https://blog.revistaderecenzii.com/
*Fragment din cartea Despre fericire (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2020)
Înnobilaţi zilnic sufletul vostru nemuritor!
Cât de nerecunoscători suntem! Apelăm la ajutorul divin doar când ne aflăm în valea deznădejdii. Când suntem pe panta descrescătoare a cosinusoidei vieţii. Atunci prezenţa la biserică e mai mare, slujba de duminică mai ascultată, rugăminţile adresate celui de sus mai intense. Iar cel de sus nu stă impasibil, ascultă ruga noastră şi ne ajută să ne regăsim echilibrul, să gustăm din nou din plăcerea de a trăi viaţa, ne aduce acolo unde ne e locul.
Iar atunci când suntem pe panta crescătoare, când toate ne ies din plin, când nimeni şi nimic nu ne mai stă în cale, ei bine, atunci uităm de ajutorul divin. Credem că totul ni se cuvine, că merităm starea asta, că viaţa noastă merită trăită din plin. Uităm de unde am plecat, în ce hal am fost, cât ne-am rugat şi cât am implorat să depăşim momentele grele. Uităm să recunoaştem şi să mulţumim celui ce a avut grijă de noi şi nu ne-a lăsat în descumpănire. Un simplu „mulţumesc, Doamne, pentru momentele acestea de fericire pe care le trăiesc!“ ar fi suficient şu fair play în acelaşi timp. Iar ca să fie treaba treabă, cel de sus vrea acum să aducem fericire şi-n jurul nostru. Adică, aşa cum am fost ajutaţi să ajungem aici, aşa să ajutăm şi noi alţi semeni de-ai noştri să depăşească momentele grele prin care trec. Şi asta să o facem necondiţionat. Adică să dăruim din fericirea noastră tuturor celor ce au mai multă nevoie de ea fără să așteptăm nimic în schimb. Aceasta ar fi mulţumirea deplină faţă de cel de sus. Cu asta ne are în vedere ca atunci când ne vom afla din nou în vâltoare să ne aducă la liman. Şi ciclul se repetă. Sus, jos, … şi tot aşa până la final.
Concluzia e evidentă acum. Să nu uităm de divinitate nici la rău, dar nici la bine. Să o avem tot timpul în vedere, să-i mulţumim pentru minunea asta de viaţă pe care tot ea, divinitatea, ne-a dăruit-o. Vorbim de cea pământeană a trupului, căci oricum sufletul, evident părticica din noi dumnezeiască, e tot timpul sânge din sângele divinităţii. El picură în noi, în momentul naşterii, trăieşte cu noi pe această lume (atât timp cât e întrupat), apoi se scurge-n divinitatea din care a venit, povestindu-i experienţa de viaţă prin care a trecut. Aşadar, Dumnezeu ne oferă în dar când ne naştem o picătură de suflet pe care noi, întrupându-l în minunatul nostru corp, îl călăuzim preţ de o viaţă prin astă lume, apoi când corpul şi-a trăit traiul, oferim sufletul de unde l-am primit. Suflet primim, suflet oferim, nimic altceva. Viaţa trebuie trăită doar în scopul înnobilării sufleteşti pentru a-l mulţumi pe cel de sus, pentru a-i mulţumi de darul primit la naştere.
Înnobilaţi zilnic sufletul vostru nemuritor!