Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2019

În Povești de trecere cu noi (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018), Adriana Teodorescu aspiră la o traversare a timpului, împlinindu-se în iubire. Din Noiembrie, lună generică de schimbare a viziunii asupra lumii – Al. Macedonski însuși începea ciclul Nopților, cu Noapte de noiembrie – , viața autoarei a luat o nouă întorsătură pentru că „am renunțat la citit scris mâncat dormit”. Motivul îl constituie adeziunea la o nouă realitate, cum și-ar dori ea să devină contextul trăit. De fapt, ea intenționează, ca un demiurg, să modifice spațiul, cu accent pe componentele eterne ale naturii – să fie acei stâlpi, invocați de Ch. Baudelaire în Corespondențe, baza noului real, iar ceea ce omul a inventat să apară la scară minimală, ca în Alice în țara minunilor:

„În fiecare dimineață, îmi pun ca dorință să iasă din noiembrie / o apă / să fie o apă bună, să fie o apă mare / cu pojghiță din bărci și respirații de pești”. Timpul în care se propulsează este al începutului de lume, când peștii erau la stadiul de răsuflare (premergătoare materializării în viețuitoarele acvatice de astăzi). De la acest moment înainte, își dorește să fi debutat conviețuirea cu misteriosul bărbat „M” care nu-și depășește prin sine însuși nedumerirea: el este manevrat ca o paiață, de către femeile din preajmă. Cel mult, manifestarea lui este mecanică, similară aceleia pe care o întâlnim la eroul urmuzian, Algazy: „În fiecare dimineață îl întrebăm pe M. cum se simte / și el nu știe să răspundă // mama i-a spus lui M. să se tragă de păr când nu simte deloc” (Vascularizarea căilor).

Tendința de a trăi alt timp, decât acela care îi este dat, se diminuează sub influența evenimentelor religioase, precum Crăciunul, când comunicarea dintre îndrăgostiți, dintre oameni (în general) se animă prin schimbul de cadouri: „Când a sosit Crăciunul ne-am bucurat că suntem vii și am râs mult / și din ce râdeam împreună / adunam jucării de pluș cu care pansam gândirea” (Crăciunul ca o salvare a noastră). În substrat, Crăciunul reprezintă ocazia de a adresa o invitație iubitului, de a trăi legătura de dragoste în spirit ludic, pentru a nu o îngreuia cu ifose și a o anihila, până la urmă.

În concepția autoarei, noiembrie este și luna în care ne aducem aminte de aceia care nu mai sunt printre noi, cum ea însăși este dominată (cu predilecție în acest anotimp) de imaginea mătușii: „Sora tatălui meu nu mai exista de multă vreme”. Aceste versuri fac parte din poemul cu titlu oximoronic, Ce vede ochiul mort, poem care propagă viziunea lui Nichita Stănescu din Semn 1 (din vol. Noduri și semne). Poeta își asumă un atribut neașteptat, din sfera obiectuală, căruia-i transferă reacția aproape desperată la auzul prescripțiilor medicului: „Nimeni nu l-a auzit (pe doctor, n.n.) în afară de mine / și am fost albă și era gata să cad / precum o tencuială”.

Ceva din atmosfera cărții Zbor deasupra unui cuib de cuci regăsim în textul Accident vascular cerebral iarăși. Prăbușirea psihică a lui M. este descrisă prin raportare la câteva elemente vegetale, a căror manifestare a încetat definitiv din cauze meteorologice (crengi rupte în bătaia vântului etc.): „M. stă în spatele vaselor sale de sânge ca după / o cădere de ramuri / mintea lui e acolo într-un cuib prăbușit”.

Peisajul marin, de o seninătate arhicunoscută, este afectat de ținuta îndoliată a câtorva oameni. Alternanța cromatică pare inspirată de lirica semnată de Arthur Rimbaud (copilul teribil al literaturii universale), precum și de limitarea ideii că viața este frumoasă, inaugurată la noi, de G. Bacovia: „peste cei în costume de baie, / apar, ca niște negi, oameni care țin doliu” (Am ajuns în final la mare).

Comparativ cu o lirică telegrafică, de emitere a unor constatări de ordin subiectiv, așa cum obiceiul s-a încetățenit în prezent, cartea Adrianei Teodorescu este elaborată, aducând în aceeași pagină fiorul trăirii situațiilor în care s-a angajat, precum și atitudinea sapiențială, ulterioară evenimentului pe care doar ce l-a traversat.