https://blog.revistaderecenzii.com/

„Săhăstria, după cum arată însuși numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoși ai omenirii, retrași în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătății.

Aicea, deși natura nu e așa de aspră și de măreață ca la Sihla, totuși fiorii pustiului îți răcesc inima și te fac, fără de voie, să dorești a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ți se pare că cele nouă poloboace de apă și cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ți fie de ajuns, până ce ți-ar fi dat să vezi o față de om.

Ajunși în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemișcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina și putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte și de pe pereți; zidurile iarăși rânjeau și, rânjind, își arătau dinții lor de cărămidă roșie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acățătoare, cu cârcei în loc de picioare, puțin mai aveau până ce să-și deie mâna cu pașnicii și somnoroșii bureți, crescuți fără sămânță pe șindrila putredă a coperișului.

Iar peste tot și peste toate, se înălța crucea veche, ruginită și plecată a bisericii, dar numai crucea… Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu țin minte să fi simțit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, și nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băț, văzui iarba clătinându-se. Mă înălțai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mișcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca și cum cele patru vânturi s-ar fi fost înțeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui ști cu siguranță. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru și sălbatic, șoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urșilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâția ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răgușit, dar totuși destul de puternic:

— Blagoslovește, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țâțână ruginită și, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub niște mustăți încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioși și stinși de bătrânețe.

Și, cu cât priveam mai mult și mai drept în față pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul și sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru și fecund, ce trebuia să fi fost așternută din vremuri vechi peste întreaga lui ființă… Prin rasa lui sclivisită și lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămașă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care își primise darul se topise demult pe el; și știut este că un călugăr trebuie și să moară în cămașa în care și-a căpătat sfântul său chin.

De altfel, Săhăstria numără vreo șase viețuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârșit.

Așadar, spre a lua iarăși firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică și, pe cât aflarăm, făcea și el o mică negustorie cu ea.”

Sursa: https://poetii-nostri.ro/calistrat-hoga-amintiri-dintr-o-calatorie-fragment-iv-proza-id-439/