A treia elegie – Nichita Stănescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

I. Contemplare

Dacă te trezeşti,
iată pînă unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.

Iată pînă unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:

Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastru călătoreşte.

Iată pînă unde poate ajunge
albastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sînge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II. Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite
ca să renască un cu totul alt decor.

Camera se varsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschiși.

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n iris.

Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe
spre o altă orânduire.

O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur-împrejur o sferă de vid.
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III. Contemplare

Deodată aerul urlă…
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfing în umări, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfing celelalte.
Frânghii zbătătoare le tîrăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stîlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată, neînnegrită.
Fluviul de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ținuturi
nordice şi nelocuite.

IV. Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…

Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificați.

Suge din noi cât poate,
părând a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.

Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.

Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.

Suntem fructificați. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V. Contemplare

Se arată fulgerător o lume
mai repede decît chiar timpul literei A.
Eu ştiam atît: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

Recădeam în starea de om
atît de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu țevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umăr
și celelalte-nfăţişări, la fel.

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât-că am atins
pe Alceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.

Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/nichita-stanescu-a-treia-elegie-poezie-id-11936/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *