În perioada monarhică, Bucureștiul era conectat mai mult ca niciodată la modernism, nu atât la cel importat din Franța, cât mai ales la cel generat de SUA. Capitala filmului era Hollywood și filmele proiectate acolo, a doua zi erau vizionate în cinematografele din București. Semn al mondenismului american îl constituie „atracția adolescenților mei față de jazz”, muzică neagră, tipic americană. Capitala modei era Parisul. Hainele purtate pe străzile din Paris, a doua zi se găseau în prăvăliile din București. O asemenea atmosferă prinde în paginile cărții, adolescentul miop care dorește să scrie un roman exemplar, cel mai bun de pe pământ. Prima cauză a ideii lui de a scrie despre sufletul unui adolescent era faptul că nu a fost băgat în seamă, pentru că toți s-au oprit la aparența fizică și nu l-au înțeles.

Romanul pe care-l poate da un adolescent, deși excepțional, este numai despre acele lucruri pe care începe să le cunoască: îi place să locuiască la mansardă, să privească  pe stradă, să asculte cântecul depărtat al vreunei servitoare, studia germana. Întâlnirile cu fetele nu erau pe deplin plăcute pentru că era un tânăr complexat; în loc să se bucure de întâlnire, el se frământa mult în sine, ba că poartă ochelari, ba că nu e îmbrăcat bine etc. și atunci lui îi este favorabil să stea singur și să scrie, preocupare care-i dă ocazia să spună tot ce gândește despre defectele pe care le are sau crede că le-ar avea. Lui îi place să descopere mici tare la domnișoarele pe care le întâlnește, dar nu este  sincer, este invidios.

Este un tânăr atras de lectură, de literatura rusă, de N. V. Gogol, doritor să exploreze „toate colțișoarele lumii”. Se poate crede că întreaga zi stă cu nasul în cărți, dar nu este adevărat; își cunoaște foarte bine prietenii, ceea ce înseamnă că a stat mult în compania lor, analizând și identificând obiceiurile care nu concordau cu firea lui. De asemenea, mergea la cinematograf, se plimba pe străzi, are conștiința vremurilor lui și își dă seama că trebuie să scrie despre ele pentru că vremurile trec mai departe cu tot ceea ce ele aduc.

Înfrângerile suferite până aici, adolescentul le regăsește undeva, în cartea Un om sfârșit, de Giovanni Pappini, și atunci el capătă îndrăzneala de a renaște, de a trece peste piedicile vieții „miope”: nebăgat în seamă, marea lui temere, de a nu rămâne corigent la chimie, la matematică și chiar la limba germană.

Altă piedică în a fi el însuși, în împrejurări mai multe, este teama ca nu cumva indivizi ai anturajului să afle ceea ce gândește despre fiecare în parte și astfel să-l acuze încă o dată în plus.

El nu este un timid nativ, însă, din păcate, nu a fost înțeles de oamenii din jurul lui și nici apreciat. Cei care îl puteau aprecia îi erau concurenți, fie pe plan sentimental, fie școlar. Surprinzător, un adversar în volumul (cantitatea) de lectură devine colegul Marcu, bizar și ambițios, care va respinge diverse, precum bătăile din clasă, refugiindu-se în ultima bancă și în lectură. Marcu este mai fericit ca adolescentul nostru fiindcă este înțeles de cineva, chiar de liceanul miop, care îi imprumută cărți din biblioteca lui, și împrumutul constituie o dovadă că a fost înțeles, că este ajutat.