Rolul familiei în formarea personalității, de prof. Mircea BOTIȘ și pr. Radu BOTIȘ
Familia, școala și alte microgrupuri sociale (strada, cartierul, grupul de prieteni), constituie medii de viață cu ponderi diferite de influențare asupra copilului. Comportamentul acestuia nu poate fi înțeles, decât totalizând ansamblul acestor influențe.
Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea omului, punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi școală a omului a fost și rămâne familia. Familia este considerată colectivitatea socială cea mai potrivită pentru formarea omului, deoarece îi oferă modelele rolurilor sociale pe care le are de îndeplinit în funcție de sex, vârstă și pregătire.
În prima copilărie, semnalăm ca fiind mai importantă relația dintre mediul familial și dezvoltarea limbajului. Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului membrii familiei, în special mama, influențează dezvoltarea gândirii acestuia.
În perioada școlarizării, randamentul la învățătură va depinde în mare măsură de posibilitatea oferită copilului de a învăța anumite lucruri din ambianța familială și din diferitele împrejurări de viață din afara acestuia, în care va fi pus în mod conștient de părinți (petrecerea vacanțelor în medii naturale diferite, vizite la muzee, expoziții, vizionarea unor spectacole, lecturi, etc.).
Foarte importantă în formarea atitudinii față de muncă este puterea modelului pe care părintele îl oferă în această direcție. Motivația învățării depinde de atitudinea părintelui față de viitorul copilului, de pregatirea lui pentru profesiune, de orientarea lui justă în alegerea acesteia.
Actul educațional, la nivelul familiei, trebuie să-și asume răspunderea de a îmbina permanent sfera de viață socială cu procesul intenționat pedagogic. Secretul eficienței educației familiale constă tocmai în modul în care părinții realizează aceasta, adică dacă o fac conștient sau spontan. Actul educativ la nivelul familiei are marea calitate de a izvorî din contextul vieții și a se efectua în acțiunile de viață ale membrelor ei.
Socializarea copilului în familie, pregătirea lui pentru integrarea în viaţa socială se desfăşoară corelat cu procesul formării personalităţii. Condiţionarea socială a personalităţii este o teză care se impune cu rigoare axiomatică, de aceea nu insistăm asupra ei, chiar dacă nu subapreciem rolul echipamentului ereditar.
Formarea personalităţii este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenţionat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja din cadrul familiei, din inter-relațiile membrilor ei, cum să reacționeze la unele cerințe inevitabile ale vieții în colectivitate, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe. Așadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generații prin intermediul familiei.
În patrimoniul cultural al fiecărei civilizații, s-au acumulat nenumărate norme de viață, nenumarate valori culturale, care se transmit de la o generație la alta prin intermediul familiei. Acumulările și schimburile rapide care se produc în actuala societate nu mai pot fi transmise familiei fără ajutorul instituțiilor specializate, mai ales dacă ținem seama de faptul că, în urma solicitărilor multiple la care sunt supuși părinții, căminul rămâne foarte mult timp fără prezența lor. Cu toate acestea, până la vârsta de 6-7 ani, familia realizează destul de mult în domeniul educației. Chiar și după începerea școlarizării, nu se renunță la aportul ei, deoarece are o influență covârșitoare asupra formării copilului. Astăzi, mai mult ca oricând, familia este conștientă de posibilitățile imense ale școlii de a oferi copilului o gamă largă de roluri sociale, o experiență mult mai competentă de viață. Dezvăluirea lumii în fața minții și ochilor copilului este mai ales atribuția școlii; dar să nu uităm că primele roluri sociale copilul le învață în familie.
Punerea bazelor personalității în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se atașa afectiv de persoana adultă. Adultul iubit devine un model pe care copilul îl imită docil în toate manifestările lui. El va imita în acest fel toate rolurile sociale care le joacă adultul. Se știe, însă, că aceste roluri sunt structurate diferit de la individ la individ. Personalitatea se creează diferit, pe baza a ceea ce moștenește și a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viață. Dar faptele de viață nu sunt comune tuturor membrilor societății. Trăsăturile caracteristice persoanelor dintr-o anumită comunitate socială, dintr-o anumită țară își au originea în familie; așa se explică diferențele culturale ale personalității la nivelul națiunilor.
În procesul de formare a personalității, școala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să și răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întamplă atunci când, din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carențe în structura interrelațiilor ei, dar, mai ales, metodele ei de educație, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviațiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educațional democratic poate corecta multe lacune ale personalității create de familie.
Pe măsură ce crește, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familei pentru a învăța și alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, și, mai ales, pentru a-și satisface anumite nevoi psihologice care apar odată cu vârsta. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de experimentare a rolurilor în raport cu sexul, în cadrul unor comunități de aceași vârstă.
Din clipa în care copilul se atașează unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o problemă. Grupurile de adolescenți își creează în cadrul lor coduri de valori și norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor diferite de cele ale familiilor din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie și adolescent. În societatea contemporană, acest conflict este agravat de faptul că, datorită transformărilor rapide prin care societatea trece, se creează o mare deosebire între codul moral al părinților, format la vârsta când aceștia au fost și ei adolescenți, și cel al actualei generații. În plus, adolescentul are în societatea de astăzi foarte multe și foarte variate posibilități de a-și petrece timpul liber și, mai ales, de a se informa. Cantitatea de informație acumulată poate fi, de asemenea, o cauză a discrepanțelor dintre generații.
Dar cea mai importantă problemă de educație care se pune în procesul formării personalității la această vârstă este cea a autorității. O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să-i asculte pe cei cu autoritate, este capabilă să colaboreze ușor cu cei din colectivitatea socială din care fac parte, să-și asume responsabilități și să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învață în familie, care pentru a le obține, acționează gradat, în funcție de vârsta copilului (de exemplu, supunerea imediată pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Dacă în perioada de cristalizare a personalității, nu există o unitate de vederi și de măsuri între familie, școală și celelalte micromedii educative; apar fisuri în sistemul educațional, care pot duce tânărul pe drumul inadaptării sociale. Concordanța și continuitatea influențelor socializatoare impun familiilor necesitatea cunoașterii științifice a specificului fiecărei perioade de vârstă și a rolului educatorului în fiecare din aceste perioade.
În majoritatea cazurilor, părinții nu știu când sfârșește și când începe o nouă perioadă în creșterea și dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile și exigențele fiecărei vârste sunt rigid înțelese, fapt care duce la conflict în cadrul familiei.
Climatul conflictual din familie împiedică procesul normal al formării personalității. În clipa în care tânărul revendică dreptul de a răspunde de propriul său viitor, familia nu trebuie să se opună. Prelungirea forțată a statutului și rolului de copil împiedică integrarea socială normală a adolescentului.
Reamintind că prima școală în care începe formarea copilului (adultul de mai târziu) este școala familiei, tatăl și mama sunt primii educatori pentru acesta. Iar dacă mediul este și creștin, cu atât mai mult; formarea va îmbrăca noi valențe din punct de vedere al caracterului pentru că omul creștin poate reprezenta omul-etalon, atât pentru biserică, cât și pentru societate, în ansamblul ei. Elevul creștin poate, prin exemplul propriu, să-și ducă această misiune ca o parte componentă a caracterului propriu, dezvoltându-și o personalitate complexă și, din acest punct de vedere, pentru că Dumnezeu care este ideea de prețuire, respect, corectitudine, intervine într-un mod cât se poate de pozitiv în evoluția oricui Îl acceptă necondiționat.
În lumea de azi, elevul creştin trebuie să ştie să fie selectiv având în permanență ca țel împlinirea binelui. Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale“ (I Timotei 4, 12) ceea ce ar trebui să impună înainte de toate, ,,propriul exemplu”. Sigur, dificultăţile sunt inerente, dar acelaşi cuvânt din cartea de căpătâi a omenirii, Biblia sau Sfânta Scriptură, aduce asigurarea neândoielnică: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).
Frumuseţea caracterului creştin depinde clar de ceea ce semănăm în inima noastră; dacă semănăm respect şi tot ce înseamnă buna conduită pentru o cauză nobila, supremă, sfântă, atunci caracterul nostru se va dezvolta cu siguranţă cu asemenea trăsături. Dimpotrivă, dacă semănăm negativism şi tot ce implică neconcordanţă cu principiile creştine, în multiplele sale forme, caracterul va cunoaşte o dezvoltare cu asemenea trăsături, umbrind chipul lui Hristos: ,,Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. … Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească …; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţă veşnică” (Galateni 6,7-8).
Aplicând asemenea valori, având ca model demn de urmat modelul Mântuitorului şi totodată punerea la îndemâna elevilor, în cadrul şcolii a unor cunoştinţe teologice, istorie a religiilor, ca şi funcţie informativă, dar şi de transpunere în fapte, ca funcţie formativă, convinşi fiind că o societate dăinuieşte în timp prin valoarea credinţei, devenim şi împlinitori ai Cuvintelor Lui: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”, (Matei 19, 14).