintă jumătate din suprafața totală a lotului. Cealaltă jumătate, paralelă curții, e ocupată de locuințe, care se înșiră, una după alta, în ordinea următoare: întâi, „casa de la față”, compusă din mai multe încăperi, e și cea mai frumoasă; urmează apoi un șir de odăi, ca vagoanele unui tren, până în fundul curții și micșorându-și totdeauna confortul și capacitatea. Astfel, se găsesc oriunde camere pentru toate pungile și poți locui la Brăila pe un bulevard, plătind o chirie de mahala.

Proprietatea lui Sima Caramfil, situată tocmai pe bulevardul Carol, nu făcea excepție de la această regulă. Ba, și mai mult, ea exagera sentimentalismul, ori obiceiul pământului, făcând să trăiască, într-o promiscuitate de neconceput, chiriași de mâna întâi alături de adevărați paria.

Posedând două loturi într-unul singur și fiind așezată în colțul unei răspântii, această proprietate avea o formă pătrată, al cărei unghi drept își înălța cele două laturi de frumoase clădiri, una spre bulevard, alta spre o stradă destul de însemnată. Sima ocupa latura care dădea spre stradă, precum și tot colțul, impunător, compus din marea lui cârciumă-locandă-băcănie. Corpul de apartamente făcând față bulevardului era închiriat la oameni cu dare de mână.

A treia latură a acestui pătrat o formau imensele lui magazii, iar a patra, sau fundul, era un groaznic talmeș-balmeș de odăi împuțite, vechi, ruinate, rezemate unele de altele și pe jumătate scufundate în pământ, unde forfăia, ziua și noaptea, o adevărată viermărie omenească: hamali turci și armeni de la cărbunăriile din port, veșnic murdari, negri ca samarul din spate, mai toți holtei, culcându-se câte cinci și șase într-o odaie; tăietori de lemne, români și bulgari, cu neveste și puzderie de copii; apoi, găzari, zarzavagii și chiar unele haimanale puțin recomandabile.

Poarta cea mare de la curte nu se închidea niciodată, știut fiind că „la Sima Caramfil” era han. Un om de încredere veghea toată noaptea, gata în orice moment să întâmpine pe drumețul, cu sau fără căruță, care-i cerea adăpost și de-ale gurii.

Curtea, foarte mare, era totdeauna acoperită de un strat gros de paie amestecate cu baligă, grăunțe și noroi format din urina vitelor. Numeroși porci și nenumărate găini, aparținând lui Sima, se hrăneau și se făceau mari, numai răscolind în aceste gunoaie.

Privată proprie n-avea nici un apartament, oricât de boieresc ar fi fost. Toată lumea – chiriași ori bețivani – trebuia să străbată curtea, înotând în băligar până la glezne, ca să ajungă la cele trei latrine publice date cu var, care răspândeau o putoare nesuferită între magazii și cocioabe.

Adesea, câte un chiriaș mai cu vază, spunea lui Sima:

– Domnule Caramfil, de ce tolerezi dumneata aceste cuiburi de ploșnițe și de infecție, alături de frumoasele dumitale acareturi? Ești destul de bogat, ca să le faci să dispară într-o clipită și să ridici în locul lor superbe apartamente.

Sima începea, atunci, să-și frământe între degete vârful „ciocului” și răspundea:

– Asta-i treaba mea, nu a dumitale.

– Dar, frate, mulți dintre ticăloșii aceștia nici nu-ți plătesc chiria, de ani de zile…

– Pierzi dumneata ceva?

– … Și apoi, să fim drepți, o astfel de vecinătate ne displace grozav!

– Ei bine, n-aveți decât să vă mutați.

Nu mai era nimic de înțeles.

Minca, însă, înțelese.

Rând pe rând, pasivă și febrilă, tăcută și guralivă, dar totdeauna simplă, naturală, ea se mișca în mijlocul acestei lumi diverse, ca peștele în apă. În mai puțin de cincisprezece zile de la sosirea ei, nu se mai văzu nici o cocioabă împuțită, nici o latrină scârnavă. Ajutată de câteva femei, ea zvârli în mijlocul curții toată mizeria umană ce se găsea în acele cotinețe, vărui, frecă, dezinfecta. Latrinele fură golite și înecate în fenol. Curtea fu răzuită până la pământ sănătos, apoi acoperită cu un strat de pietriș.

O adorară, sărac și bogat. Sima o privea cum se străduiește și-i spunea:

– Ce faci tu acuma, toată lumea o face la Paște. Dar curățenia asta nu durează la noi, căci murdăria face parte din însăși existența acestor nenorociți. Ai să te încredințezi, pe curând.

În mai puțin de trei luni, ea dădu dreptate bărbatului ei: curtea, cocioabele, latrinele, își reluară fizionomia lor obișnuită: scârnăvia. Ai fi zis că niciodată nu fuseseră curățate.

Și iată că o iarnă salvatoare se abătu la timp, dezinfectând întreaga fire cu gerul ei nemilos.

Totul amorțise. Minca însăși căzu într-un fel de toropeală. Timp de o lună, nimeni nu-i văzu fața. Stătea în camera ei, absentă, mută, mâncând mai nimic și slăbind văzând cu ochii.

Îi era dor de satul ei, de luncă, și chiar de viața trudită pe care o dusese acolo. Într-o zi, ea ceru soțului ei s-o lase să plece.

Sima fu cuprins de-o groază ucigătoare, dar, om practic, înlătură primejdia, ducându-se, pe loc, să încarce în două căruțe, pe Caterina – amica și tânăra mătușă a Mincăi – pe copilul ei și tot calabalâcul lor, făcându-le loc în chiar apartamentul nevestei sale. Aceasta se simți nespus de fericită. Caterina, a cărei viață de cusutoreasă nu era prea veselă, fu la fel de fericită, cu tot caracterul ei independent. Zamfir și Tudorel, regăsindu-se împreună, contribuiră cu zburdălnicia lor să creeze o atmosferă de familie celor două femei care îi adorau.

Sima recoltă, câtva timp, beneficiile acestei păci precare.

Cârciuma-locandă-băcănie a lui Sima Caramfîl era o adevărată uzină. Ziua și noaptea, plină de lume, ea nu închidea decât trei ceasuri din douăzeci și patru, de la unu la patru dimineața. Cele trei sectoare ale acestei uzine comunicau între ele prin niște arcade căscate. Cârciuma, ca o regină, ocupa centrul și forma unghiul străzii cu bulevardul. Locanda și băcănia erau flancurile ei. Din mijlocul cârciumii, unde trona tejgheaua, ochiul cuprindea totul.

S-ar crede că Sima era acest ochi.

Nu! Fusese odată. Apoi, conform legilor misterioase care conduc în Orient viața și averea tuturor Caramfililor noștri, el dăduse frânele afacerii pe mâna tejghetarului său, om de încredere, atotputernic, care avea, în același timp, să-l slujească și să-l fure, pentru ca la rându-i, într-o zi, să devie un Sima ori altceva.

Stăpânul nu apărea în prăvălie decât la întâmplare, și fără nici un scop. Din zori și până noaptea târziu, îl vedeai oriunde, afară de prăvălia lui: la oborul de cereale, unde nasul lui de șobolan se vâra în toate carele țăranilor; la bursa acelorași produse, din „misitii”, când Sima, modest, smerit, pișicher, știa totdeauna să-și plaseze avantajos marfa-i proastă; la cafenelele din centru, unde el mirosea afacerile bune și le șterpelea acelora cari, netemându-se de el, le dezbăteau la nasul lui; la încărcările și descărcările cerealelor, când ochiu-i nu slăbea o clipă banița și răzuitorul; la vamă, când nu lipsea la nici una din recepțiile numeroaselor lui mărfuri venite din Anatolia, iar toamna, timp de două săptămâni, răsturna podgoriile cu susul în jos, cumpărând cât mai ieftin, dar plătind peșin, mari provizii de vinuri și rachiuri, printre cari unele, adevărate nectaturi, nu se găseau la Brăila decât în vastele sale pivnițe.

Femeia lui nu-l vedea decât pe apucate și totdeauna murdar, prăfuit, cu hainele în dezordine, cu fața de nerecunoscut, gânditor, preocupat. Masa lui: în picioare, cu un ficat prăjit, o bucată de pâine și un pahar de vin dinaintea lui pe tejghea, când tejghetarul se ținea țeapăn ca la cazarmă. Sima nu-l lua în seamă. El își savura mezelicul, pălăvrăgind cu clienții.

În jurul lui, bâlci, un du-te-vino neîncetat, răcnete, înjurături, căci totul era popular. Cârciuma nu se golea o clipă, de la deschidere la închidere. Mesele și scaunele erau totdeauna ocupate, și tot pe-atâta lume sta în picioare, cu paharul în mână. Băuturile curgeau valuri. Țărani și orășeni, de toate condițiile, aprinși de vin și de patimi, vorbeau toți deodată, cântau, urlau, gesticulau.

Băcănia, mai liniștită, își debita produsele unei lumi tot așa de împestrițate. Găseai tot ce-ți trebuia: „Coloniale și delicatese”, în care intra băcănia propriu-zisă, apoi fierăria, lemnele, pâinea, „mare asortiment de articole țărănești”: opinci, zeghe, botfori, putini, găleți, saci, coșuri, țoale, damigene, ploști, frânghii, hamuri și câte altele.

În locandă – unde toate erau gustoase, curate, dar servite „fără fasoane” -bucătăria își expunea mâncărurile în văzul tuturor, pe când grătarul lupta din răsputeri cu legiunile lui de fleici și mititei. Șervete nu se dădeau decât la cerere. Fiecare își sugea degetele ori le ștergea pe miez de pâine. Nici un bacșiș. Nici o reclamație.

Toată această întinsă afacere era complet lipsită de contabilitate și control. Tejghetarul încasa tot ce venea de la cârciumă și de la locandă. Băcănia își avea casa și omul ei de încredere. Seara, după miezul nopții, Sima venea cu un săculeț să ridice, din ambele tejghele, ce se găsea. Că fusese ziua „bună” ori „rea”, nu era nimic de zis și nimic de făcut. „Prinde orbul, scoate-i ochii.”

Totuși, fabrica mergea de minune și, la capul anului, Sima ieșea totdeauna la socoteală. Cei douăzeci și doi de servitori ai lui, ieșeau și ei la socoteală.

Numai Minca, după ce văzuse multe, de aproape, se întreba:

– Unde dracu e bunăstarea omului ăsta bogat? Ei… Nu văzuse, nici ea, totul.

*

Dar iată iarna. Ea ținu până la începutul lui aprilie și fu ucigătoare pentru cei nevoiași. Copii, bătrâni, ba și familii întregi pieriră de foame și de frig. Pe drumuri, cărăuși țărani fură atacați, ziua în amiaza mare, de haite de lupi, cum nu se mai auzise încă. Dintr-unul din aceste transporturi, compus din patru care a câte doi boi și din șase țărani, nu scăpă viu decât un băietan, care se întâmplase să fie cocoțat pe un mare car cu fân, de unde el asistase la sfâșierea tuturor vitelor, precum și a oamenilor cari, din nenorocire, mergeau pe jos ca să se încălzească. Jandarmii descoperiră pe băiat aproape mort de frică, îngropat în fan și înfășurat într-un cojoc.

Existența săracului își redusese nevoile la patru articole de primă necesitate: lemne, mălai, sare și chibrituri. Rareori tutun și, mult mai rar, săpun și gaz. Jumătate din lumea care intra „la Sima”, în toiul acestei ierni, nu cerea decât articolele sus-numite. Cea mai mare parte le cerea pe datorie, iar restul le cerșea, pur și simplu.

În contabilitatea sentimentală și băbească a lui Sima Caramfil, era un capitol al pierderilor care prevedea, fie anul bun ori rău, o sumă oarecare destinată „mizeriei oricărui comerț mare”, cum spunea Sima, ca să nu treacă drept un om slab. Prezența stăpânului nu era deloc necesară, pentru ca numitul capitol să fie respectat. Exista obișnuința, creată de Sima și devenită lege, să fie creditată clientela nevoiașă a prăvăliei și să dea de pomană săracilor ei. Acestea nu se făceau fără trăsnete și fulgere, dar se sfârșea, totdeauna, prin a credita pe unii și a milui pe ceilalți. Astfel, oamenii de încredere înlocuiau pe stăpân, până a îndeplini, cu multă îndemânare, chiar și această delicată datorie.

În iarna de care vorbim, limitele cele mai inflexibile ale acestui capitol, plesniră. Tejghetarul, depășit, alerga zilnic sus la stăpânii lui, să le spună că nu mai putea să facă față valului de mizerie care năvălea în prăvălie. Sima îi recomandă, la început, „să continue cu prudență”, apoi, văzând că se îngroașă gluma, se duse să se instaleze el singur în băcănie, unde își petrecea ziua întreagă.

O mulțime deasă, așa cum se vede pe la biserici în zilele de sărbătoare, umplea băcănia. Aproape nici un om de muncă. Bătrâni, bătrâne și, mai ales, copii, trimiși de părinți, știind bine că inima omului „se înmoaie” mai repede în fața suferinței unui copil:

– Tata (ori mama) te roagă să ne mai dai de zece bani lemne (ori mălai)…

Aceștia erau cei cu credit. Alții, bătrânii, cerșeau:

– Domnule Sima! Murim de frig și de foame! Fie-ți milă! Dumnezeu să te răsplătească înzecit!

Stând pe scaun, cu două catastife pe genunchi, Sima examina situația fiecăruia, apoi căta în ochii omului. O luptă aprigă se dădea atunci în el, între interes și nevoia de-a face bine. Cu fruntea încrețită, cu buzele strânse, cu pleoapele abia întredeschise, el privea la viscolul de-afară și își freca nervos vârful bărbuței. Din când în când, câte un oftat înăbușit îi umfla pieptul. Uneori privirea i se pironea asupra unei fetițe atât de îmboborojite în zdrențele mamei sale, că de-abia i se mai vedeau obrăjorii ofiliți. În momentele acelea, mulțimea se agita, fiecare voind să atragă asupra lui atenția binefăcătorului. Bătrânii își strâmbau și mai tare fețele lor strâmbate de mizerie, clătinând din cap și miorlăind cuvinte neînțelese. Băieți cu ghebe hărtănite, lungi de se încurcau în ele, și cu căciuli ce le cădeau pe nas, țineau capul pe spate, ca să urmărească, cu o privire inteligentă, mișcările aceluia de care atârna viața lor. Adesea, ochi care trădau o foame năprasnică, începeau să fixeze, hămesiți, grămezile de pâine caldă, cârnățăria, brânzeturile.

Sima îi cunoștea pe toți, la cei mai mulți le știa și numele. Pe unii îi văzuse născând; pe alții, îmbătrânind. Privind la copiii din fața lui, se gândea la cei cari îi așteptau acasă, și își rememora ocupația și gradul de moralitate a fiecăruia.

Această mizerie, pe care o avea sub ochi, făcea parte integrantă din comerțul lui. Ea îl îmbogățise.

– Dar bine, frate, – întreba el deodată pe câte-o femeie – bărbatul tău a muncit mult în vara trecută. N-a pus nimic deoparte?

– Nu, domnule Sima: a băut tot.

Și Sima știa la cine omul „băuse tot”.

Aceste ședințe durau câte-o jumătate de oră. Ca să-și poată învinge egoismul, Sima avea nevoie să-și umple ochii cu chipul suferind al fiecăruia din acești nenorociți. La sfârșit, ridicându-se greoi, el făcea semn tejghetarului să înceapă distribuția merindelor.

O înfiorare plină de chinuri străbătea atunci sărmana asistență. O întrebare încleșta toate inimile: „Avea-voi și eu partea mea?”

Era oprit să dai buzna, sub pedeapsă de-a fi alungat. Sima voia să guste solemnitatea acțiunii lui, căci, pentru el, pomană ori credit lipsit de garanție, era totuna și se înscria în același capitol al pierderilor.

Ghemuit pe scaunu-i, aproape nemișcat, el hotăra rândul fiecăruia, arătând cu degetul pe acela care avea să-și primească porția de lemne și mălai. Deseori, îl vedeai scoțând un copil din grămadă. Îi lua mâna:

– Mama ta e cel puțin sănătoasă?

– Uneori… Alteori, nu.

Aproape totdeauna, era vorba de-o muncitoare văduvă cu mai mulți copii.

– Dă, aici, trei pâini și o jumătate kilogram de slănină.

Sau:

– Dublează, aici, porția de lemne și pe cea de mălai.

În fața unui copil, pe al cărui tată îl știa om de treabă și fumător pasionat, comanda:

– Adaogă, aici două pachete de tutun.

Când răsunau cuvintele: „slănină”, „brânză”, „măsline”, „tutun”, numeroși ochi se aprindeau de-o poftă care-ți sfâșia inima.

Unul după altul, mari și mici, plecau, toți cu brațele pline. Stând lângă Sima, tejghetarul însemna suma totală a merindelor fiecăruia.

Adesea, aveau loc scene care nu displăceau lui Sima: o femeie cădea la picioarele lui și i le săruta; un moșneag îi lua mâinile și i le uda cu lacrămi. Numai copiii se retrăgeau fără să rostească un cuvânt, dar cu ochii mari deschiși asupra acestui omuleț, care putea să hrănească și să încălzească atâta lume.

VI. BĂRBAT PE MĂSURĂ

Viața omenească trece prin cele mai crâncene încercări, cum ar străbate o pajiște înflorită. Totul se uită. Nici o suferință nu rezistă dorinței de-a trăi.

Din primele zile cu soare ale lunii aprilie, zmeiele își făcură apariția epocală în mâinile unor bande de copii plângători, slăbănogi, jerpeliți, ale căror țipete aveau un sunet cavernos. Vastul Bulevard Carol era teatrul lor preferat.

Dinaintea mai tuturor porților de la stradă, cumetrele, lacome de flecăreală, apărură în chip tot atât de natural ca și mugurii de copaci. Bărbații, ceva mai gravi, ieșeau destinzându-și membrele și îndreptându-se către cârciuma lor obișnuită, unde, în vederea sezonului de muncă apropiat, cereau cu curaj „încă un rachiaș pe datorie”. Râsetele, glumele izbucneau de pretutindeni.

Același lucru se petrecea și „la Sima”. Una după alta, ferestrele cocioabelor, cari fuseseră toată iarna ermetic închise, se deschideau, pocnind sub rezistența încheieturilor lipite cu cocă. Și nu trebuia să fii cu nasul prea aproape de aceste ferestre care se deschideau: duhoarea grajdului celui mai rău întreținut ar fi fost mai puțin nerespirabiiă.

Urmând exemplul dat de copii – bărbați și femei părăseau groaznica lor vizuină și se duceau să se întindă la soare, de-a lungul zidurilor. Drept orice convorbire, nu auzeai decât mitocănismele cele mai searbede, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar chipurile lor livide mărturiseau lunga suferință îndurată, și care nu se datora numai foamei și frigului, ci și lipsei de aer.

Vite și animale – vaci, cai, pisici, câini – reapărură și ele în stradă, ca să se dezmorțească la soare, unele fiind însoțite, altele vagabondând de capul lor. Spectacolul acesta e una din fizionomiile de primăvară ale mahalalelor Brăilei. Iarna, vitele crapă de foame mai mult decât omul. O mare parte din ele se predă abatorului, pe prețuri derizorii, odată cu venirea iernii. Cele care rămân, după ce sfârșesc de ros cocenii, încep să roadă ieslea. Cât despre câini și pisici, rari sunt acei cari se întreabă cu ce-or fi trăind iarna.

În primăvara aceea, spectacolul acestor dobitoace era mai trist decât de obicei. Vedeai vaci și cai, de-o slăbiciune care de-abia le mai îngăduia să se țină pe picioare. Cele mai multe, ca să poată fi date afară din grajd, trebuiau să fie ridicate de coadă, dar, după ce făceau câțiva pași, împleticindu-se ca bete, se prăbușeau cu botul înainte. Tristețea lor, privirea galeșă dovedeau că ele erau superioare omului în păstrarea amintirii suferinței trăite.

Minca nu ignora nimic din această chinuită viață a oamenilor și a dobitoacelor, și nu putuse niciodată s-o privească cu nepăsare. În sat, puterile ei fiind neînsemnate și suferința mai puțin nemiloasă decât la Brăila, ea își făcea toată datoria, ajutând pe fiecare, și găsea o mângâiere în propria ei nenorocire: din moment ce suferea ca și ceilalți, viața îi părea suportabilă; uneori, cu voioșie chiar.

Nu mai era, însă, același lucru la Brăila, știindu-se bogată, fericită, la adăpostul oricărei griji și, prin urmare, responsabilă în parte de suferințele celor loviți de soartă.

Cât ținuse iarna aceea năprasnică, de multe ori ea rămăsese mută în fața unei femei care-și povestea necazurile și pe care se mulțumise s-o ajute cu o nimica toată: zece kilograme de lemne, o pâine, o bucată de săpun. Revoltată de meschinăria acestor ajutoare, deseori mersese cu îndrăzneala până a devasta, în timpul nopții, depozitul de mărfuri, de unde ridicase mari cantități de alimente și le distribuise, în taină, cu ajutorul Caterinei și al băieților, până în ziua când, surprinsă de Sima, două zăvoare enorme îi răpiră orice mijloace de-a recidiva.

