Pentru arta literară de Paul Zarifopol

https://blog.revistaderecenzii.com

Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.

După ce lungă vreme artiștii au procedat în felul arătat, a venit un filozof care, cu un mare lux de dezvoltări elegante, a ajutat să discrediteze ideile, adică „prejudecățile” pe care se întemeia stilul clasic. Filozofia lui Bergson este o polemică împotriva intelectului discursiv, o propagandă în favoarea instinctelor și a sentimentului; și una din concluziile perpetue ale acestei filozofări este prestigiul suprem pe care ea îl dă meditației individuale, adâncirii în visarea radical subiectivă. Astfel ea consacră revolta artistului, emanciparea lui de constrângerea socială, și a vorbirii artistice de normele elocvenței și ale conversației. D-l Ralea a scris odată că filozofia lui Bergson este, în fond, o pornire spre cinism. Această diagnoză, cu deosebire subtilă și profundă, găsește interesantă confirmare în paralelele pur literare ale bergsonismului. Dacă lăsăm cuvântului cinism un înțeles mai popular, și dacă judecăm lucrul din punct de vedere al ideilor și al stilului pe care l-am numit vechi, vom putea zice că e lipsă de rușine și obrăznicie să-ți dai drumul, fie măcar, cum se zice, adânc sufletește, în fața oamenilor, așa cum face artistul modern. Dar în revolta aceasta a artistului, publicul a fost învins; el se lasă luat peste picior sau disprețuit, și află plăcere ca artistul să se dezbrace în fața lui fără jenă, ca o „grande dame” americană înaintea negrului rob.

Rudă și prieten cu Bergson a fost Marcel Proust, și Proust e oarecum cel mai „cinic” dintre artiștii stilului modern, fără ca, de altminteri, să fie atât de consecvent bergsonian cum ar fi dorit ortodocșii.

„La persistance en moi d’une velléité ancienne de travailler, de réparer le temps perdu, de changer de vie, plutôt de commencer de vivre me donnait l’illusion que j’étais toujours aussi jeune; pourtant le souvenir de tous les événements qui s’étaient succèdes dans ma vie (et aussi de ceux qui s’étaient succédés dans mon cœur, car lorsqu’on a beaucoup change, on est induit a supposer qu’on a plus longtemps vécu) au cours de ces derniers mois de l’existence d’Albertine, me les avait fait paraître beaucoup plus longs qu’une année, et maintenant cet oubli de tant de choses me séparant par des espaces vides, d’événements tout récents qu’ils me faisaient paraître anciens, puisque j’avais eu ce qu’on appelle le temps de les oublier, par son interpolation fragmentée, irrégulière, au milieu de ma mémoire – comme une brume épaisse sur l’océan qui supprime les points de repère des chose – détraquait, disloquait mon sentiment des distances dans le temps, la rétrécies, ici distendues, et me faisait me croire tantôt beaucoup plus loin, tantôt beaucoup plus près des choses que je ne l’étais en réalité” (Albertine disparue, II, 64-65). Structura perioadei citate, pe care o socotesc cu deosebire tipică pentru metoda lui Proust, arată că nu avem a face cu „fraza lungă” franceză din veacul al XVII-lea, și Pierre-Quint greșește, mi se pare, când spune: „le style de Proust qui reprend – en le recreant – le style traditionnel des XVII-e et XVIII-e siècles, nous surprend parce qu’il est si different de la forme impressionniste de nos jours”. Din contra, metoda scrisului lui Proust e impresionistă, și cu multă dreptate l-a asemănat Thibaudet, din acest punct de vedere, cu Saint-Simon, dar mai ales cu Montaigne, surprinzătorul „impresionist” din secolul al XVI-lea. „Fraza lungă” a prozatorilor francezi din secolul XVII, oricât de mult qui și que ar avea, e totdeauna construită după o simetrie elementară și ușor vizibilă; membrele ei își fac echilibru simplu și evident. Fraza lui Proust merge în sinuozități cu totul libere, vrea să modeleze cât se poate capriciile și surprizele gândirii imediate. Nu e decât o singură formă de construcție care seamănă, uneori până la identitate, cu forma lui Proust: e fraza germană a lui Kant și a lui Hegel – fraza despre care un prieten al lui Kant spunea acestuia că pentru a o citi trebuie să aplice câte un deget pe subiectele și verbele principale, și că de multe ori desperează, fiindcă degetele sunt numai zece, și membrele monstrului sintactic întrec adeseori cu mult acest număr. Desigur, acea proză germană se făcuse pe calapodul latin; dar sistemul concentric, care e caracteristic perioadei antice e, în fraza germană, atât de exagerat, încât paralelismul dispare; cercurile sunt prea multe; nu le mai distingem ca atare, și în loc să avem în față figura simetrică a perioadei, rămânem în mijlocul unei cețe difuze. Perioada antică era compusă din membre paralele, al căror înțeles deplin rămânea suspendat până ce propoziția cea din urmă le aducea soluția. În fiecare din aceste membre se putea, și se considera chiar ca elegant, să se introducă așa-numite incize, dezvoltări scurte de trei-patru cuvinte (Cicero socotea că inciza nu trebuie să fie mai lungă de trei picioare ritmice), care veneau să taie în două membrul perioadei și să mărească variația construcției; dar incizele lui Proust, ca și ale germanilor, sunt adeseori lungi de trei sau patru rânduri! Într-o scrisoare adresată criticului german Curtius, Proust spune că limba germană este, între limbile moderne, acea care a păstrat sintaxa greacă. Cred că această constatare implică o aprobare și, conștient ori ba, Proust a scris după sintaxa filozofilor germani. Astfel, cu dânsul trebuie să învățăm o construcție nepomenită încă în proza literară franțuzească, și pentru ca acest fenomen, care constituie, din punct de vedere al tradiției, un exces scandalos, să fi fost posibil, a trebuit ca artistul francez, după înverșunate lupte, să smulgă publicului dreptul de a fi subiectiv la culme, de a fi savant și obscur, a trebuit ca publicul să se lase cu desăvârșire siluit de voința artistului.

