https://blog.revistaderecenzii.com

Din fumul de tutun, aureole
Se închegau deasupra capetelor noastre,
Un orator de la tribună ne privea
Pe noi, martorii marilor răbdări.
Eram pe punctul de a adormi
Iar el vorbea tot mai patetic despre sine.
-Eu, care-o viață întreagă-am suferit,
Eu, care m-am zbătut neștiutor
Dar totdeauna am visat aceste zile,
Eu, care astăzi nici nu pot să dorm
Gândindu-mă la lupta clasei noastre,
Eu, care chiar și sângele mi-aș da
De-ar fi nevoie! (Poate n-o să fie)…

-Ascultă, am strigat, ne-ai plictisit –
Sfârșește cu pălăvrăgeala asta!
Nu ne interesează cine ești –
De altfel știam și noi câte ceva…
Din fumul de tutun, aureole
Se închegau deasupra capetelor noastre
Și oratorul la tribună ne-a vorbit
Nouă, martorii marilor răbdări:

-Noi, care-o viață-ntreagă-am suferit,
Noi, care ne-am zbătut neștiutori
Dar totdeauna am visat aceste zile.
Noi, care astăzi nu putem dormi
Gândindu-ne la lupta clasei noastre
Noi, care chiar și sângele ne-am da…
În ceea ce spunea, nu era el
Nici noi, martirii marilor răbdări,
În felul cum spunea era doar el,
Nu noi, martirii marilor răbdări. …

Și altă dată, într-un miez de noapte,
Într-un tomnatic miez de noapte de furtuni
Când ascultam neliniști la geam
Cum brazii cad bufnindu-se-n păduri
Într-un tomnatic miez de noapte cu furtuni
Nervos eu am deschis o carte galbenă
Și-am început să citesc fără să știu.
S-au contopit deodată tropotele ploii
Și bufnetul copacilor căzuți.
În răpăit de tobe,
În dangăte de gong.
Și am văzut în fața mea cum se arăta
Bărbatul scund și îndesat
Purtând un cap frumos pe umerii puternici,
Cu buze voluptoase, netezite de pocal,
Cu ochii plini de-o-nflăcărare tristă,
Cu fruntea ca o boltă de templu uriaș.
Între noi doi plutea un fum albastru,
Iar pletele îi fluturau amețitor.
Și-a început să-mi povestească despre sine…

Dar ochii lui de dilatau, imenși,
Și-n unda lor au început să joace
Dumbrăvile cu tei tremurători,
Adâncii codri cu copacii vii
Prin care răsună ca un descântec
Nocturna cavalcadă-a lui Arald,
Poienile cu flori albastre-n lună
Și luna răsucită în vâltori;
Apoi deodată am văzut un chip
Cu părul blond și brațe diafane
Așa cum ar fi fost Melancolia
Pe când umbla-ntrupată pe pământ.
Și cum afară tropotele ploii
Și bufnetul copacilor căzuți
Se contopeau în răpăit de tobe.

În dangăte de gong,
Eu am văzut în ochii largi profetul
Ce tuna strigăt de nemulțumire,
Am mai văzut orașe-acoperite
Cu mantii mari de flăcări fâlfâind,
Mulțimi învârtejite ce se-agită,
Iar peste toate, zâmbetul amar
Al bunului profet dezamăgit.
Era acolo-ntregul univers,
Cu sori bubuitori, cu astre stinse,
Cu fluvii, cu orașe și pășuni,
Cu dragoste mereu reînnoită,
Cu mine și cu dânsul, mai ales.
Între noi doi plutea un fum albastru
Iar pletele îi fluturau amețitor…
Și el era adevărata poezie,
Și el era mai mult decât atât.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/