– Ești nebună, dragă! îi spunea el. Așa cum faci tu, în curând vom ajunge noi înșine la cerșetorie!

„În curând!” Mai întâi, puțin îi păsa de asta, și apoi, nici nu era adevărat. Ea știa că, dând de zece ori mai mult decât se dădea săracilor într-o iarnă grea, bărbatu-său ar fi rămas aproape același om, putred de bogat.

Pe la sfârșitul iernii, adică atunci când mizeria era în toiul ei, Minca se hotărî să câștige prin propria-i muncă ceea ce voia să dea nevoiașilor și, astfel, o vedem luând voinicește cârma celor trei stabilimente – cârciuma, băcănia, locanda – venind cea dintâi și plecând cea din urmă. Era tocmai în epoca în care Sima își relua alergăturile, afacerile lui în oraș. El o lăsă să facă ce vrea, o observă de aproape și, descoperindu-i netăgăduitele calități de stăpână pricepută, dădu ordin ca toată lumea să i se supună.

Aceasta fu o consternare pentru întregul personal, chiar și pentru tejghetar. Nici o plată nu se mai făcea decât în mâinile ei; nici o comandă de mărfuri, ori vreo altă inițiativă, decât sub supravegherea ei.

Și fața lucrurilor se schimbă brusc.

Profitând de calmul afacerilor, ea procedă la o primenire generală a localurilor, ba chiar și la unele schimbări, îmbunătățiri.

Zugravi și vopsitori lucrau pe capete. Meșteri zidari spărgeau un perete care despărțea restaurantul de-o cameră-magazie și făceau din aceasta din urmă o frumoasă „sală de aperitive”, pentru o lume mai curățică. Bucătăria trebui să îmbrace o haină ceva mai orășenească. În curte, și comunicând cu birtul, șase mândre chioșcuri se aliniară de-a lungul unui zid, care fu acoperit cu panouri decorative inspirate de Bachus și invitând lumea la petrecere.

Nu se mai văzuse niciodată asemenea transformări „la Sima”, unde mucegaiul era culoarea permanentă a zidurilor. Vecini, trecători, gură-cască, priveau înlemniți. Și până în centrul orașului se duse vestea că, două femei frumoase, dintre care, una, stăpâna însăși, luaseră direcția cârciumei „Sima Caramfil” și-o umpleau de-o jovialitate încă necunoscută.

Jovialitatea unei crâșmărese, din România de altădată, era în raport direct cu bunul mers al crâșmei și în raport invers cu interesele conjugale ale soțului. Dar, asta atârna mult de frumusețea ori urâțenia unei astfel de stăpâne, căci, spune cântecul popular:

Vinu-i bun, ocaua-i mare, Crâșmărița-i slută tare: Beau flăcăii de-a călare! Vinu-i rău, ocaua-i mică, Crâșmărița-i frumușică: Beau flăcăii de se strică!

Așa era altădată: simplu și tare. La Sima, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel.

Jovialitatea celor două femei n-avea nici o țintă. Ea năștea din adânca lor nevoie de-a uita un pustiu, care le strivea. „Flăcăii” puteau să bea ori să nu bea. Sima putea să fie mulțumit ori să nu fie. De astea, lor puțin le păsa. Între ele și cârciumă nu exista nici un raport. Crâșma era un mijloc care le îngăduia să suporte golul existenței lor.

În trebuința ei firească de-a ajuta pe cei mai slabi decât dânsa și simțindu-se acum în măsură de-a o face pe scară întinsă, ea luptase toată iarna să-l uite pe Mincu și să-l câștige pe bărbatu-său la o cauză mistică, la generoasa sa viziune a vieții. Ea îl vedea pe Sima în locul lui Mândrescu, stăpânul luncii și idolul țăranilor, pe care îi restabilea în toate drepturile lor. Cu prăvăliile din Brăila, el ar putea să facă fericirea întregii populații nevoiașe, luând-o ca asociată. Ea nu vedea în toate astea nimic imposibil.

– Mulțumindu-te numai cu a suta parte din câștigurile tale de azi, și încă ai avea de ce să te socotești om bogat, fără să te mai trudești opt luni din douăsprezece, așa cum faci acuma, ca să nu te alegi decât cu o avere care, la urma urmei, nu-ți folosește la nimic. Pe când, dacă m-ai asculta, o lume întreagă te-ar blagoslovi, într-o zi!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki