Visul lui Akinosuké de Lafcadio Hearn, traducere de traducător necunoscut

https://blog.revistaderecenzii.com

În regiunea Toichi din Yamato, trăia pe vremuri un agricultor anume Miyata Akinosuké. Locuința sa era înconjurată de o grădină frumoasă în care se afla un cedru foarte vechi, sub care se odihnea în zilele calde de vară.

Într-o după amiază, pe când sta la umbra marelui arbore, cu doi din prietenii săi, i se făcu somn.

Rugă pe tovarășii săi să-l scuze că adoarme în prezența lor. Se întinse, apoi, la umbra arborelui și avu următorul vis :

I se părea că vede, coborându-se pe marginile unui deal din apropiere, un șir lung, care semăna cu cortegiul unui nobil daimyo. Se sculă în picioare, spre a-l vedea mai bine și-și dădu seama că era o procesiune foarte însemnată.

Nu văzuse niciodată o bogăție mai mare. Procesiunea se îndrepta spre casa sa. În fruntea cortegiului, Akinosuké observă uu mare număr de tineri, îmbrăcați în haine scumpe, care trăgeau de o trăsură mare lăcuită, un „gosho-guruma”, învelită în mătase albastră.

Cortegiul se opri în fața locuinței lui Akinosuké. Un bărbat, în haine bogate se dădu jos din trăsură, se apropie de Akinosuké, îl salută adânc și-i spuse :

— Cinstite stăpâne, în fața domniei tale este unul din vasalii lui Kokuo din regatul Tokoyo. Regele, stăpânul meu, mi-a poruncit să te salut în numele lui și să mă pun cu totul la dispoziția dumitale. Mai mult, el mă roagă să-ți spun că dorește să te vadă în palatul lui. Suie-te, așadar, în acest echipaj, pe care l-a trimis ca să te ducem la el.

La aceste cuvinte, Akinosuké voi să răspundă; dar emoția îl împiedică să vorbească. Toată voința sa părea că dispare, încât nu putu să facă altfel, decât să se supună. Se sui în trăsură, vasalul luă loc lângă el și făcu un semn. Imediat, tinerii puseră mâna pe sforile de mătase și îndreptară greaua trăsură spre sud.

Călătoria începu.

Curând după aceea, spre marea mirare a lui Akinosuké, ei se opriră în fața unei mari intrări cu două etaje —- un „romon”— în stil chinez. „Kerai”-ul se dădu jos și dispăru spunând :

— Mă duc să anunț sosirea prea onorabilei dumitale persoane.

După câteva secunde de așteptare, Akinosuké văzu doi seniori cu fețe nobile, care se îndreptau spre el. Erau îmbrăcați cu mătase de culoarea purpurei și purtau pe cap niște tichii mari, ceea ce arăta rangul lor înalt. Îl salutară cu respect și-l ajutară să se coboare din trăsură. Îl conduseră, apoi, printr-o grădină mare, până la intrarea unui palat, a cărui fațadă se întindea de la apus spre răsărit, pe o întindere de mai multe leghe. Akinosuké fu introdus într-o sală de audiență, bogat împodobită. Călăuzele îl duseră la locul de onoare, apoi se așezară la oarecare distanță de el, în semn de respect, pe când mai mulți servitori, îmbrăcați în costume de ceremonie, îi oferiră fel de fel de băuturi. După ce Akinosuké se răcori, seniorii cu haine de purpură se închinară foarte adânc în fața lui și-i ținură următoarea cuvântare, fiecare vorbind după celălalt, conform etichetei.

— Cinstita noastră datorie este să te încunoștințăm de motivul pentru care te-am adus aci. Regele, stăpânul nostru, dorește să-i devii ginere. Îți ordonă să te căsătorești, chiar azi, cu augusta prințesă, fiica sa un că… Te vom duce imediat în sala de audiență, unde Măria Sa te așteaptă. Dar trebuie să te îmbraci, pentru aceasta, cu hainele ce se poartă în asemenea ocazii.

După ce vorbiră astfel, se sculară în același timp și se îndreptară spre o încăpere, în care se afla un dulap mare lăcuit. Deschiseră dulapul și scoaseră haine și cordoane de mătase fină și culori din cele mai atrăgătoare și un „kamuri„, pe care numai regele și membrii familiei sale îl purtau pe cap. Îmbrăcară pe Akinosuké cum se cuvenea unui logodnic princiar și-l duseră în sala de audiență.

Acolo văzu pe rege stând pe un tron purtând pe cap o tichie înaltă neagră de ceremonie și îmbrăcat într-o haină de mătase galbenă. La dreapta și la stânga sa, stau, nemișcați și mândri, numeroși demnitari, ca idolii într-un templu.

Akinosuké înaintă spre el. Salută pe rege și se închină de trei ori, conform obiceiului.

Regele îl primi foarte curtenitor și-i spuse:

— Ți s-a spus de ce te-am adus aci. Am hotărât să fii soțul unicei mele fiice. Vom celebra imediat ceremonia nupțială.

Imediat ce regele termină să vorbească, se auzi o muzică veselă : un șir lung de doamne încântătoare ale curții trecu prin fața lor. Veneau să-l ia pe Akinosuké, ca să-l ducă în încăperea în care îl aștepta nobila sa logodnică.

Era o sală imensă, dar cu toate acestea, de-abia încăpeau în ea toți invitații veniți sa asiste la cununie. Toți se prosternară în fața lui Akinosuké, pe când el îngenunchea în fața fiicei regelui. Aceasta era frumoasă ca o Fiică a Cerului și rochia ei era făcută din cea mai splendidă mătase.

Cununia fu oficiată cu mare pompă și toți erau fericiți. Tinerii soți fură conduși apoi în apartamentele ce le erau rezervate, într-o altă aripă a palatului. Primiră felicitările tuturor demnitarilor de la curte, care le făcură nenumărate daruri.

Peste câteva zile, Akinosuké fu chemat din nou în fața regelui, care-l primi și mai bine ca prima oară.

El îi spuse :

— Se află, la sud-vestul stăpânirii noastre, o insulă numită Raishu. Te-am numit guvernatorul acestei insule. Vei vedea că locuitorii sunt sinceri și blânzi, dar legile lor nu se potrivesc cu acelea din Tokoyo și obiceiurile lor n-au fost definitiv regulate. Îți încredințăm sarcina de a îmbunătăți condiția lor socială și dorim să-i guvernezi cu înțelepciune și bunătate.

Am făcut toate pregătirile în vederea plecării dumitale la Raishu.

Akinosuké și tânăra sa femeie părăsiră imediat palatul din Tokoyo. O suită de nobili îi însoți pună la port. Se îmbarcară pe o corabie pusă de rege la dispoziția lor și ajunseră curând la Raishu, având vânturi favorabile.

La sosirea lor, găsiră toți locuitorii adunați pe plajă, ca să le ureze bun venit. Akinosuké intră imediat în noile sale funcțiuni, care nu erau prea complicate.

În primii trei ani ai guvernării sale, fu ocupat să creeze și să stabilească legile. Cum era ajutat de consilieri înțelepți, misiunea sa nu i se păru niciodată prea grea. Când totul fu aranjat nu mai avea altă misiune, decât să fie prezent la oficierea riturilor vechi și la ceremoniile prescrise de tradițiile țării. Regiunea era atât de sănătoasă și producătoare, încât boala și sărăcia erau necunoscute.

Locuitorii erau atât de cinstiți încât nu călcau niciodată legile.

Akinosuké stătu peste 23 ani la Raishu și în tot acest timp nici o supărare nu i-a întunecat viața.

În al 24-lea, fu lovit de o mare nenorocire : soția sa, care îi dăruise șapte copii și pe care o adora, muri. Fu înmormântată cu mare pompă, pe vârful unui deal în regiunea Hanryoko. Pe mormântul ei, fu ridicat un monument splendid… Akinosuké era atât de nenorocit, încât nu mai dorea sa trăiască.

Când trecu termenul legal de doliu, un „shisha” sau curier regal sosi la Raishu, venind din Tokoyo, Transmise lui Akinosuké un mesaj de condoleanțe și-i spuse apoi :

— Iată cuvintele, pe care augustul meu stăpân, regele din Tokoyo, mi-a ordonat să ți le transmit. Te trimitem acum în țara ta, la părinții tăi… Nu te îngriji de soarta copiilor tăi… Sunt nepoții și nepoatele regelui și vom avea grijă de ei.

Primind acest ordin, Akinosuké se pregăti să plece, cu totul umilit. Își aranja toate afacerile și-și luă rămas bun de la toți sfetnicii credincioși, care îl ajutase în tot timpul domniei sale. Fu condus, apoi, cu onoruri, până la port. Se îmbarcă pe o corabie, care se îndepărtă pe marea imensă, sub cerul limpede… Insula Raishu dispăru în depărtare, ca învăluită într-un nor albastru, care se transformă în curând în aburi cenușii… Apoi dispăru pentru totdeauna…

    * * *


Akinosuké se trezi în grădina sa, la umbra cedrului secular. Rămase un moment zăpăcit. Lângă el, prietenii săi discutau vesel.

Se uită mirat la ei și spuse:

— Ce straniu !

Akinosuké le povesti visul… visul… domniei de 23 ani în insula Raishu din regatul Tokoyo. Cei doi „goshi” fură foarte surprinși, căci în realitate, nu dormise decât foarte puțin.

Unul din ei spuse:

— Visul tău este, într-adevăr, din cele mai curioase. Dar și noi am văzut un lucru bizar, pe când dormeai. Un mic fluture galben a zburat câteva secunde deasupra obrazului tău. M-am uitat la el cu mare atenție. S-a așezat la pământ, lângă tine, aproape de pom… Cam în același timp, o furnică enormă a ieșit dintr-o gaură, a prins fluturele și l-a tras în furnicar. Cu câteva momente înainte de a te deștepta, am văzut același fluture ieșind din gaură și zburând din nou deasupra feței tale… A dispărut apoi, fără să știu ce s-a făcut cu el.

— Poate că fluturele a fost sufletul lui Akinosuké, spuse celălalt „goshi”. Mi s-a părut că a intrat în gura lui… Dar chiar dacă ar fi sufletul prietenului nostru, tot n-ar explica visul.

— Furnicile ar putea să ne lămurească, fără îndoială, spuse celălalt „goshi„. Furnicile sunt vietăți stranii… spirite… zâne… Cine știe ? În orice caz sub cedru, este un furnicar.

— Hai să-l examinăm, spuse Akinosuké foarte intrigat.

Și se duse să aducă o lopată.

În jurul cedrului și dedesubtul lui, văzură că pământul era minat într-un mod minunat de o mare colonie de furnici. Ele construise clădirile și edificiile acestea, făcute din ramuri mici și frunze, de fân și lămâi, semănând cu niște orașe în miniatură. În centrul unei construcții mult mai însemnate decât celelalte, se mișcau numeroase furnici mai mici, în jurul trupului unei furnici foarte mari, cu aripile gălbui și cu capul lung negru.

— Dar uite pe regele din visul meu ! strigă Akinosuké. Și iată palatul din Tokoyo… Ce curios… Raishu trebuie să fie undeva spre sud-vest… Da, aici… Ce straniu ! Sunt sigur că voi găsi muntele Hanryoko și mormântul prințesei!

Căută mai departe, în furnicarul răscolit și găsi o ridicătură mică, pe care era pusă o pietricică, ce-i amintea forma unui monument budist!

Dedesubt găsiră corpul unei furnici femele.

Sursa: https://ro.wikisource.org/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *