https://blog.revistaderecenzii.com/

În lumea cea veche și frumoasă a basmelor, când scriitorul și cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, și poveștile n-aveau numai savoare, dar și miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori așa de blânde și sentimentale, căci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee și alte flori cu mirosuri exotice îmbătătoare. Totuși, uneori ți-e dor de vremile frumoase de demult, de poveștile frumoase de demult și de morala care zâmbește cu gingășie, care e în același timp blândă și cochetă.

Ana Maria Rosenmond, la vrâsta de doisp’sce ani juca leandler cu atâta patimă și foc, că preotul din micul sat austriac chemă pe părinții fetiței, îi puse să șează pe scaunele în stil Biedermeier și, răzimându-se de dulapul de rufării care era coperit cu o față în horbotă și pe care stătea o cruce de lemn, încercă să le vorbească la inimă:

— Copila voastră, Ana Maria, dumineca trecută înnebunise eu jocul ei pe flăcăii din sat. În fata asta arde focul Diavolului și dacă n-o cătați de cu vreme de mântuirea sufletului ei, o să Kichopni. Cerul i-a dăruit prea multă frumusețe și acum cerul cere să i-o dați îndărăt. Fiica voastră să fie mireasa lui Hristos, să îmbrace haina călugărească, care singură o va apăra de suferințele pământești și de chinurile iadului.

Părinții merseră plângând acasă, se sfătuiră multă vreme ce să facă, în sfârșit, hotărâră să trimită pe Ana Maria într-un institut de călugărițe la Gratz. Preotul satului luă asupra-și sfânta misiune să ducă pe Ana Maria în Gratz, și în decursul călătoriei vorbi necontenit la sufletul tinerei fete.

Casele cele mari, oamenii cu haine ciudate și femeile ce răspândeau razele frumuseții însă stricară imaginația Anei Măriei. Tăcea cu încăpăținare ori de câte ori preotul îi punea vreo întrebare. Înaintea unei cârciume unde pe ușe scria: „Vin nou” — popa, căruia i se făcuse cald, după mai multă zbuciumare sufletească, se opri și vorbi astfel Anei Maria:

— Eu acuma intru aci, dar tu n-ai voie să vii cu mine. Stai aici în colț, zi șase Tatăl nostru, și până vei zice al șaselea, eu voi fi din nou lângă tine.

Ana Maria își împreună mâinile, se uită cu evlavie la cer, și preotul se depărtă liniștit. Când se întoarse, Ana Maria — nicăiri. Preotul era cât p-aci să-și piarză mințile, alergă ca un smintit pe ulițe, întrebând de la toți oamenii nu cumva au văzut trecând pe undeva o fetiță de la țară în haină roză. Degeaba fură toate, Ana Maria nu se găsi. Preotul se opri în colțul stradei unde lăsase pe Ana Maria, zise șase Tatăl nostru, apoi își zise așa: „A luat-o Diavolul.”

Și plecă trist acasă.

Când fu de 15 ani, Ana Maria Rosenmond era balerină la Burgtheaterul din Viena. Un arhiduce o luă la ochi, și de-atunci din rândul cel din urmă al baletului așa zicând, zi de zi făcea câte un pas înainte către rivaldă. Se și vorbea că pe cea mai celebră balerină din vremile acelea, care după arhiduce era „o vază aulică”, să o înlocuiască cu dânsa. Arhiducele însă deodată gândi altceva și fugi cu Ana Maria în Veneția. Șpionii împăratului știriciră în care palazzo se ascunde arhiducele. Pe arhiduce îl chemară acasă în Viena, împăratul îl certă și-l puse în carantină mai multe luni. Ana Maria primi 200 de taleri de la un omuleț ciudat, misterios și apoi o izgoniră pentru totdeauna de pe teritoriul Austriei.

Trebui să părăsească minunata Veneție, orașul visurilor, care pe atunci aparținea Austriei. Dar un director italian care tocmai vroia să meargă cu compania sa în Paris, auzise de la republicani unde se ascunde Ana Maria, o cercetă și-i oferi un contract splendid.

Ana Maria ajunse în Paris și într-un an de zile deveni una dintre cele mai celebre balerine ale Operei italiene. Asta-i fuse epoca de aur. Ziarele scriau coloane întregi despre jocul ei, muzicanți îi dedicau ei compozițiile lor, poeți o admirau și o iubeau de departe, iar prinții îi făceau curte de aproape. Vestea idilei venețiane ajunse și în Paris și făcu să crească și mai mult nimbul balerinei.

Dar gloria atunci îi ajunse la zenit când un tânăr și renumit poet francez bău otravă în supărarea-i amoroasă pentru că Ana Maria îi trimise înapoi versurile de dragoste însoțite de-un compliment italienesc de surugiu. Ana Maria aici fusese curat nevinovată. Ea nu-și aducea aminte decât că între multe mii de oameni i-au prezintat un bărbat foarte blond, aproape alb de blond, căruia ceilalți îi ziceau Rene și care toată seara nu-și luă ochii de la dânsa. Versurile, ca semnul unei obrăznicii vădite, i le-a trimis îndărăt.

Poetul nu muri de otravă, dar își pierdu lumina ochilor.

Pe-atunci oamenii erau încă impresionabili față de istoriile sentimentale, și vestea poveștii sentimentale dintre poet și Ana Maria se răzleți în toată lumea. Bătrânul preot așa auzi întâi de vestea mielușelului pierdut.

— Opera diavolului, zise trist, să-i așteptăm sfârșitul…

Peste un an nimeni nu mai știa nimic de Ana Maria. Într-o seară dispăru misterios de-aci și nici nu mai ieși la iveală. Îndrăgostiții ei scormoniră pentru dânsa întreg orașul, degeaba! Într-un an toată lumea o uită… chiar și numele.

Ana Maria în timpul acesta zăcea într-un mormânt mare și trist, a cărei învelitoare era de aba proastă și de unde nu putea vedea nici cerul, căci fereastra era la spatele ei și ea nu se putea mișca. Călugărițe forfoteau în jurul ei și ea în visurile-i de aiurire credea că bătrânul popă totuși a dat peste ea undeva și acuma vrea s-o facă cu de-a sila mireasa lui Christos. O boală lungă, chinuitoare o țintuise în pat, și-n vremea asta nu se gândea la altceva decât la satul ei și la popa bătrân.

„Dacă mă vindec. Își zicea deseori, mă fac călugăriță. Bine-mi spunea bătrânul popă.”

Trecu un an de când Ana Maria ajunse în spital, și-n vremea asta toată frumusețea i se ofilise, pe care nu demult prinții i-o asediau, pictorii o eternizau, compozitorii o puneau pe note și poeții o cântau.

— Ești vindecată, fiica mea, zise într-o zi doctorul. De-acuma te poți duce de-aici, ba chiar trebuie să pleci.

Ana Maria cei dintâi pași îi făcu spre oglindă și-ntr-o clipă văzu ce stricăciuni a făcut într-însa un an de zile. Multă vreme zăcu leșinată în odaie, în vechea ei odaie unde cununi de lauri, benzi colorate, daruri rămaseră cu amintirea ultimă a gloriei trecute. Când își veni în fire, prinse a mângâia ca o nebună lucrurile cari îi erau dragi și-n sfârșit se opri dinaintea portretului copilului ei, care era încadrat cu văl negru de doliu.

Ana Maria înțelese brusc și aceasta:

— A murit, a murit fără să-i fi putut săruta gurița…

Și ce chin este pe lume s-a zvârcolit în sufletul ei. Toate suferințele iadului îi trecură prin vine ca un oleu înfierbântat.

Dac-ar fi văzut toate astea bătrânul preot…

Aici s-ar cuveni să închei povestirea. În lumea cea veche și frumoasă a poveștilor, aici aș fi pus jos condeiul, pentru că am scos frumos la iveală „morala”.

Dar eu n-aș avea hodină dacă aș tăcea cele ce i s-a mai întâmplat cu Ana Maria. Documente reci ne spun scurgerea vieței ei mai departe și tot așa de rece vreu s-o spun și eu.

Ana Maria pierduse tot ce putea pierde și nu-i rămase decât un medalion în care era pictată cu email chipul Sfintei Maria și pe care încă bătrânul preot i-l atârnase la gât. Medalionul acesta îl căută în toate părțile, dar nu-l găsea nicăiri, căci în decursul anilor s-a irosit. Când văzu Ana Maria că-și pierduse și această ultimă nădejde, îngenunche pe pământul rece și grăi astfel:

— Sfântă Maică Precistă, și tu m-ai părăsit!… Acu trebuie să mor!

Și vru să moară, dar un glas, parc-ar fi fâșiit de pe buze de femeie, îi șopti:

— Caută!

Și Ana Maria începu din nou să caute, scormoni prin toate sertarele, prin toate crăpăturile odăii, examină totul cu de-amănuntul, și douăzeci și patru de ore căută nemâncată, nebeută, parcă canonindu-se, medalionul, ultima nădejde. Chipul Sfintei Maria nu-l mai găsi. În schimb, dădu peste o scrisoare al cărui scris nu-l cunoștea și o desfăcu curioasă, căci încă nu era nici desfăcută.

În scrisoare poetul care vruse să-și facă seama cu otravă din pricina ei își lua adio de la dânsa și de la viață.

„Dacă aș fi desfăcut atunci scrisoarea asta, se gândea în sine Ana Maria, nenorocitul băiat nu s-ar fi otrăvit și n-ar fi orbit din cauza asta.”

Apoi deodată-i veni în minte întrebarea: „Oare mai trăiește? Ce face? În visurile lui neluminate mă vede tot așa de frumoasă ca de mult? Ochiul lui n-o să creează nici dacă petele mele de vărsat…”

Nu se liniști până ce nu găsi pe poet, care cu orbia și pesimismul lui se retrase la țară. Într-un an îl uitaseră și pe dânsul, dar Ana Maria îl găsi și-i vorbi astfel:

— Eu sunt Ana Maria. Îți mai aduci aminte? Poetul credea că-i face cineva vreo glumă crâncenă, dar vecea era vocea cea veche, pentru care se topea și pe care n-o mai putea uita.

Mângâie mâinile și obrajii fetei și-i zise:

— Te duci de la mine?

Ana Maria îi spuse fericită:

— Nu, rămân aici pentru totdeauna… căci aici am găsit din nou tot ceea ce pierdusem. Slavă ție, Maică Precistă!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ana_Maria