Adam Mickiewicz (24.XII.1798 – 26.XI.1855): Către M. (Poem)

De-mi spui: «Să-mi pieri din faţă!… » eu te ascult îndată,
«Din inimă să-mi pieri!…» te-ascult, dacă-mi vei spune:
«Să pieri din gândul meu!… » Aceasta niciodată!
Memoria, nici eu, nici tu, n-o vom supune.

Cu cât mai lungă-i umbra când de departe vine,
Şi tot mai larg e cerul îndoliat ce-l lasă.
La fel, cu cât făptura mi-o-ndepărtez de tine
Ea-ţi prinde amintirea-ntr-o pânză şi mai deasă.

De-ar fi oricare locul, şi-n orişice moment,
Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,
Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.

Când stând îngândurată-n iatacul solitar,
Întâmplător, pe harfă-ţi laşi mâna străvezie,
Ai să-ţi aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,
Eu îi cântasem lui aceeaşi melodie».

Când într-un joc de şah, pe micile pătrate
Ai să observi că regele tău e-aproape mat,
Vei spune: «Tot aşa stau piesele-nşirate
Când ultima partidă cu el am terminat».

Sau când, la bal, în clipe de-odihnă ai să şezi
Pe scaun, până-ncepe cadrilul anunţat,
Când, gol, în preajma sobei un loc tu ai să vezi,
Vei spune-n gând: «Acolo, cu mine, el a stat».

Sau când vei lua o carte în care-un trist destin
Şi ultima speranţă amanţilor răpune,
Romanul închizându-l cu un adânc suspin,
«Povestea noastră-i asta!»… în gândul tău vei spune.

Şi dacă autorul, prin grele încercări,
Îi va uni, în fine, pe cei ce s-au iubit,
În gândul tău vei spune, suflând în lumânări:
«De ce romanul nostru la fel nu s-a sfârşit?»…

Atunci, un iute fulger va străluci prin noapte,
Uscatul măr din fundul grădinii va foşni
Şi din aripă buhna, gemând, în geam va bate…
Că-i sufletu-mi ce trece, atuncea vei gândi.

Astfel, oricare-i locul şi-n orişice moment
Pe unde împreună am plâns şi ne-am jucat,
Mereu şi pretutindeni voi fi şi eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.

Sursa: http://poetii-nostri.ro/adam-mickiewicz-catre-m-poezie-id-7078/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *