https://blog.revistaderecenzii.com

În orice țară burgheză, un muncitor manual care nu-și cere decât dreptul de a-și câștiga pâinea, numai să-l lase în pace, asta nu devine o „afacere“, în „patria proletariatului“, ea devine una și încă destul de mare. Mai întâi, în Rusia, pacea nu există pentru nimeni, nici chiar pentru birocratul care zi și noapte se tot întreabă dacă se află bine pe „linie“, dacă nu s-a abătut cât de puțin nici măcar în somn. Cât despre pâine, asta-i marea daravelă.

Pâinea este toată viața, când viața nu-i decât un iad. Când dreptul de-a gândi și a te mișca nu-i decât o amintire – să ai pâinea asigurată este enorm. Dictatorul știe asta și-și trage partea sa de profit. El își afundă mâna – neagră sau roșie – în pântecele omului, făcându-l să înțeleagă că a muri nu-i mare lucru. Asta se vede în războaie și revoluții: nu contează cine este în stare. Să trăiești flămând și fără un adăpost este desigur mai rău. Și cum eu am nevoie să guvernez, te întreb ce gândești. Și în funcție de ceea ce gândești, vei avea sau nu pâinea și adăpostul.

— Ce gândesc eu? se întreabă birocratul. Dar eu nu gândesc nimic și vă cer să-mi spuneți ce trebuie să gândesc. Numai să mi-o reamintiți în toate zilele.

— Ce gândesc eu? se întreabă Rusakov. Ei bine, eu gândesc că voi sunteți niște nespălați, care îngenuncheați toată lumea, după vrerea voastră, care monopolizați toate mijloacele de trai, făcând din ele un instrument de tortură; înfometați pe cei ce nu joacă la sunetul fluierului vostru și aruncați în temniță pe cel ce protestează în văzul lumii. Iată ceea ce gândesc eu.

A rosti cu franchețe cruzimea existentă – cuvinte, nimic alta decât cuvinte – nu aduce cu sine nici o catastrofă, în nici o țară pe care dracul „a binevoit s-o ferească de-o dictatură“. Cel mult taxat drept „îndărătnic“, ți se întâmpla să fii dat afară. Frumoasă treabă! „Unul pierdut, zece în loc“, se spune în Franța, (în România, se spune mai bine: „Lac să fie, că broaște sunt destule!“).

Numai să fii un muncitor destoinic și care vrea să lucreze. Cât despre muncă, chiar dacă nu este cât atâtea broaște, muncă omenească se găsește mai întotdeauna. Și – muncitor etern – „îndărătnic“, asemenea bravilor Rusakovi, canoniți cu lovituri de ciomag în Rusia – mi s-a întâmplat nu numai o dată pe lună – timp de treizeci de ani – să țip împotriva vreunei nedreptăți, să mă apăr sau să iau apărarea altuia și să-mi scuip veninul în obrazul „maimuțoiului“ sau al valetului său. Ei bine, cea mai mare nenorocire, care a putut să mă lovească, a fost să-mi primesc concediul sau de cele mai adesea ori să-mi strâng catrafusele, fără a mai aștepta neplăcuta lovitură de picior în spate. Odată în stradă – mult mai largă și mai frumoasă decât când ieși din temniță – îmi făceam mica plimbare de om liber (sau care-și închipuie), timpul necesar să-mi rumeg amărăciunea, apoi, vârându-mi nasul în deschizătura unui ghișeu, să rostesc: „Bună ziua, domnule, aici angajați?“

Asta era tot. Câteodată, destul de amarnic.

Nu știam că putea fi și mai rău. Și mai ales mai rău decât toate relele imaginabile.

Acest rău suprem, omagiu nesățios al egoismului omenesc; această crimă de les-umanitate pe care gândirea universală se va încumeta într-o zi s-o însemne cu fierul roșu; această culme a banditismului și a teroarei și-a găsit expresia perfectă în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, sub regimul așa-zisei „Dictaturi a Proletariatului“.

Tirani care zdrobiți viața! Credeți oare că toate gurile rumegă fân? Că toate buzele pot fi lăcătuite? Că toate conștiințele pot fi adormite? Că nici o voce nu va răsuna niciodată în pustiu?

Toată lumea știe ce este Partidul Comunist: o armă de luptă pentru cucerirea puterii de proletariat, a cărui pârghie de comandă se află la Moscova. Dar lumea muncitoare știe oare ce sunt Sindicatele Roșii?

Înainte de război, când nu exista nici roșul, nici albul, nici negrul, se aflau pur și simplu sindicate muncitorești, care luptau împotriva patronatului. Întreb: împotriva cui luptă Sindicatele Roșii, în U. RS. S.? Ce rațiune le justifică existența, imensa lor forță, într-o țară în care patronatul este de domeniul amintirii?

Iat-o: de-a deține toate mijloacele prin care un muncitor și-ar câștiga existența și de-a nu distribui locuri de muncă decât în funcție de ceea ce gândește cel ce vrea să mănânce, muncind. Datorită Sindicatelor Roșii, Partidul își impune legea în uzină, în atelier, în magazin, în birou, în locuință. Peste tot. Nimeni nu-și poate găsi un angajament altfel decât prin sindicat. Și odată alungat din sindicat, nu-ți rămâne decât să-ți zbori creierii: orice activitate lucrativă, orice posibilitate de a-ți câștiga existentei îți sunt refuzate.

Gândiți-vă la puterea înspăimântătoare pusă în mâinile unor oameni cărora școlile oficiale le spun că morala și cinstea nu sunt decât „prejudecăți burgheze“ și că singur materialismul există în mod real pe-acest pământ. Gândiți-vă că chiar dacă școlile comuniste ar preda contrariul, și încă ar fi o calamitate socială de-a preda majoritatea populației arbitrariului unei minorități infime de oameni, care la urma urmei nu se poate transforma în îngeri.

Acestea spuse, să ridicăm cortina:

La întâi februarie anul curent^[21], demoralizat, învins, îmi terminasem toate pregătirile de-a părăsi Rusia și mă aflam în camera mea de la Hotelul „Passage“ din Moscova, când Victor Serge intră, foarte calm, dar palid ca un mort:

— Iată, îmi zise, căzând pe un scaun. Acum e rândul nostru să fim devorați.

Și-mi citi o telegramă, pe care ai săi i-o trimiseseră din Leningrad. Era vorba de un articol ticălos, apărut în ajun în „Leningradskaia Pravda“, cel mai mare organ regional de partid. Bătrânul era denunțat vindictei publice ca dușman al proletariatului. Se cerea arestarea lui imediată și o pedepsire exemplară. Ce, pedeapsă? Ei bine, titlul articolului indica net: Șleahta lui Kalganov. Or, Kalganov – fiul unui fost proprietar și asasinul unui președinte de cooperativă – tocmai fusese împușcat, mai înainte cu câteva săptămâni.

Cu brațele bălăbănind, privirea ațintită la pământ, Victor părea distrus.

— Să vedem, i-am zis. Tu nu mă vei face să cred că cineva pe lumea asta îl poate confunda pe bătrânul nostru Rusakov cu albul Kalganov. Nu este decât o farsă sinistră.

El mă fixă cu ochii stinși.

— Sărmane prieten. Tu cunoști această țară astăzi cum puțini o cunosc, dar nimeni aici n-a vrut să-ți spună până unde poate merge puterea răului. Noi ne-am străduit să te cruțăm de aceasta. Acum răul te apucă de beregată, cu toate eforturile noastre. De ce n-ai plecat cu opt zile mai devreme?

— Dar despre ce este vorba?

— Iată despre ce este vorba: în U.R.S.S., când este vorba să fie apreciat un individ izolat, mai merge: forțele sunt egale. Dar când este vorba de o organizație sau mai mulți indivizi – cum este în cazul de azi – care se leagă de un oarecare, – omul este pierdut. Este ca oala de fier împotriva oalei de pământ.

Ne-am apucat să citim articolul. Iată-l integral:

„Acum câteva săptămâni a fost împușcat la Moscova Alexandr Kalganov, fiul unui vechi proprietar, care l-a omorât pe președintele cooperativei de locuințe, Karavaiev. Execuția lui Kalganov a fost un avertisment brutal adresat elementului culac și nepman, în recrudescență de activitate.

Dar se pare că sfârșitul lui Kalganov nu a exercitat asupra întregii lumi acțiunea preventivă așteptată.

La 26 ale acestei luni, tovarășa Maria Svirțieva, ca membră a Direcției casei nr. 19, strada Jeliabov, a intrat în apartamentul cetățeanului Rusakov pentru a examina reparațiile executate. Cetățeanul Rusakov, locatarul principal, apropiindu-se de Svirțieva, a întrebat-o cu grosolănie de ce a venit. Răspunzându-le că a venit ca membră a Direcției, el s-a năpustit asupra ei, țipând și înjurând. „Toți din Direcția voastră sunt niște bandiți și tu ești unul dintre ei“.

Trei femei și un bărbat, elegant îmbrăcat, au ieșit din camerele ocupate de ei, în ajutorul lui Rusakov și începură s-o insulte pe Svirțieva. Când aceasta a cerut necunoscutului să-i spună cu ce drept o insultase, el i-a răspuns că era scriitor și că legile nu erau scrise pentru el. Apoi, punând degetul pe „Ordinul Drapelul Roșu“, cu care era decorată Svirțieva, scriitorul strigă: „Pe oamenii care poartă aceste decorații noi i-am împușcat ca pe niște netrebnici“.

Agresiunea verbală fu lungă. Una din femei, fata lui Rusakov, o apucă pe Svirțieva de umăr, în timp ce Rusakov o lovea peste față. Tuscinci, cu Rusakov în frunte, o târâră pe Svirțieva pe coridor, până-n anticameră, lovind-o cu tot ce le cădea sub mână. Rusakov o lovea pe Svirțieva cu pumnii, fata lui folosea nu se știe ce obiect greu, iar „scriitorul“ încerca în fel și chip să-i smulgă ordinul „Drapelul Roșu“. Svirțieva își pierdu cunoștința și nu-și reveni decât pe treptele scării, acoperită cu scuipați.

Înapoiată acasă, tovarășa Svirțieva s-a dus la spitalul Perovskaia, susținută de locatarii casei, pentru a găsi un doctor, care constată pe corpul ei puternice contuziuni, răni sângerânde, vânătăi și zgârieturi. Rochia îi era sfâșiată. Ordinul „Drapelul Roșu“ scâlciat.

Cine este Rusakov? Din cele unsprezece camere ale apartamentului său, el a închiriat nouă, pe care le speculează după bunu-i plac. Într-una din camere, închiriată de el, locuiesc două comsomoliste emigrante din România, pe care nu o dată le-a stâlcit în bătăi, terorizându-le, încât se tem să dea o declarație celor în drept. În reuniunile „Casei“, Rusakov are un comportament mereu antisovietic, provoacă scandaluri, dezordine și încearcă să strice buna lor desfășurare. Este venit din Franța, unde avea un atelier pentru pălării.

Și cine-i Svirțieva? Iată câteva date din biografia ei de clasă, bine caracterizată. Douăzeci de ani ca muncitoare, în trecut; una din organizatoarele primului Congres al Femeilor, în 1918. În timpul războiului civil a fost cavaleristă în Armata Roșie. A lucrat apoi ca ilegalistă în Polonia. Pentru meritele ei militare este decorată cu ordinul „Steagul Roșu“. Membră în Sovietul din Leningrad și membră de partid.

Acestea sunt biografiile de clasă ale agresorului și victimei. Este absolut clar că pe coridorul semiîntunecat al apartamentului burghez a avut loc o răfuială de clasă, destul de caracteristică.

Rusakov este din același aluat cu împușcatul Alexandr Kalganov. Dușman al orânduirii proletare, rănit, în interesele sale personale, a încercat să-și verse ura pe militanta socială Svirțieva. Agresiunea lui Rusakov – înarmat cu pumnii săi ca și Kalganov înarmat și cu un cuțit – este o tentativă de atac a elementelor culace si nepmane împotriva rândurilor noastre și a muncii noastre creatoare.

Opinia proletară cere arestarea imediată a lui Rusakov. E nevoie de un proces larg dezbătut, care să fie exemplar și să aibă același caracter de avertisment ca și Kalganov la Moscova.

Trebuie pedepsiți exemplar dușmanii proletariatului, care operează pe frontul locuințelor și al vieții cotidiene, care ne atacă militanții, cu pumnul sau cuțitul.

Afacerea Rusakov trebuie scoasă la lumină, de pe coridorul tenebros al unui apartament burghez, și adusă în dezbaterile unui proces larg și exemplar, urmat de-o sentință severă, ca să taie altora pofta de a-l imita.“

TOUR

(Leningradskaia Pravda, 31 ianuarie 1929)

Față de această odioasă mașinațiune împotriva muncitorului Rusakov, Panait Istrati și câțiva dintre prietenii săi, între care Victor Serge și dr. Nikolaenko, se decid să reacționeze energic, trimițând telegrame de protest unor redacții și autorități. Astfel, Istrati trimite următoarele mesaje:

Președintelui U.R.S.S., Kalinin

Pravda din Leningrad a publicat, sub titlul Șleahta lui Kalganov, un articol împotriva bătrânului revoluționar Rusakov, pe care-l cunosc bine și a cărui nevinovăție este ușor de dovedit și care constituie o provocare intolerabilă la persecuții judiciare și altele. Trebuind să părăsesc U.R.S.S., în 48 de ore, fac apel la spiritul dumneavoastră de dreptate și cer o reparație publică pentru această familie de muncitori.“

Iar Pravdei din Leningrad:

„Cu privire la articolul Șleahta lui Kalganov, apărut în ziarul dumneavoastră, vă rog să luați cunoștință de ceea ce urmează: Cunosc familia Rusakov, pentru că am trăit în sânul ei, la Leningrad. Sunt absolut convins nu numai de nevinovăția ei, ci și de persecuțiile a căror victimă este și să știți că sunt gata să reacționez cu toată energia, aici și în străinătate, împotriva acestei mârșăvii.“

Aceste telegrame au fost expediate după-amiază și seară. Aceea destinată lui Kalinin provoacă emoție funcționarelor de la telegraf, care mă cunoșteau bine, transmițând protestele mele din ultima vreme la Moscova. Dar încă nu-l deranjasem pe președintele Uniunii. Și unde să dai de el? Fiecare se întreba. Fu chemat un șef, apoi altul. Telefoane în dreapta, în stânga:

— Avem o telegramă pentru tovarășul Kalinin.

— Trimiteți-o la Centrală.

Amploaiații râdeau încetișor. Făcui la fel cu ei, în ciuda inimii care nu se aștepta la o atare lovitură și nu avea nici un chef de râs.

A doua zi, la zece, primesc primul semn de reacție. Dar, ce reacție! Era redacția moscovită a ziarului Leningradskaia Pravda care mă întreba, neîncrezătoare, dacă eu am trimis o atare telegramă marelui organ regional de partid; la Leningrad nu le venea să creadă.

Atunci, nu mai putui să mă stăpânesc. Și uitând că telefonez de pe culoarul plin al hotelului, mă dezlănțuii ca unul care nu mai are nimic de pierdut, fiindcă pierdusem credința:

— Ah, vă credeți victimele unei mistificări? Nu prea se obișnuiește pe aici, nu-i așa? Să vezi că oamenii își ridică fruntea!

— Nu…, dar… Să protestați aici și în străinătate… „Mârșavii“… Asta ni se pare cam tare.

— Asta vi se pare puțin cam tare? Ei bine, ceată de nespălați! Ceată de bandiți! Asasini ai muncitorilor! Da, sunt mârșavii ceea ce faceți și voi protesta aici și în străinătate!

Urlu astfel, timp de vreo zece minute, tăind vorba invizibilului interlocutor, fără să-mi dau seama dacă mă mai ascultă sau nu. Ușile de pe culoar se întredeschid. Simt mai degrabă, fiindcă nu văd dacă sunt ochi căscați, care mă privesc o clipă și apoi dispar.

În sfârșit, oprindu-mă, vocea redactorului conchide:

— Bine, tovarășe Istrati, voi raporta ceea ce mi-ați spus. Eu nu am nici o vină.

Când mă înapoiai în cameră, îmi găsii tovarășa de viață. Haiducă strălucitor de fericită să știe că cineva îndrăznește să-și urle revolta împotriva tiraniei. Dar Victor Serge, care se afla acolo, este îngrozit:

— Ei bine! Nici un om n-a avut până azi curajul de-a striga Sovietelor, aproape public, tot ceea ce le-ai aruncat în obraz. Pentru oricare dintre noi, asta ar fi Siberia. Nimic altceva.

Cine ar vrea să creadă, vreodată, că primul rezultat al progresului social este acela că nu se mai pot striga, între frați de luptă, cuvintele pe care burghezii cei mai reacționari și le strigau zilnic: asasini! bandiți! fără să riște pentru asta un voiaj spre o Siberie? În ce constă, atunci, acest drept la critică, acest drept de control, această pretinsă posibilitate a muncitorului de-a putea să se exprime și acționa la el acasă, de vreme ce o republică revoluționară trebuie să-i dea voie? Este, oare, un progres sau o barbarie demnă de inchiziție, când toate libertățile sunt moarte și cele mai mârșave crime, cele mai monstruoase abuzuri de putere înfloresc, ca un cuib de vipere la soare, se dau la om și-l devoră într-o tăcere de cimitir?

Povestesc cu amănunte această pagină a vieții mele, cu tot ceea ce poate fi curajos în ea, nu pentru ca să mă umflu în pene, căci sunt un învins, ci pentru că omenirea muncitoare și revoluționară să tragă cât mai multe învățăminte posibile, în folosul luptelor de mâine: oxigen pentru flăcările ce vor devora generozitatea umană.

După ce am tăcut opt luni, nu mă aflu aci ca să-mi miorlăi revolta. Ochi pe care nu-i voi uita niciodată, voci care tună în inima mea, mi-au aruncat pe umeri poveri care mă strivesc și nu le mai pot suporta. Văd apărând pe coala mea de hârtie chipul oamenilor jigăriți, scheletici, cu priviri de nebuni, clătinându-se de furie ca și de lipsuri și care îmi spun:

— De felul în care ziarele Pravda de la noi ne vor vorbi de tine, vom ști dacă în străinătate ți-ai ținut cuvântul dat sau nu ești decât o lichea.

Oamenii aceia nu erau d’alde „albi“. Ci emigranți politici; epave ale fascismului, care rătăcesc cu zecile de mii în toată Uniunea și unde cele mai păcătoase canalii trăiesc confortabil în „liucs“, fiindcă sunt „pe linie“. Și unul din acești rătăcitori, cu nouăzeci de copeici pe zi, mi-a strigat odată:

— Spune-le tovarășilor de-acolo că trebuie să apere totdeauna U.R.S.S. cu prețul vieții lor și să moară apărând-o. Dar să nu se comporte ca noi: dacă sunt revoluționari, să nu vină aici, ca să guste pâinea Revoluției.

El era unul dintre acei „protestatari“, în genul lui Rusakov.

„— Da! protestez împotriva nedreptății! striga el. Pentru ce sunt un revoluționar? Dacă eram unul dintre cei care se pleacă și tac chitic, n-aș fi acum aici. Și m-aș fi simțit mai puțin rău, ascultând de burghezi în loc de sovietici, căci nimic nu-mi lipsește în țara mea, afară de dreptul de-a vorbi. Și n-am știut, refugiindu-mă aici, că dreptul de-a vorbi dă ortul popii sub toate dictaturile“.

Toată ziua de 2 februarie o trec agățat de telefon și descriu adevărata fizionomie a lui Rusakov – pentru presă, justiție și președinție. Povestesc viața lui de om și revoluționar și aștern pe hârtie versiunea exactă a faptei banditești la care s-a dedat isterica decorată cu ordinul „Steagul Roșu“. Închei, spunând: „Dacă mint și-mi puteți dovedi că Rusakov este contra-revoluționarul zugrăvit de Tour, ei bine!, să fiu împușcat în același timp cu el.“

Sper că nu se poate mai cinstit.

Cu articolul în buzunar ne ducem să vizităm pe câte unii din acești mari prieteni-redactori, care mi-au cerut adesea să scriu pentru ziarele lor. În redacția Komsomolskaia Pravda – cel mai important ziar din Moscova, după Pravda – suntem întâmpinați cu strigăte de bucurie:

— Deci, ne aduceți ceva?

— Întocmai, vă aduc un articol. Iată-l. E moderat, deloc lung. Vă rog să mi-l publicați imediat, fără să schimbați ceva. Este vorba de-o chestiune foarte gravă. Contez pe voi.

O aruncătură de ochi pe manuscrisul meu și iată că toate nasurile se lasă în jos. Totuși îmi promit să-l publice așa cum este.

Se va vedea cum a fost ținută promisiunea. Public aici acest articol, pentru a permite fiecăruia să-și facă o idee despre arbitrariul comunist, despre imposibilitatea în care se află un muncitor de-a se apăra când o organizație îl potopește cu minciuni.

(Toate rândurile între paranteze [ ] au fost suprimate de Komsomolskaia Pravda).

Afacerea Rusakov

„De un an, străbat U.R.S.S. în toate direcțiile. Am trecut de mai multe ori prin Leningrad. [M-am odihnit acolo de mai multe ori, lângă un prieten, scriitor francez, în sânul unei familii de oameni cumsecade.] Am cunoscut acolo grijile și bucuriile unui adevărat proletar rus, care a luptat multă vreme împotriva mizeriei, în atâtea porturi ale lumii, la Hamburg, New York, Buenos Aires și Marsilia. Izgonit din Rusia, în 1905, [de pogromuri și represiune,] a sfârșit prin a se fixa în Franța. Trăi multă vreme, hrănind cu trudă, din munca mâinilor lui, șapte copii (cunosc personal numai șase), consacrându-și serile sindicatului marinarilor ruși. În timpul intervenției în Rusia, fu expulzat din Franța, cu toată familia, din cauza activității agitatorice la care se deda. Sosi la Petrograd în plină iarnă 1919, [în calitate de ostatic bolșevic], schimbat cu ofițerii francezi arestați în Rusia. [Pe vremea foametei și a pericolului mortal, acest bătrân muncitor își aducea bucuros șase din copiii lui în țara Revoluției.]

La Leningrad, a fost treptat administrator [girant la aziluri pentru copii] al unui cămin mare pentru copii, instalat la hotelul „Europa“, director al unei spălătorii. Apoi rămase, multă vreme, fără ocupație. De-aproape doi ani, el este muncitor la fabrica de confecții [„Samoilova“]. Vechimea lui ca muncitor depășește patruzeci de ani. E un bărbat încă viguros și care își păstrează din trecutul său de agitator un fel de-a vorbi adesea curajos.

Se numește Alexandru Ivanovici Rusakov și locuiește la Leningrad, pe strada Jeliabova, la nr. 19, KB 4.

Am părăsit familia lui la 30 decembrie. O cunosc bine. Am văzut-o cum trăiește. Eram la curent cu micile ei necazuri. Știam că o comsomolistă, locuind în același imobil, îl silise [de luni de zile] la procese [și chiar îl denunțase, făcându-l criminal], ca să-l izgonească dintr-o cameră – mai precis un colț de coridor, înapoia băii – unde doarme el – și să i-o ia. Știu că în Uniunea Sovietică criza locuințelor este gravă și că istoriile de acest gen nu sunt [din nenorocire] rare. Dar iată că mi se aduce la cunoștință un articol revoltător, apărut în Pravda de la Leningrad, la 31 ianuarie, având ca titlu Șleahta lui Kalganov, care se ocupă de această problemă. Izbutesc să-mi fie tradus, cuvânt cu cuvânt. [Am întâlnit aici doi scriitori francezi: Pierre Pascal și Victor Serge care locuiesc de multă vreme în Rusia, și care îl cunosc bine pe Rusakov. Am întâlnit și un doctor, care-l cunoaște de douăzeci de ani: doctorul N. Împreună cu ei, constat că articolul din Pravda Leningradului este o agresiune morală incalificabilă. Și am ajuns să mă întreb cum se poate petrece așa ceva, în a doua capitală a U.R.S.S.? Cum poate să fie calomniat, hăituit, denunțat astfel disprețului și ostilității populației, ca un răufăcător, ca un contra-revoluționar, un vechi muncitor revoluționar al cărui trecut și prezent sunt în realitate fără reproș?] Articolul din Pravda îl califică drept „culac“, „nepman“ și „contrarevoluționar“! [Trei] minciuni inadmisibile și periculoase. [Nu știam că era îngăduit să se joace astfel cu aceste cuvinte.] Articolul îl mai prezintă și ca „speculant“. A patra minciună. Ca un fost proprietar al unui atelier de pălării în Franța. A cincea minciună. Ca „persecutorul a două tinere basarabene comuniste“. A șasea minciună. Nu mai adaug nimic despre tonul și concluziile autorului [care-l compară pe Rusakov cu un asasin executat recent!]

Îl acuză că, împreună cu familia sa, a brutalizat o comunistă, venită în locuința lor. Din nenorocire pentru cel care montează atari istorii, cunosc bine pe oamenii de care e vorba. Acest incident a început cu violențe împotriva unei tinere femei oneste și cultivate, soția unui prieten al meu, pe care o știu incapabilă de violențe împotriva oricui ar fi. A fost insultată, provocată și lovită, în casa ei, de-o persoană care nu-i era cunoscută și intrată în casă fără să-i ceară voie. Dacă persoana care a provocat în mod deliberat acest incident a pătimit ea însăși mai apoi, nu trebuie oare să nu se fi agățat mai întâi de ea?

A cui este vina că, timp de câteva minute, bătrânul muncitor sau unul de-ai săi au fost scoși din sărite? Orice răbdare își are marginile ei firești.

De luni de zile, muncitorul Rusakov era ținta unor atacuri continue ale comsomolistei cu pricina, care a mers până la a-l denunța calomnios poliției criminale, în patru „afaceri“ succesive, montate împotriva lui, tribunalele i-au dat dreptate. (Aici redacția mi-a modificat textul, făcându-mă să spun contrariul: „Tribunalele l-au găsit vinovat“!). El s-a adresat [degeaba prin viu grai, ] redacției Pravda Leningradului, acum câteva săptămâni, cerând să se pună capăt acestei persecuții meschine. [Prietenul meu Victor Serge a avertizat, prin viu grai, doi membri ai organizației comuniste de la Jakt (comitetul de locuințe), căreia îi adresase, acum câteva luni, o plângere scrisă.] Toate aceste demersuri n-au slujit la nimic. Mai mult: nu le-a fost dat nici un răspuns!

[Sunt tare mâhnit că am dat peste atari moravuri, într-una din capitalele Revoluției.] Sunt tare mâhnit să văd comsomoliști și comuniști comportându-se astfel față de un muncitor. Sunt tare mâhnit să văd presa luând parte la o campanie incalificabilă, împotriva unui muncitor. Cer ca această afacere să fie scoasă la lumină. Cer o reparație publică pentru muncitorul Rusakov, defăimat politic.

P. S. — Scandalul continuă. Odată terminat acest articol, aflu că Rusakov a și fost exclus, în douăzeci și patru de ore, din sindicatul care trebuia să-l apere și izgonit din uzină [ceea ce trebuia să-l lase muritor de foame! El este total lipsit de apărare.] În calitatea mea de fost muncitor, cer o reparație completă pentru acest om“. (Moscova, 2 februarie 1929).

Așa cum se poate constata, nu s-au jenat să-mi desfigureze articolul și chiar să-mi pună în gură cuvintele că „tribunalele l-au găsit vinovat“ pe Rusakov, în timp ce realitatea și textul meu afirmau contrariul. Nu-i o greșeală de tipar: vinovat e vinovat și dreptate e un cuvânt cu totul diferit, chiar în limba rusă. Și apoi, deși cazul era urgent, din cauza gravității și a promisiunii făcute, articolul meu, dat în după-amiaza zilei de 2 februarie, nu a apărut decât pe 5 februarie, făcându-mă să spun o grozăvie.

În ciuda acesteia, a făcut o impresie nemaipomenită. Fără precedent: două dintre cele mai mari organe de partid își aruncau, unul altuia, argumente potrivnice față de aceeași dramă socială. Unul spusese: șleahta lui Kalganov. Celălalt răspunde: afacerea Rusakov. Și cine „a reușit acest tur de forță?“. Un „fără partid“, un „străin“!

Trebuie recunoscut că Komsomolskaia Pravda își îmblânzi arbitrariul, adăugând la articolul meu o notă a redacției cerând „o anchetă, care să facă lumină“. Și a doua zi, rectifică eroarea supărătoare. Cât despre pasagiile tăiate, s-a refuzat orice punere la punct. Acum, Rusakov putea să moară; obținusem pentru el tot ceea ce presa sovietică era în stare să facă pentru un muncitor, împotriva căruia nu importă ce „Tour“ (autorul articolului calomnios – n.t) putea să ceară moartea, în zece ziare și în toate zilele.

N-o știam. Dau din mâini și din picioare. Alerg peste tot, pe un ger de minus 35 de grade, îmbrăcat cu un pardesiu, la fel cu emigranții politici cu nouăzeci de copeici pe zi și în ciuda celor treisprezece mii de ruble pe care sovietele mi le-au plătit ca drepturi de autor, în cincisprezece luni, dar pe care i-am cheltuit în felul meu.

În timpul acestor curse la redacții, ca să pot salva viața unui om, pâinea și onoarea a două familii, mi-amintesc întruna de întrevederea avută cu Kolțov, faimosul cronicar comunist. Eram în relații bune. Ne-a primit, pe mine și pe Victor Serge, în biroul lui de la „Ogoniok“. Îi prezentăm cazul. Ne ascultă prietenos, puțin blazat, fiind omul cel mai la curent în materie.

La rugămintea mea de-a acționa prompt, datorită marii sale autorități, îmi spuse:

— O vreau prea bine, dar trebuie să cunosc problema în adâncul ei, să cercetez documentele… Va trece o săptămână, cincisprezece zile.

— Dar, îi spun, la Leningrad, „rezoluțiile“ din uzină și întrunirile „muncitorești“ ale Jackt-ului (comitetul de locuințe) cer ca Rusakov să fie împușcat „fără judecată“.

— Fără judecată nu poate fi împușcat, dar poate să-l împuște după ce a fost judecat. Ce putem face noi?

Și arătându-mi un teanc de dosare, pe biroul său, adăugă:

— Priviți ce am în brațele mele. Cazuri sosite azi dimineață.

Erau vreo cincizeci. Victor Serge își vâri nasul în vreo cinci-șase dintre ele și dădu peste două sinucideri din cauza persecuției birocratice.

— În majoritatea caselor noastre, spune Kolțov, gospodinele își aruncă apă fiartă în față. Unele dintre ele sunt neveste de foști comisari ai poporului.

Ei bine, reflectai eu: tare drăguță este dictatura voastră.

La 3 februarie, Rusakov sosește pe neașteptate de la Leningrad, unde fusese lansat un mandat de arestare împotriva lui. E stăpân pe sine, curajos, chiar vesel:

— Ce vor de la noi bandiții ăștia? De data asta au înnebunit cu toții!

Și ne povestește sincer, naiv scena agresiunii. Provocatoare, de la început, Roitman – o tânăra comunistă, evreică din Basarabia, colocatară în apartament. O cunosc. Vrea să-i alunge pe Rusakovi, ca să pună mâna pe apartamentul lor. Respinsă în toate procesele intentate bătrânului, se hotărăște de astă-dată, de-acord cu Jackt-ul, unde cavalerista Svirțieva, prietena ei, este membru important să facă pe dracu’n patru pentru ca să-l oblige pe Rusakov să-și ia tălpășița. Cine poate rezista unui comitet de locuințe, când capul lui nu mai prețuiește nimic? Și acest comitet o împuternicește pe Svirțieva, invitând-o să facă o „inspecție“ în apartament.

Pătrunde înăuntru. Deschide ușile. Rusakov iese din camera lui și cere să-i arate mandatul care o însărcina cu această inspecție.

— N-am mandat de arătat „speculanților“ și „contrarevoluționarilor“, strigă ea.

La aceste vorbe, Liuba – fata lui Rusakov, nevasta lui Victor Serge, făptură plăpândă incapabilă să supere o pisică, intervine:

— Dar, tovarășă, cum poți să-l insulți astfel pe tatăl meu? Știi bine că este un vechi revoluționar, muncitor la fabrica „Samoilova“…

Un pumn zdravăn în obraz este singurul răspuns. Liuba se prăbușește însângerată, amețită.

— Am luat-o atunci tustrei, ca s-o târâm la miliție. Voia să fugă.

Câteva zile mai târziu, când judecătorii de instrucție din Leningrad și șeful redacției Pravda mi-au obiectat că Svirțieva, cavalerista roșie, avea vânătăi pe corp, le-am pus următoarea întrebare, rămasă fără răspuns:

— Ce-ați face voi dacă o Svirțieva ar intra în casa voastră și ar învineți ochiul nevestei voastre, sub pretextul că-i decorată cu „Drapelul Roșu“? Nu i-ați muta fălcile?

Acest poltron de Rusakov nu-i aplicase decât două perechi de palme zdravene.

La 4 februarie, rog Președinția să binevoiască a mă primi, însoțit de Rusakov. A doua zi, la orele unsprezece, suntem primiți. Victor Serge se afla cu noi.

Culoare și săli înțesate cu lume pestriță, bărbați și femei de toate vârstele, din toate republicile, cu înfățișări deosebite, figuri neliniștite, fiecare cu câte-o hârtie în mână, și cu ochii ațintiți la ușa salvatoare. Se aflau acolo – de zile, săptămâni și luni – așteptându-și rândul, târându-și în Moscova mizerii, nenorociri, mii de tristeți fără nume, pe care nimeni nu avea timpul necesar ca să le asculte. Dar tătucul Kalinin, mai bun decât cel ce fusese detronat și doborât, trebuie să-i asculte. Pentru asta e acolo. Nu are altceva de făcut. Știu de el, până în fundul Siberiei, Caucazului și Turkestanului. El trebuie să-i primească pe toți Rusakovii și toate Rusakovele. Trebuie să le asculte păsul, măcar timpul cât le ia hârtia din mâini, zicându-le:

— Și acum, tovarășe, ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat, tovarășe Mihail Ivanovici, că-ntr-o zi, când tocmai veneam de la…

— Bine, bine! se va cerceta asta, fii pe pace!

Poporul nu va reuși niciodată să priceapă că iluzia este singura lui parte în viață; că atotputernicii se feresc s-o distrugă, așa cum medicii trăiesc din speranța credulității clienților lor.

Dar noi, care venim să cerem Președintelui nu o strângere de mână și nici o promisiune reconfortantă, suntem introduși de îndată în biroul secretariatului și primiți numaidecât, cu cea mai mare seriozitate.

O oră cu ceasul în mână.

Kalinin este un mujic nervos, dar care știe să asculte, știe să întrebe. Mai presus de orice, el vrea să înțeleagă totul. Răsfoiește febril micul nostru dosar, punctează faptele, confruntă datele, înșfacă de la Rusakov tocmai ceea ce îi trebuie acolo unde ținea degetul, începe să se descurce fără ajutorul nostru, apoi, la curent, discută în cunoștință de cauză.

Nările lui largi, nasul său borcănat ne adulmecă sufletele și inimile. Ochii mici ne trimit fulgere pe furiș, drept spre ai noștri, dar de îndată se ascund, ca să nu ne dăm seama.

Preferă să-l asculte, mai degrabă, pe Rusakov, care-i turuie ca o moară. Din timp în timp, îl văd clipind înciudat spre mine și are aerul să spună: „Ce tip supărător!“

Însuși Kalinin se miră că simpla publicare, la 31 ianuarie, a articolului lui Tour, a putut de-a doua zi să provoace excluderea bătrânului din sindicat, ca și concedierea lui de la uzina unde muncea de doi ani. El nu știe dacă Rusakov este sau nu ceea ce afirmă Tour, dar reține un fapt bătător la ochi: un muncitor este sortit morții prin înfometare, douăzeci și patru de ore după publicarea unui articol infamant care cere și poate cere tot ce vrea împotriva lui, dar care nu poate lipsi de pâine o familie, fără proces, fără nici o anchetă. Kalinin știe ce însemnează asta.

De-acord! Sună, își ia stiloul și scrie următoarele pe reclamația lui Rusakov:

„Tovarășului Komarov (președintele Sovietului din Leningrad) sau tovarășului Ciudov (secretarul de partid, al aceluiași oraș):

Vă rog să descurcați imediat această afacere. Gândesc că-i o istorie foarte sumbră. Vă rog să mă informați, în continuare.

(Semnat) M. I. KALININ.

Intră un secretar, ia totul și revine cu un plic mare, sigilat.

— Pune asta bine, în buzunarul tău! îi spune Președintele Uniunii lui Rusakov. Și șterge-o de îndată la Leningrad.

Cum eram toți impresionați, iar bătrânul gata să plângă, Kalinin putu să adauge: „Și, să știi odată pentru totdeauna: chiar când vă primesc pe scara principală, ceea ce nu se întâmpla niciodată, este încă amăgeală, praf în ochii unor imbecili, ca voi tustrei!“.

Dar asta noi nu o vom ști decât șase luni mai târziu, când nu voi putea să-i mai spun primului magistrat al puterii comuniste ceea ce gândesc despre dictatura „proletariatului“ și despre apostilele sale.

S-o afle aici, în același timp cu muncitorii din lumea întreagă și să știe, la rândul său, că totul se plătește aici, pe pământ.

5 februarie. Ieșind de la Președinție, Rusakov o șterge la Leningrad.

Să recapitulăm: Komsolmoskaia Pravda, publicând articolul meu, a închis gura ziarului de la Leningrad; aflu că nu va riposta. Kolțov mi-a promis că va publica un articol despre această „afacere“! (N-o va spune nimănui. Este un comunist care ține la confortul său). Două dintre cele mai înalte personalități ale partidului, cărora le-am cerut audiență, vor să binevoiască de-a mă primi, dar una dintre ele este lovită de-o revenire bruscă a bolii, ceea ce-l împiedică; cealaltă, care mi-a transmis că la ora unsprezece va veni o mașină să mă ducă la Kremlin, îmi telefonează la unsprezece fără un sfert că are de asemenea o recidivă, ale cărei urmări îl fac incapabil să se întrețină cu mine. În sfârșit, ne agățăm de-o singură certitudine, apostila lui Kalinin. Este un ordin venit prea de sus pentru ca bandiții să-și permită a trece peste el. Or, noi nu cerem decât lumină și dreptate.

În concluzie: putem să luăm trenul spre Paris? Vom vedea mâine-poimâine, când bătrânul ne va telefona despre efectul produs de apostila noului tătuc, de care vom fi atunci la o mie de leghe, ca să ne gândim dacă părinteasca intervenție a fost o amăgeală, mult mai crudă decât aceea a predecesorului său, țarul tuturor spânzurătorilor.

Dar, a doua zi (6 februarie) un document îmi cade pe cap, care mă face să mă îndoiesc dinainte despre eficacitatea intervenției prezidențiale. Este răspunsul lui Rafail, președintele comitetului de redacție al ziarului Pravda din Leningrad, la o scrisoare destul de amară, pe care i-o scrisesem la 4 februarie, ca să-i confirm și să-i întăresc telegrama mea de la întâi februarie.

Iată acest răspuns:

Leningrad, 5 februarie 1929,

ora unsprezece noaptea

Moscova, către Bandin, cu rugămintea de a transmite chiar azi scrisoarea mea adresată lui P. Istrati:

„Dragă tovarășe, primit astăzi scrisoarea dumitale din 4 februarie. Redacția Pravdei din Leningrad are, chiar de mâine, declarația lui Rusakov; începută cea mai promptă anchetă, amănunțită în ce privește această afacere de locuință. Încă înainte de primirea scrisorii dumneavoastră, am însărcinat un tovarăș responsabil de partid ca să studieze toate circumstanțele acestei afaceri. Puteți fi pe deplin liniștit: dacă se va dovedi că articolul publicat conține inexactități și cooperativa de locuințe l-a calomniat în mod conștient pe Rusakov sau că a fost comisă vreo greșeală, noi îl vom reabilita rapid și energic pe Rusakov.

Nu dispun, acum, de documente care să-mi îngăduie să vă comunic o concluzie definitivă, oricare ar fi ea.

Pravda Leningradului, organ al comitetului regional de partid, privește întotdeauna cu atenția și tactul necesar faptele pe care le publică. Nu socot că ați putea avea motive, oricare ar fi ele, ca să puneți la îndoială moravurile din țara noastră și ale presei noastre. Nu mă îndoiesc că, dacă ați fi fost la Leningrad și ați fi fost în posesia documentelor pe care ziariștii noștri le posedă în momentul de față, dumneavoastră înșivă ați fi cerut o judecată publică, nepărtinitoare. Chiar dumneavoastră ați fi cerut publicarea acestor documente. Iată ce declară adunarea generală de la fabrica „Samoilova“:

„Folosind în interes personal eticheta de muncitor, sulemenindu-și figura de proletar la fabrică, Rusakov este în realitate un apendice josnic al contrarevoluției din interior, o sotnie neagră mizerabilă și un mic-burghez, antisemit încarnat.

Sprijinind în atelier o agitație la pogrom, manifestă împotriva U.R.S.S., Rusakov nu îndrăznește să-și depășească izbucnirile verbale, dar, în calitate de „stăpân al unei locuințe“, mic-burghezul Rusakov nu se mai sfiește și trece de la îndemnurile de pogrom, la fapte de pogrom.“

Permiteți-mi să vă asigur că afacerea Rusakov va fi studiată, cât mai repede posibil, de tovarăși imparțiali și cu autoritate.

Salut comunist, RAFAIL.

pentru copie conformă:

ilizibil

Ascultați, acum, „Proletari din toate țările“ și „uniți-vă“, măcar ca să nu fiți prea proști. Ascultați și înțelegeți. E lesne. Noi utilizăm documente oficiale, autentice.

1. Scumpul tovarăș Rafail face să apară un articol ale cărui acuzații sunt atât de zdrobitoare pentru inculpat, încât este comparat cu un asasin care fusese executat. Concluzia articolului: să se facă și cu Rusakov ceea ce s-a făcut cu Kalganov. Șleahta lui Kalganov este titlu și concluzie. Consecință fulgerătoare și fără precedent, care îl miră de-a „dreptul chiar și pe Kalinin: excluderea bătrânului din sindicatul său; dat afară de la fabrică; mandat de arestare lansat împotriva lui. E clar.

2. Întreb: pe ce documente s-a bazat Rafail, care i-au permis să tragă o concluzie definitivă, pentru a preda un om vindictei publice și să-l arunce pe caldarâm, așteptându-și gloanțele?

Eu răspund: pe nici unul! Și același răspuns va fi dat de-a lungul și ucigătorului curs al unei cercetări care va dura șase luni, și care va comporta două procese, dintre care primul se va sfârși cu o achitare triumfală, în aplauzele unei săli arhipline de muncitori; cel de-al doilea – opera unei răbufniri a tiraniei comuniste – va avorta jalnic și va condamna trei nevinovați la pedepse atât de neînsemnate (3-2-1 luni de munci obligatorii!), pentru care justiția sovietică nu se va spăla niciodată de-o atare rușine; niciodată ea nu va putea să dovedească în fața Internaționalei că acele pedepse sunt desigur cele pe care le merită un speculant, o sotnie neagră mizerabilă făcând agitație la pogrom, un josnic apendice al contrarevoluției din interior, un spion francez, un mic burghez antisemit încarnat, un monstru care chinuie de două luni doi comsomoliști și, în sfârșit, un contra-revoluționar pentru care organul de partid și o sută de „rezoluții muncitorești“ ceruseră pedeapsa capitală, mergând chiar până a cere ca Rusakov să fie „împușcat, fără judecată“.

Prin urmare: nici un document care să îngăduie ruina a două familii, nouă guri, în sensul ca să crape de foame de șase luni și în continuare, atâta vreme cât vor rămâne la putere persecutorii lor. Nici un document care să poată cere prompt moartea unui om.

3. Dar, când îi cer tovarășului Rafail să repare tot atât de prompt o faptă, ale cărei oribile urmări nu puteau fi ignorate, ce răspunde drăguțul de el? Iată: „Nu dispun acum de documente care să-mi îngăduie a vă comunica o concluzie definitivă, oricare ar fi ea“.

Înțelegeți ceva, muncitori? El nu „dispune de documente“, ca să repare, dar a „dispus“ să se distrugă!

Douăzeci și patru de ore au fost de ajuns ca să fie aruncat afară un om din sindicatul-ohrana, afară și din uzina-ohrana! Cinci zile nu au fost în schimb suficiente pentru ca să se ceară reintegrarea lui în aceleași ohrane, care îi asigură o pâine absolut de nemâncat, atunci când o câștigă în mijlocul unei inchiziții cum n-a cunoscut lumea niciodată!

4. Dar poate că gravul „militant responsabil“ – astfel se intitulează acolo asasinii celui mai mare ideal omenesc – poate că într-adevăr nu poate să ceară această reparație, fiindcă el posedă documente care îi permit să-l lovească pe Rusakov. Și într-adevăr, le posedă.

El are declarații. Nu mai discutăm aceste declarații, aceste rezoluții, care sunt aruncate pe spinarea clasei muncitoare și cu ajutorul cărora sunt sugrumați toți cei care cutează să nu stea drepți, adică o sută treizeci dintr-o sută cincizeci de milioane de locuitori. Nu vom spune aceste declarații, aceste rezoluții sunt niște zdrențe, cu care se șterg la spate, în orice țară care nu e comunistă și nici fascistă. Nu! Noi le luăm în serios, fiindcă ne sunt invocate cu gravitate. Este însuși Rafail care ne-o spune. Ascultați-l:

… „Dumneavoastră înșivă ați cerut o judecată publică, nepărtinitoare. Ați stăruit înșivă asupra publicării acestor documente. Iată ce declară adunarea generală (adunare generală!) de la fabrica „Samoilova“: „Folosind în interes personal eticheta de muncitor, sulemenindu-și figura de proletar la fabrică, Rusakov este în realitate un apendice josnic al contrarevoluției din interior, o sotnie neagră mizerabilă și un mic burghez, antisemit încarnat. Sprijinind în atelier o agitație la pogrom împotriva U.R.S.S., Rusakov nu îndrăznește să-și depășească izbucnirile verbale; dar, în calitate de „stăpân al unei locuințe“, mic-burghezul Rusakov nu se mai sfiește și trece de la îndemnurile la pogrom, la fapte de pogrom!“

Bun. Asta cel puțin este clar. Și e o „declarație a unei adunări generale“. Bizuindu-se pe ea, Pravda Leningradului a doborât nouă ființe omenești.

Dar când s-a ținut această „adunare“? Când s-a auzit un atare limbaj?

Ei bine, aflați-o, muncitori, din lumea întreagă, și nu o uitați niciodată: Această adunare s-a ținut și aceste declarații au fost făcute la 1 februarie; iar articolul-ucigaș, care se întemeiază pe una și alta, este din 31 ianuarie! Falsificatorul Rafail, falsificatorul ziar de partid, falsificatorul comunism birocratic se bazează, pentru a scrie un articol și pentru a ucide două familii, pe declarațiile unei adunări care s-a ținut a doua zi după publicarea acelui articol și care s-a sprijinit, pe drept, pe acest articol ca să-și ticluiască declarațiile dictate de organul de partid, pentru a fi aruncat în stradă un muncitor care și-a petrecut patruzeci de ani din viață, sulemenindu-se proletar și trăgând foloase din eticheta de proletar“!

Astfel, patru organizații comuniste se întemeiază unele pe „declarațiile“ altora pentru a asasina muncitori și pentru a izbuti acest tur de forță, care este să nu se mai știe până la urmă cine este răspunzător de declarațiile pe care și le atribuie unii altora: „Jackt“-ul (cooperativa de locuințe) provoacă o agresiune; Pravda o relatează, tună și fulgeră, cere moartea; sindicatul citește Pravda și-l exclude pe Rusakov; fabrica „Samoilova“ alungă un om, exclus din sindicat; Pravda se întemeiază pe declarațiile de la fabrică; „Jackt“-ul ține după aceea adunări, unde se citește Pravda și cere execuția imediată a „monstrului“. Apoi, când m-am dus imediat la Leningrad și l-am privit pe Rafail în albul ochilor, acesta mi-a arătat documente, declarații, rezoluții cu care toate uzinele din Leningrad îl bombardează. Aceste uzine se bazează pe Pravda, care se bazează și ea pe uzine și întreg eșafodajul unei dictaturi care se sprijină pe G.P.U., pentru a frânge rezistența a milioane de nefericiți…

Ei bine: asta vreți voi să întindeți pe întreg pământul? Vă mulțumesc mult. Asta a „construit“ Mussolini, cu mai multă franchețe și fără să ofenseze clasa muncitoare, fără să spună, ca voi, că ea o construiește. Nu. Mussolini a avut cel puțin curajul crimelor sale. Pentru a pune Italia cu botul pe labe, pentru a-i pune botniță, făcând-o tăcută ca un cimitir, n-a avut nevoie să fabrice rezoluții muncitorești și declarații ale adunărilor de prin uzine. El a spus: „Eu sunt cel care lovește, și nu cei mulți! Eu sunt cel care dictează, nu proletariatul! Eu sunt cel răspunzător de tot răul“.

Așa, cel puțin, prestigiul și cinstea proletariatului au rămas în picioare.

Plagă birocratică! Nu vorbi în numele proletariatului! Guvernează, asuprește, omoară, dar taci din gură!

La 6 februarie, douăzeci și patru de ore de la plecarea lui Rusakov, pornesc spre Leningrad, în compania lui Victor Serge care se întoarce acasă, ca să-și vadă femeia bătută, purtând încă pe figură urmele agresiunii. Bătrânul se află la judecătorul de instrucție.

Găsim casa cufundată în această atmosferă de teroare, cunoscută de toate familiile persecutate, în ajunul arestărilor în masă. N-aveam încredere oarbă în firea ireproșabilă a oamenilor din mediul unde mă aflam, având de ce să-mi pun întrebarea dacă n-ar fi fost mai prudent să scap cu fața curată dintr-o afacere delicată. Dar, îndoiala nu-mi era cu putință, întorcându-mă de patru ori aici, le cunoșteam ființa și sufletul. Atât străfundul inimii fiecărui membru al celor două gospodării, cât și cea mai mică particularitate a caracterului lor îmi erau familiare. Munca lor, sobrietatea lor perfectă, modestia și adesea duritatea vieții lor de pe-o zi pe alta, numeroasele griji din cauza salariilor lor ofticoase și independența convingerilor lor într-un regim birocratic și absolutist, – toate acestea le dezbătusem în seri mult prelungite, atingând uneori cele mai intime amănunte ale vieții unei familii numeroase.

Desigur, nu erau „comuniști“, dar vă rog să-mi spuneți ce înseamnă azi a fi comunist în Rusia? Și apoi, să sfârșim odată pentru totdeauna cu echivocurile: numai comuniștii trebuie să fie cei ce pot trăi pe acest pământ? Și ce facem cu muncitorul, țăranul, intelectualul, amploaiatul, zdrobitoarea majoritate omenească care nu pricepe nimic din comunism, dar care asudă muncind. Trebuie să-i alungăm de la truda lor? Să-i dăm afară din locuința lor? Să-i trimitem în Siberia? Să-i omorâm?

Dacă un Rusakov și un Victor Serge – unul muncind din greu în uzină, celălalt traducând operele lui Lenin în franceză, și amândoi colaborând, tot „mârâind“ la ceea ce sovietele fac mai bine — dacă atari oameni sunt „contrarevoluționari“, demni de spânzurătoare, mă întreb ce se va întâmpla cu biata omenire în ziua când comunismul Svirțievelor și al Roitmanilor, comunismul care jefuiește și violează la Smolensk, cel al „Kabuki“-lor cu maioneză pe fese, cel al comsomoliștilor care se amuză la Smolensk, cel al judecătorilor care joacă după fluierul G.P.U.-ului, – mă întreb ce i se va întâmpla omenirii în ziua când acest comunism s-ar încumeta să-i impună dreptatea lui și s-o învețe cum să trăiască.

Nu, nu! De-o sută de ori, nu! Omenirea nu-i atât de ticăloasă, pentru a se permite să se mărească încă răul din ea. Și dacă clasa mea are misiunea de-a o transforma, ameliorând-o, ea nu are misiunea de-a o omorî.

Sunt conștient de ceea ce spun aci. Îmi dau seama de răsunetul acestor cuvinte. Dar s-ar putea să mă acuze oricine de orice, în afară de ușurință și necinste, căci am așteptat un an să scriu această carte și n-am scris-o decât după ce m-am afundat în adâncul abisului sovietic, unde am dat peste cel mai mare magistrat al Uniunii, în acord perfect cu Svirțieva.

Iată acest acord:

El mă lovește îndată ce mă aflu la Leningrad, care nu-i un sătuc din Siberia. Tare pe puterea ei, Svirțieva tronează la îmbucătura Nevei. Ordinul lui Kalinin nu-i decât o farsă. Judecătorul știe că nu contează, fiindcă toți comuniștii sunt de acord. De asemenea, aflăm la sosirea noastră că nu s-a permis lui Rusakov de-a duce plicul, cu cinci peceți prezidențiale, la destinatarii lui, Komarov și Ciudov. Și-l găsim pe bătrân, cu plicul în buzunar, așezat de ore întregi pe un scaun în fața unui chipeș domn tânăr, judecătorul de instrucție, care-l canonește, îl șicanează, îl descoase, abuzează de simplitatea lui, trișează cu bună lui credință, profită de toate stângăciile și face tot posibilul de-a găsi în răspunsurile lui motivul de a-l pune sub cătușe, interogatoriul fiind terminat.

Intrarea noastră, „fără să batem“, nu are aerul de-a ne fi făcut simpatici judecătorului. N-are a face! Ne spunem numele, strângem cu putere mâna „mizerabilei sotnii-negre“ și ne neliniștim de soarta plicului salvator:

— Îl am acolo, dar mi s-a ordonat să vin imediat aici!

— Tovarășul judecător o știe?

— Bineînțeles, dar își bate joc.

Îl rog pe Victor să-i spună, în rusește, tânărului birocrat, că dacă îl arestează pe inculpat înainte ca noi să-l prevenim pe președintele Sovietului din Smolnîi despre existența plicului, fac o adunare pe Nevski, strigând tot ceea ce știu despre comunism și dictatura lui. Dar Victor mă liniștește, doar spunându-i judecătorului că îi cer să-mi fixeze chiar astăzi o întâlnire, ca să-mi fac declarația, ceea ce este acceptat. Apoi, luăm plicul și alergăm la Smolnîi.

Acolo, primirea este total diferită. Komarov ne primește de îndată. Birou modest. Bărbat cu o figură marcată de o gravitate molcomă. Citește, ne ascultă și pare sincer întristat. Face parte dintre cei care nu ignoră nimic dar nu pot face nimic. Este cercul vicios.

Îl rog să-mi permită să fac o anchetă personală, la fabrica „Samoilova“. Apucă telefonul, vorbește. Un tânăr înalt intră. Este Ciudov, secretarul de partid al regiunii Leningrad. Serios, simplu, simpatic.

Puțin mai apoi îl părăsim pe Komarov, ca să-l urmăm pe Ciudov, în biroul său, la celălalt cap al acestui imens imobil unde lungimea culoarelor este într-atât de mare, încât Lenin i-a propus lui Troțki să înființeze un serviciu de curieri cicliști între diversele birouri de lucru.

Biroul lui Ciudov este modelul a ceea ce ar trebui să fie ordinea, severitatea, curățenia, simplitatea comunistă, atât în treburile materiale ca și în cele morale. Nu cunosc în U.R.S.S. nimic din ceea ce poate da o imagine mai exemplară, de la priveliștea omului care stă la birou, până la cel mai mic amănunt al austerității care domnește acolo.

Aici ni se dă autorizația scrisă care ne îngăduie să pătrundem în fabrica „Samoilova“, pe-o altă poartă și cu un alt scop, decât cele pe care le-am cunoscut timp de un an de triumfale și destul de inutile vizite în atâtea fabrici, uzine, instituții, ale căror tragedii intime nu erau făcute să le cunosc.

De la Smolnîi ne întoarcem acasă, unde-l găsim pe bătrân.

Reținem, un punct: apostila lui Kalinin a fost de folos măcar să suspende orice arestare preventivă. Mandatul de arestare a fost anulat. Înainte!

„Înainte“ este ancheta pe care o face în apartament corespondentul Komsomolskaiei Pravda de la Moscova. Un mare ștrengar, plin de bunăvoință. I se îngăduie să deschidă toate ușile, să-i chestioneze pe locatari și să descopere dacă Rusakov „speculează“, nu nouă camere, ci doar una singură.

Rezultatul acestei anchete nu s-a publicat niciodată și nu fără motiv.

Comitetul de redacție al onorabilei otrepe Leningradskaia Pravda s-a adunat să mă asculte și să-mi dea explicații, în sfârșit, dragă tovarășe Rafail, acum între noi doi, între zgârie-hârtie! Dar iată-l pe Tour, dandy în pantaloni scurți, care-mi întinde mâna. Îi spun:

— Cine sunteți dumneavoastră?

— Tour.

— Nu dau mâna la alde „Tour“!

Și îi las mâna, în aer… Impresie dintre cele mai penibile. Rafail este în întregime o acadea. Salamalecuri.

— Dacă nu erați dumneavoastră, tovarășe Istrati, cel care a scris acest articol la Moscova, împotriva organului nostru… Avem aici „rezoluții din uzine“…

— Iertați-mă! Nu am venit aici să cercetez „rezoluțiile“ voastre din uzine, ci ca să mi se dovedească anume că Rusakov este: 1. spion francez; 2. antisemit sotnie-neagră; 3. speculant cu cele nouă camere din douăsprezece; 4. fost fabricant în Franța și toate câte ați mai afirmat.

N-a fost nimic. Numai explicații. El spune că și-a scris articolul după „rezoluțiile din uzine“, luate de „Jakt“; patru persoane din comitetul imobilului! Roitman este principala regizoare a acestei afaceri.

Asta e de ajuns în U.R.S.S. ca să pună în mișcare un întreg aparat politic și judiciar monstruos, să împuște un muncitor și să obțină o cameră în plus. Nu-s oare toate astea un coșmar?

Îmi fac declarația la judecătorul de instrucție, a cărei procedură își pierde mai ales vremea ca să pecizeze dacă martorul (sau inculpatul) este de-ai noștri sau de-ai lor, ca și cum nu au văzut niciodată pe „ai noștri“ sfârșind ca niște pușlamale, iar pe „ai lor“ murind ca Lenin.

Originea: Muncitor.

Părinți: Muncitori…

Instrucția: Învățat să citească și să scrie.

Ați făcut închisoare sub regimul burghez?: Da. (O voi gusta, poate, de asemenea, în regimul comunist).

Etc., etc. Hârțogărie. Declarație care va fi aplaudată la primul proces și care nici măcar nu va fi citită la al doilea, din ordin de sus: casați pe imprudentul achitat și condamnați-l. Noi trebuie să avem totdeauna dreptate. Suntem infailibili.

— Justiție comunistă, pe care istoria o va judeca.

Fabrica „Samoilova“.

Ca să mergem la biroul directorului traversăm, în plină amiază, stolovaia (restaurantul) și sunt de îndată izbit de mai bună impresie, pe care niciodată n-am avut-o, a unei mulțimi muncitoare surprinsă în firescul ei.

O tinerețe zăpăcită, simpatică – bărbați și femei – ronțăie resturile unei mese și dansează în sunetul unui gramofon. Toți gălăgioși, amețiți, fețe descrețite. Semnele oboselii, pe care le cunosc îndeajuns, sunt inexistente la unii, vizibile la cei mai mulți după cum are situația: să se hrănească singur sau au și alte guri. Nici o salopetă. Fiecare poartă ceea ce găsește, ceea ce produce impresia de bâlci împestrițat. Curățenie, așa-și-așa. Totală libertate pentru zbenguială.

Intrarea noastră atrage toate privirile. Figurile se alungesc. Ochii se holbează. Larma se potolește, iar pe fețe se așterne o vie curiozitate. Suntem întovărășiți până la biroul „tovarășului director“, față de care nu se simt stingheri.

Acolo ne primește comitetul de fabrică și atmosfera se schimbă de îndată. Doar unui tânăr simpatic, surprins de întrebările noastre, îi scapă câteva adevăruri.

— Ce a provocat convocarea adunării de la 1 februarie și concedierea lui Rusakov?

— Articolul din Pravda apărut în ajun, membrii comitetului de imobil unde locuiește Rusakov și excluderea lui din sindicat, făcută chiar în aceeași zi, în urma intervenției membrilor „Jakt“-ului, după citirea aceluiași articol din Pravda.

Or, legea este categorică: „un muncitor nu poate fi concediat decât pentru crimă și delict comis în uzină sau pentru incapacitate de muncă“ (art. 47).

— Rusakov era un muncitor nepriceput?

— Nu se poate spune asta.

— A venit vreodată beat la muncă?

— Niciodată.

— A lipsit la program?

— Nu.

— Se ciorovăia cu tovarășii de muncă?

— Nu. Dar protesta mereu împotriva creșterii chiriilor și a scăderii tarifului pentru piesele lucrate. Ne trata de „bandiți“.

Era tot ceea ce voiam să aflu.

Motivul venirii noastre la uzină se răspândi fulgerător, înghesuială mare la ușa biroului. Directorul abia reușește să intre.

Acest director este un porc, începând cu creierul său și terminând cu enorma-i burtă. Iar în jurul lui începe să se adune tot ceea ce dictatura „proletariatului“ are mai porcesc și de-o stupizenie feroce.

Luați aminte cum s-a informat în privința gospodăriei lui Rusakov:

— Nu se află, peste tot la el, icoane și candele?

— Imbecililor! Rusakov este evreu: Joselevici! Iată cât sunteți de informați!

(Și de-ar fi avut patruzeci de mii de „icoane și candele“ atârnate de nas și încă ar fi avut dreptul la muncă și liniște. Brutelor!)

N-are rost să mai pălăvrăgim. Dar, înainte de-a părăsi biroul, îi întindem directorului o cursă:

— Nădăjduim să putem dovedi nevinovăția lui Rusakov. Și atunci o să trebuiască să-i acordați, din nou, un loc de muncă.

— Aici, niciodată.

Mulțumesc. Această lovitură de copită, venită de la un asemenea măgar, dată celor mai precise legi ale sovietismului când ele pledează în favoarea muncitorului, ne spune totul.

Rostind acest „niciodată“ categoric, „tovarășul“ director a uitat că trebuie mai întâi să convoace o adunare generală în uzină ca să ia o „decizie“.

Părăsesc Leningrad, Moscova și U.R.S.S.-ul, mult mai trist decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre acești muncitori care sunt zdrobiți în toate regimurile. Să exploatezi oamenii, să-i faci să trăiască cu un codru de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de-a mârâi, apoi să împuști pe cel ce a strigat cândva, nimic altceva decât că a strigat puțin mai tare ca de obicei – asta nu există nicăieri pe acest pământ, nici chiar la Mussolini.

Și acum iată finalul: acordul perfect între supușii Puterii și ultima isterie a comunismului:

1. Opt luni de procedură, în timpul cărora inculpații crapă de foame.

2. Liuba Victor Serge depune, la 31 ianuarie, o plângere întemeiată pe un certificat medical, dovedind că a fost victima unei agresiuni în propriul său apartament. Contrar legii, nici o urmare. Plângerea a fost primită. Au dat-o la spate.

3. Primul proces, de la 12-15 aprilie, la tribunalul popular al raionului central: prăbușirea jalnică a întregului eșafodaj. Un amănunt, pe care îl vâr în urechile Internaționalei: redusă la extrem, acuzarea cere uși închise, ca să facă destăinuiri; i se acordă și iată ce declară: „Ne-am dus acolo, trimiși de G.P.U., ca să-l spionăm pe Victor Serge“. Tribunalul, înnebunit, deschide ședința publică și achită pe toți inculpații, în aplauzele unei săli înțesate cu muncitori, ceea ce înseamnă că Rusia, îndată ce poate fi umană, poate avea și judecători adevărați. Dar nu vă grăbiți…

4. Acum, legea este categorică: despăgubiri cuvenite celui lipsit de munca lui, de la 1 februarie; reintegrare, reparație publică prin intermediul presei, care însă nu suflă o vorbă.

Duceți-vă la plimbare. E mai bine.

5. Sfârșitul lui aprilie: la cererea procurorului orașului, tribunalul regional casează achitarea, considerată contrară datelor, forțând astfel condamnarea. Și într-adevăr, de la 10 la 12 mai, tribunalul permite acuzării să facă tot ce vrea, mergând până la a striga, în plină ședință: „Nu avem nevoie de intelectuali în U.R.S.S.!“. – Se dă la o parte depoziția doctorului Nikolaenko, care afirmase că Svirțieva era atinsă de isterie. Se dă la o parte mărturia lui adevărată, în favoarea lui Rusakov. Se refuză citirea depoziției mele, deși eram singurul martor care trăise la Rusakovi și-i cunoșteam. Toți martorii apărării sunt terorizați și nu sunt luate în seamă declarațiile lor.

Și care sunt pedepsele la care se ajunge, cu prețul, atâtor abuzuri? Potrivit articolelor din Cod referitoare la cazul de față, acuzații ar trebui să fie condamnați la pedepse între șase luni și trei ani de pușcărie. Li s-au dat numai trei luni lui Rusakov, două luni femeii sale, iar Liubei Victor Serge (bătuta!) o lună – în total șase luni. Pușcărie? Nu. Legiuitorul sovietic este generos; el nu vrea să lipsească acești oameni de libertate. I-au pedepsit „numai“ la muncă obligatorie.

Ce vrea să spună, în limbaj sovietic, muncă obligatorie? Un lucru foarte simplu: condamnații vor veni la închisoare ca și cum ar veni la fabrică, cu deosebire că nu vor fi nici plătiți, nici hrăniți. Ceva mai mult: își vor da osteneala de-a executa o muncă al cărei volum nu va fi niciodată cunoscut, fiindu-le distribuită în felul cel mai arbitrar posibil, pe cap de om, în funcție de gradul de supunere și după cantitatea denunțurilor de care sunt capabili.

Nici un regulament nu-i afișat. Nimeni nu îndrăznește să ceară a sta de vorbă cu cineva, care ar exista. Este un loc scârnav, unde poți înnebuni sau „să înveți cum să te descurci în viață“.

Iată fața „Patriei proletare“. Iată dreptatea ei.

Ea lovește, fără milă, în toți Rusakovii care îndrăznesc să crâcnească față de „linia“ stabilită. Ea lovește până și în revoluționarii străini, care – apărând U.R.S.S.-ul și-au atras condamnarea la moarte la ei acasă. Și pe care „Patria proletară“ i-a cerut și primit la dânsa, ca pe fiii ei cei mai buni, cum a fost cazul cu Francesco Ghezzi, a cărui credință revoluționară am cunoscut-o bine și pe care G.P.U.-ul l-a condamnat la trei ani de pușcărie, fără proces și fără să dea explicații.

De la un cap la altul al împărăției – puși cu botul pe labe de măciuca fascismului roșu – Siberiile gem de Rusakovi, de Ghezzi și încă de alți oameni pe care fascismul roșu i-a folosit mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare.

Nu-i deloc vorba, aici, de socialism, ci de o teroare care tratează viața umană ca material bun pentru război social. Se servește de el pentru triumful unei noi și monstruoase caste, căreia îi plac la nebunie fordismul, americanizarea în economie, produsele cosmetice Coty, toaletele pariziene; castă crudă, avidă de dominație și atât de belicoasă încât este gata să sară în grumazul Chinei, vinovată de a fi cutezat să se debaraseze de o concesiune datând din perioada țaristă. La perpetuarea acestei concesiuni – o ofensă – revoluționarii au devenit complici (O, Timpuri!). Și iată-i, în fine, pe „comuniști“ gata să acuze China de a fi „violat un contract“ asemănător celor dictate de imperialiști și pentru impunerea căruia cer respect.

Această castă, ignorantă, vulgară, perversă, este alcătuită în majoritate dintr-o generație venită pe lume la începutul acestui secol. Ea nu știe și nu vrea să știe nimic despre ceea ce a făcut grandoarea și forța idealismului revoluționar rus de altădată, astăzi obiect de muzeu, zdreanță roasă de molii, catalogată printre lucrurile moarte. Ea nu cunoaște decât „cuvintele de ordine“ ale unei puteri căreia îi este ciment și armătură. Desfășurări de steaguri; Internaționala ascultată în picioare; „colțuri“ ale lui Lenin; difuzoare; imense pancarte, stambe acoperite de fraze; fraze judecând viața; fraze confecționate toate pentru a înlocui ideile; G.P.U.-ul pentru a înlocui argumentele; cenzura pentru a evita critica; un vid universal, despre care ea gargarisește și de care se servește pentru a domina.

Pentru a-i smulge din mâini cel puțin câte ceva, victimele pe care această castă le devoră, noi n-am cruțat nimic. Dar toate demersurile făcute acolo de cei interesați, după plecarea mea, toate telegramele și scrisorile mele, expediate lui Kalinin, Rafail, procurorului Krilenko au rămas fără efect și răspuns.

Iată sfârșitul scrisorii mele, din 1 iulie, adresată procurorului R.S.F.R., Krilenko:

„ … Am spus: dacă această familie este vinovată, vreau să fiu condamnat împreună cu ea și să-i împărtășesc soarta. Or, după ce au fost achitați în mod strălucit, în aprilie trecut, trei dintre ei, în frunte cu Rusakov, sunt acum condamnați, cu un atare refuz de justiție, încât îmi este cu neputință să nu vă semnalez acest scandal și să vă reamintesc aici că mă solidarizez cu cei condamnați. Sunt gata de-a veni la Leningrad și să sufăr aceeași pedeapsă.

Vă rog, tovarășe Krilenko, să nu luați această declarație drept vorbărie. Dacă această judecată devine definitivă, vă voi cere să împărtășesc soarta celor cu care m-am solidarizat. La nevoie, o voi cere public, nu înainte de-a supune această afacere spre judecata Internaționalei comuniste“.

Judecata a devenit definitivă la 3 iunie. La 5 iunie, umana Pravda comunistă a publicat de data asta verdictul, calificând pe acuzați drept elemente antisociale, comparându-l pe Rusakov, încă o dată, cu Kalganov.

O! Kalganov! asasin care ai spintecat burta unui președinte, gen Svirțieva, și care ai fost executat, îngăduie unui dușman al „clasei“ tale să-și înmoaie ochii în sângele tău și să te întrebe dacă, la urma urmelor, n-ai fost un Rusakov, împins la deznădejde.

… În numele a patruzeci de ani de suferințe și al unei vieți pe care o țin la dispoziția oricărui om cinstit, ca s-o cerceteze, eu cer dreptate pentru toți Rusakovii și toți Kalganovii care trăiesc și mor în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

CONCLUZII PENTRU LUPTĂTORI

[modifică]

Nu este luptător, în ochii mei, decât cel care își subordonează interesele individuale intereselor omenirii mai bune, care trebuie să vină.

Cred în această omenire. Ea există astăzi, ca și soarele în timpul nopții. Nu numai o dată am atins-o. Nu numai o dată, mâna ei m-a ridicat de la pământ, în nenumăratele mele ceasuri de tristețe.

Tot ce am făcut bine și frumos, ei îi datorez. Dar n-am făcut numai bine și frumos, am avut și eu partea mea de noroi; o am încă și o voi avea mereu. Dar sunt nenorocit când noroiul mă năpădește și fericit, să-mi dau duhul, când înhaț o rază de la omenirea frumoasă.

Iată pentru ce vreau să-i consacru toate forțele mele, să ajut pe toți cei care luptă pentru ea.

Nu cred în nici un „crez“. Nu mai vreau să ascult la ceea ce oamenii spun, ci la ceea ce fac ei:

„Arătați-mi ceea ce puteți sacrifica din viața voastră, și vă voi spune cu ce preț stimați viața altora.“

Nu scăpăm de înjosire decât sudând existența noastră la tot ceea ce e viu. Numai așa, liberi, simțind tot ceea ce face binele și răul în jurul nostru.

O flacără, după altele mii, vine să se stingă pe un vast pământ, bogat în speranțe. Pe acest pământ, nu mai suflă astăzi decât vântul rece al egoismului, care îngheață viața.

Dar, pământul rămâne mereu acela de unde țâșnesc cele mai frumoase flăcări cari încălzesc omenirea. Prin asta, el este sfânt și plin de viitor.

Să-l ajutăm a-și deschide măruntaiele generoase sufletelor noastre însetate de bine și de frumos.

Haideți spre altă flacără!

---

Note

[modifică]

1. ↑ Christian Georgievici Rakovski (1873-1941) a fost un revoluționar socialist de origine bulgară, un politician bolșevic, diplomat și om de stat sovietic; a fost, de asemenea, remarcat ca jurnalist, medic și eseist. Cariera politică a lui Rakovsky l-a purtat prin Balcani, în Franța și Rusia imperială; pentru o parte a vieții, a fost și cetățean român; colaborator al lui Leon Troțki, a fost un activist proeminent al Internaționalei a II-a.
2. ↑ Referire la 2 conferințe care au influențat mișcarea socialistă la începutul secolului XX.
3. ↑ „La Feuille“, 24 iunie 1919.
4. ↑ Henri Barbusse (1873–1935): Romanul său Le Feu a câștigat Premiul Goncourt în 1916; a intrat în Partidul Comunist în 1923; director literar la l’Humanité din 1926; a fondat revista Monde în 1928; prietenie cu Leon Troțki; a susținut regimul stalinist, și a contribuit la cultul personalității lui Iosif Stalin scriindu-i biografia care a devenit un text „canonic” pentru staliniștii francezi; prieten de o viață cu Albert Einstein; moare la Moscova.
5. ↑ Romain Rolland (1866-1944): dramaturg, romancier, eseist, istoric de artă și mistic francez; a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1915 „ca un tribut adus idealismului înalt al producției sale literare și simpatiei și dragostei pentru adevăr cu care a descris diferite tipuri de ființe umane”; membru proeminent al Partidului Comunist Francez; susținător fervent al lui Iosif Stalin în Franța; remarcat și pentru corespondența și influența asupra lui Sigmund Freud.
6. ↑ Nu-i nimic exagerat: în Rusia au fost uciși oameni, ca să le ia ghetele. (Nota autorului).
7. ↑ Interviu dat ziarului „Pravda“, reprodus în „L’Humanite“, 1 noiembrie 1927.
8. ↑ Este vorba de ciclul „Spre altă flacără“, în care au apărut „După 16 luni în U.R.S.S.“ (Panait Istrati), „Soviete 1929“ (de Victor Serge, scriitor sovietic opozant) și „Rusia fără mască“ (de Boris Suvarin, dizident sovietic).
9. ↑ „Istrati cu două fețe“, Boris Volin, în „Literaturnaia Gazeta“, 29 aprilie 1929.
10. ↑ Aluzie la revista al cărei director era Henri Barbusse.
11. ↑ Publicat în „Caietele Panait Istrati“, nr. 17, ianuarie 1975.
12. ↑ 20 octombrie 1927.
13. ↑ Maia Kudasceva, viitoarea doamnă Rolland, din cauza căreia se întrerupe în mai 1930 corespondența dintre Panait Istrati și scriitorul francez, care îi ceruse să-și prezinte scuzele de rigoare.
14. ↑ „În jurul unui Congres“, în Clarté, decembrie 1927-ianuarie 1928.
15. ↑ Aluzie la tunul cu care germanii au bombardat Parisul în primul război mondial.
16. ↑ Nikos Kazantzakis (1883-1957): scriitor, jurnalist, om politic, poet și filozof grec; considerat un gigant al literaturii grecești moderne; nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în nouă ani diferiți; cel mai tradus autor grec din lume; autorul romanelor Zorba grecul (1946), Hristos răstignit (1948), Libertatea sau moartea (1950) și Ultima ispită a lui Hristos (1955).
17. ↑ Aluzie la tatăl lui Panait Istrati, originar din insula Cefalonia.
18. ↑ O „recomandare“, semnată de A. Lunacearski, ruga autoritățile să le arate „tot ceea ce avem poftă de văzut“. Călătoriile au fost făcute împreună cu Nikos Kazantzakis și soția sa. Panait Istrati a fost însoțit de prietena sa Bilili (soprana Marie-Louise Baud-Bovy).
19. ↑ Domnița din Snagov, epopee populară română. (Film nerealizat).
20. ↑ Întâlnire cu Agranov, șeful G.P.U.-ului, mâna dreaptă a lui Stalin. Întâlnirea a durat de la zece seara până la patru dimineața.
    Înainte de-a se despărți, Panait Istrati îi pune întrebarea:
    — Ce trebuie să fac, înapoiat în Occident?
    — Dacă vei fi cu noi, te vom susține; dacă ne vei ataca, te vom nimici.
    — Dacă veți lovi în muncitori și cei mai buni revoluționari, voi lovi fără milă!
    (Din scrisoarea lui Panait Istrati către Romain Rolland, datată 19 octombrie 1929 și interviul apărut în „România literară“, 6 mai 1933).
21. ↑ 1928

Sursa: https://ro.wikisource.org/