Perioada oratorică a celor vechi putea fi ascultată mulțumită unei simetrii clare și mulțumită unui element muzical, a unui ritm prescris de reguli precize, cu deosebire pentru sfârșitul frazelor; pe când construcția lui Proust și cea germană sunt libere din acest punct de vedere, și nu se supun nici clarității geometrice care simplifică fără discreție cuprinsul intelectual dat, și nici eleganțelor sonore proprii discursului oratoric. De aceea, fraza lui Proust pare, celor nedeprinși, încâlcită și greoaie. Cititorului francez, și oricărui cititor deprins numai cu proza curentă a limbilor neolatine, cu proza ziarelor, adică, și a romanelor obișnuite, perioadele lungi și liber construite îi opresc atenția în chip foarte supărător, și acest cititor nu mai e în stare să ia seama cât de variate sunt, și ca lungime, construcțiile lui Proust. Perioadele de care vorbesc sunt cele mai caracteristice pentru inovația stilistică pe care el a adus-o, dar nu sunt absolut cele mai numeroase. Cred că statistica ar arăta că propoziția care predomină la Proust nu e mai lungă de cinci sau șase rânduri. Se găsește (în Le cote de Guermantes, II, 268-270) o perioadă care se întinde pe două pagini întregi și are șaptezeci și patru de rânduri; e compusă din cincisprezece membre care cuprind nouăsprezece părți, fie incize, fie simple subordonate explicative; membrele perioadei sunt de lungimi diverse, de la un rând până la paisprezece rânduri, și nu sunt supuse nici unei norme de ritm. Perioada începe cu: „Sans honneur que precaire, sans liberte que provisoire…”, se desfășură mai cu seamă prin propoziții participiale (exclus – se fuyant – recherchant – pardonnant – s’enivrant – trouvant – allant chercher – ayant plaisir – formant – tous obliges – comptant – vivant – provoquant), ajunge abia la al zecelea membru să aibă subiect precizat printr-un substantiv (partie reprouvee de la collectivite humaine) și se încheie la al șaizeci și optulea rând, cu formula rezumativă a întregului șir de lămuriri: „obliges de cacher leur vie”… – căci e vorba de homosexuali, numiți o singură dată, și indirect, prin cuvintele „partie reprouvee de la collectivite humaine”. Desigur, asemenea coloși sintactici sunt rari; nu știu dacă acel citat mai are pereche în toată opera, și îmi dă impresia unei curiozități voite.

Această metodă, de a supune expresia meditației și formelor imediate ale gândirii, este esențial insociabilă; ea se orientează după conturele neprevăzute ale subiectivității celei mai libere, și puțin îi pasă de obligațiile comunicării în afară. Este forma monologului cu totul intim, întrucât acesta poate avea formă, e vorbire tăcută, deopotrivă independentă de practicismul adeseori simplist, ca și de frumusețile rigide și monotone ale stilului vorbit. La citire cu glas tare, textul lui Proust ajunge curând să supere fizic pe oamenii în stare să simtă, dindărătul notării scrise, deosebirea între vorbirea elocventă și cea tăcută. Proust vorbește undeva de dezgustul pentru vorba cu glas tare. Când citea cu glas tare prietinilor, el exagera caracterul „tăcut” al textului său, introducând incidente și paranteze explicative cu așa exces, încât biograful său spune că era cu neputință să mai înțelegi ceva (Pierre-Quint, pag. 65-66). Și adeseori Proust întrerupea lectura, apucat de un violent râs nervos (op. cit., 297).

În exemplul citat mai sus, care începe cu „la persistance en moi d’une velleite ancienne…” (Albertine disparue, II, 64-65), chiar în prima parte a acestei voluminoase construcții, cititorul deprins cu propoziția franceză comună, a la Voltaire, se lovește de mulțimea atributelor ideii de „velleite”: acumularea aceasta de dependențe explicative, de precizări sau restricții meticulos nuanțate, potrivită, poate, meditării filozofice sau autoanalizei intime, este cu totul străină povestirii franceze obișnuite. Enunțarea principală („la persistance en moi d’une velleite”) e despărțită prin punct și virgulă, deci printr-o pauză de durată mijlocie, de obiecția conturnată și difuză care urmează; pe când stilul narativ obișnuit ar fi însemnat o pauză mare, tăind firul gândirii numai pentru comoditatea externă și materială a cititorului. Proust însă vrea să se simtă cât se poate continuitatea capricioasă a reminiscențelor naturale, libere de orice disciplină, și astfel, la subiectul „le souvenir de tous les evenements”, verbul nu se găsește decât în al șaselea rând, și e despărțit de subiect printr-o paranteză care rupe unul de altul cele două circumstanțiale, „dans ma vie” și „au cours de ces derniers mois de l’existence d’Albertine”; iar cuprinsul parantezei însăși e împărțit prin „car” în două membre: constatarea unui fapt și explicarea lui printr-o formulă cu aspect științific. În sfârșit, după virgulă, ultimul subiect, „cet oubli de tant de choses”, se îneacă într-o masă de determinări concentrice, unde cele două circumstanțiale principale: „(me separant) par des espaces vides… par son interpolation fragmentee…, strâns legate prin înțelesul lor, sunt iarăși rupte printr-o explicație cauzală, „puisque j’avais eu ce qu’on appelle le temps”… – și aici, pe când atenția este încă dispusă pentru determinări abstracte, tocmai înainte de a se îndura să ne dea verbul principal, Proust ne oprește în loc cu o imagine vizuală, „comme une brume epaisse”… care ilustrează nu numai explicația teoretică asupra jocurilor memoriei, ci concentrează plastic caracterul frazei însăși tocmai în momentul când ea stă să se isprăvească. În clipa când dăm cu ochii de „comme une brume epaisse sur l’ocean qui supprime les points de repere des choses”, spiritul nostru se simte deodată absorbit armonic în întreg cuprinsul, intelectual și afectiv, al labirintului verbal în care a fost atras și prin care a fost plimbat printr-o siluire tainică și fermecătoare.

Spun toți, cari l-au cunoscut, că Proust era un prieten acaparator până la exasperare; cele mai deseori, cramponul izbutea să-și captiveze victima și s-o încânte. În scrisul lui se repetă întocmai acest caracter; dar în scris ca și în viață, încântarea nu vine totdeauna. Tehnica lui Proust e riguros sistematică: el urmărește fără abatere un naturalism psihologic, o decalcare riguroasă a vieții psihice imediate, și rezultatul artistic este, inevitabil, adeseori tern și obositor, cum era și în arta naturalistă din anii 70, care urmărea să copieze, fără distingere, viața exterioară, tot atât de implacabil cum Proust vrea să modeleze pe cea sufletească.

În o înșirare ca aceasta: „aupres de ces idees (sur les jeunes filles de Balbec) le souvenir de Madame de Guermantes a l’Opera Comique etait bien peu de chose, une petite etoile a cote de la longue queue de sa comete flamboyante; de plus je connaissais ces idees longtemps avant de connaître Madame de Guermantes, le souvenir, lui, au contraire, je le possedais imparfaitement; il m’echappait par moments; ce fut pendant les heures ou, de flottant en moi au meme titre que les images d’autres femmes jolies, il passa peu a peu a une association unique et definitive – exclusive de toute autre image feminine – avec mes idees romanesques si anterieures a lui, ce fut pendant ces quelques heures ou je me le rappelais le mieux que j’aurais du m’aviser de savoir exactement quel il etait; mais je ne savais pas alors l’importance qu’il allait prendre pour moi; il etait doux seulement comme un premier rendez-vous de Madame de Guermantes, en moi-meme il etait la premiere esquisse, la seule vraie, la seule faite d’apres la vie, la seule qui fut reellement Madame de Guermantes; comme seulement durant les quelques heures ou j’eus le bonheur de le detenir sans savoir faire attention a lui il devait etre bien charmant pourtant le souvenir, puisque c’est toujours a lui, librement encore, a ce moment-la, sans hâte, sans fatigue, sans rien de necessaire ni d’anxieux, que mes idees le fixerent plus definitivement, il acquit d’elles une plus grande force, mais devint lui-meme plus vague; bientot je ne sus plus le retrouver; et dans mes reveries, je le deformais sans doute completement, car chaque fois que je voyais Madame de Guermantes, je constatais un ecart, d’ailleurs toujours different, entre ce que j’avais imagine et ce que je voyais” (Le cote de Guermantes, I, 54-55) – legătura se face printr-un abuz sistematic de pronume, așa în această frază de douăzeci și șase de rânduri, Proust însuși nu se poate opri de a veni o dată în ajutorul atenției noastre surmenate, repetând, în rândul al optsprezecelea, subiectul (le souvenir, în primejdie să dispară sub cei șaptesprezece il, le, lui, care-l tot readuc sub o mască cu atât mai vagă cu cât ne îndepărtăm de substantivul în jurul căruia se grupează cele douăzeci și șase de rânduri pline de determinări minuțios diversificate. Acest abuz de pronume se întâlnește și în proza germană. De exemplu, Kant (în Grundlegung zur Metaphysik der Sitte4, I, Abschnitt, alineatul al cincilea, propoziția care începe cu „Denn alle Handlungen die es5” …) abuzează uneori astfel de pronume încât rămâi nedumerit câteva clipe la ce substantiv se referă (în exemplul citat, stăm la îndoială între Vernunft și Natur6); sau lasă prea mare depărtare între substantiv și pronume, ca, de ex., în Kritik der Urteilskraft7, prefața la ediția întâia alineatul al șaselea, unde femininul plural sie e atât de tare despărțit de substantivul său „diejenigen Beurteilungen die man aesthetisch nennt8”, încât acesta trebuie căutat pentru ca să putem fi siguri de înțeles. Dar se poate că în scrisul filozofilor germani acest abuz de pronume e adeseori numai un expedient, puțin practic de altfel, pentru a scurta vorba; la Proust însă, procedarea pare a fi un efect al tendinței de a urmări cât mai de aproape conturul gândirii imediate: pronumele, în care trăiește încă latent ceva din gestul și mimica primitivă, este expresia cea mai potrivită a blocului intuitiv care se și arată, la sfârșitul frazei citate, sugerat prin vorbele „un ecart, d’ailleurs toujours different, entre ce que j’avais imagine et ce que je voyais”. Imprecizia pronumelui dă spiritului putința de a reține întrucâtva complexul intim de dispoziții și tendințe pe care substantivul îl deformează strângându-l în cadrul simplu și, prin urmare, neadecvat formei difuze a datelor sufletești imediate. În exemplul citat, Proust ar vrea parcă să personifice cuprinsul subiectului („le souvenir”) și să facă din el ca o fantomă care să obsedeze pe cititor tot timpul cât ține fraza.

Când Proust arată pe Madame Swann (Du cote de chez Swann, I, 183, frază de optsprezece rânduri: „Il faut d’ailleurs dire que le visage d’Odette”…), procedările verbale rămân aceleași ca în descrierea sau explicarea stărilor psihice: detaliile persoanei fizice se înșiră în lunecare înceată, cu înconjururi, abateri și întreruperi, întocmai ca în împletitura tablourilor psihologice. Ca și în aceste din urmă, faptele – aici, amănuntele figurii și ale îmbrăcămintei – sunt întretăiate de comentarii, așa încât nu ajung să se organizeze în imagini unitare, ci se preling în grămezi mobile, care umplu când mai tare când mai slab atenția, fără s-o fixeze, după regulile literare tradiționale, prin vreo culminație care să se ridice eruptiv peste nivelul egal al acestei curgeri continue; fiindcă metoda adoptată vrea tocmai să neutralizeze deopotrivă și neîncetat toate datele și să excludă absolut orice combinații dramatice.

Câteodată, însă, impresia sensibilă se eliberează mai mult din lanțul analizelor infinite, și atunci se produce un pitoresc senzual, o întâmplare rară și splendidă în cuprinsul total, dens și opac al operei. Dar obișnuit, impresia sensibilă servește ca exemplu sau punct de plecare pentru dezvoltări cu tendință științifică. Zgomotul și mișcările focului, schițate cu atâta grijă artistică, în Le cote de Guermantes (I, 67), servesc ca introducere unui studiu asupra sunetelor, și studiul nu mai are caracter pur artistic, ci e compus din impresii care sunt imediat prinse în generalități explicatoare, analizate, transformate în exemple și în „cazuri” utilizabile științific. Impresiilor provocate de zgomotul focului, Proust lasă să urmeze imediat bătăile unui ceasornic, și numaidecât observă că „sunetele nu au loc”, ci noi le punem în legătură cu anume mișcări și le localizăm pentru trebuințele noastre practice. Astfel explicația începe și se întinde pe mai bine de două pagini, stăruind asupra rolului sunetelor pentru bolnavul care zace în pat, cu întreruperi neașteptate, cum e aplicația curioasă de la pagina 68 : „a ce propos on peut se demander si pour l’Amour… on ne devrait pas agir comme ceux qui contre le bruit se bouchent les orielles!”… În capul paragrafului următor stă formula, scandalos didactică: „pour revenir au son…” și cu aceasta intrăm în ton de lecție, atât de frecvent la Proust. Dar la începutul celui de al doilea paragraf despre sunet, stilul de lecție e iarăși întrerupt printr-o strălucită schiță impresionistă despre laptele care fierbe. Asemenea prelucrări magistrale ale pitorescului pur senzual sunt, cum am spus, rare, și trebuie notate ca domeniu al unei bogății particulare în tehnica lui Proust. Imaginea laptelui care se revarsă e lucrată, evident, în maniera lui Huysmans, dar ca de un elev vrednic de maistrul său. Și pentru că am pomenit pe acest artist destul de uitat astăzi, iată un fel de a vorbi despre faptele sufletești care anticipează ciudat metoda lui Proust, mai ales în privința caracterizării stărilor de sentiment prin metafore spațiale și a legii lor subtile cu grupul de percepții care solicită în momentul dat sensibilitatea subiectului. Huysmans scria dar, acum vreo patruzeci de ani, astfel: „Une alanguissante tristesse l’accabla, une tristesse autre que celle qui l’avait poigne pendant la route. La personnalite de ses angoisses avait disparu; elles s’etaient elargies, dilatees, avaient perdu leur essence propre, etaient sorties, en quelque sorte, de lui-meme pour se combiner avec cette indicible melancolie qu’exhalent les paysages assoupis sous le pesant repos des soirs; cette detresse vague et noyee, excluant la reflexion, detergeant l’âme de ses transes precises, endormant les points douloureux, lenifiant la certitude des exactes souffrances par son mystere, le soulagea… Puis ses pensees diluees dans la masse de melancolie qui l’enveloppait s’atteignirent et, redevenues par cohesion actives, le frapperent en plein coeur d’un coup brusque” (En rade, pag. 7-8).

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *