Amintire. Poem, de Dan Ionescu

Amintire

Mă jucam, în seara de iarnă, cu balonul,

săream după el ca toate visele. L-am izbit cu palma destul de puternic

și n-am mai avut vreme să-l abat de la căderea

pe soba încinsă. 

Balonul s-a spart. Pentru ultima dată,

m-a bucurat cu o traiectorie

în zig-zag, atingând punctul culminant în tavan.

Ce era să mai fac?

Am primit, la încercarea de plâns, dojana aspră a mamei

și aveam obiceiul de a nu înceta (probabil

secvența aparține unei vârste mai mici). După obicei,

plângeam, urcat pe o bancă, zgâlțâit de mama să tac.

Așteptam să mă ia în brațe și atunci, definitiv încetam.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.