https://blog.revistaderecenzii.com/
În lumea cărților ca și în film, acțiunea se amestecă cu realitatea, care este punctul de pleare al oricărui demers creator. Gândesc astfel după recitirea cărții Anatema. O carte mică de buzunar, jerpelită și îngălbenită de vreme, din Biblioteca pentru toți a editurii librăriei universale Alcalay&Co. Traducere din limba rusă de dr. Ion Duscian la începutul secolului XX. Toți știm câte ceva despre Anatema, dar de autorul cărții cu acest titlu puțini poate își mai amintesc. Leonida Andreiev a fost excomunicat de sinodul rus din biserica creștină pentru această piesă de teatru (ce face referire la lume, univers, bine și rău etc.) Cartea a aparținut bunicului, născut la sfârșitul secolului XIX și plecat din viață la 82 de ani, după ce trăise ambele războaie și perioada comunistă ca învățător de țară. Om luminat; așa mi-l amintesc, privind cu o certă emoție sublinierile și însemnările făcute în josul unor pagini, precum recitit azi 1 feb. 1956, recitit azi 6 feb. 1973. Poate-i semăn cumva, de vreme ce la rândul meu găsesc o bucurie sănătoasă în recitirea aceleiași cărți în secolul XXI. Caut să-mi limpezesc amintirile legate de anii copilăriei petrecute lângă bunicul meu, să întrevăd peste ani credința sau ateismul acestuia. Revăd icoana cu ștergar din perete, sau pe popa Nicolae ce intra cu Botezul, cum vorbeau cei doi ca doi vechi amici după ceremonialul cu mănunchi de busuioc muiat în cădelnița cu apă sfințită și purtată de țârcovnicul pipernicit. Nu mi-l amintesc pe tataie la slujbele bisericești, însă îi revăd chipul grav și adesea vorba serioasă când se trata de etică sau morală. Anumite sublinieri din carte l-ar cataloga mai degrabă ca un liber cugetător ce-și punea întrebări și căuta răspunsuri cu tentă filosofică, precum autorul dramei simbolistice Anatema, piesă în șapte tablouri.
–Îmi place perla, atunci când este în fundul mării, dar când este scoasă din mare și devine sânge atunci nu îmi mai place. Fraza lui Andreiev-scriitorul rus născut în 1971 și mort în 1919, mi-a stârnit curiozitatea, sfârșind prin a descoperi un idealist rebel, un excentric al epocii și un spirit avid de cunoaștere, neliniștit. Piesa de teatru Anatema poate fi de inters și azi, ținând sema că fanatismul religios, îndoctrinarea, resemnarea creștină sau speranța în lumea de dincolo, lupta binelui și răului, sunt aceleași. Mă tem însă că astăzi, ca și-n trecut, mulți ar înfiera această dramă și regizorii ar ezita să o pună în scenă chiar și după un secol de evoluție. Leonida Andreiev fusese remarcat de Maxim Gorki și s-a bucurat de succes literar până la Revoluția Bolșevică, după care s-a exilat în Finlanda, de unde trimitea lumii manifeste anti bolșevice. El nu s-a adaptat noii ordini politice, așa cum s-a întâmplat cu Maxim Gorki, murind sărac la doar 48 de ani. Renumitul pictor Ilia Repin l-a surprins pe celebrul scriitor al epocii în câteva picturi-portrete, îmbrăcat cu tradiționala cazacă. Cunoașterea omului, observarea lumii și a tarelor ei, a săracilor mânați de instincte și nevoi, a celor neprihăniți cu duhul, toate alcătuiesc subiectul dramei Anatema. Cartea cu siguranță este greu de găsit azi prin biblioteci, iar internetul e încă sărac, motiv să reamintesc această piesa de teatru, cu mici extrase din conținut. Anatema e povestea unui om cinstit, ce aminteste într-o anumită măsură de Birlic jucând în Titanic vals. De data aceasta personajul este David Leizer, un barbat brav, cumsecade și lovit de soartă. Obișnuia să vorbească valurilor mării, disperat de sărăcie și de jalea pentru cei patru copii dispăruți. Sura, buna lui soție păzea prăvălia în așteptarea mușteriilor goniți de arșița verii, undeva într-o țară de miazăzi. Scena respectivă amintește de o altă piesă de teatru, Ianke, Take și Kadâr. Prin colbul drumului apare ca din senin singurul posibil mușteriu, Nullius/Anatema, avocatul ce le va tulbura umila existență, destinele, prin aducerea unei vești legată de o moștenire. Acesta se introduce insidios în viața lui David, devenind secretarul și sfătuitorul celui devenit bogat, după dispariția fratelui plecat în America. (De remarcat tendința „inspirației” scriitorilor secolului XIX, reluarea unor teme dèja vu.)
Viața e o permanentă improvizație. Totul e incert, aceasta e condiția însăși a existenței, îmi zic gândind la destinul bietului David Leizer, dar și la faptul că femeia trebuie să rămână bună, devotată, muncitoare și supusă, contrar bărbatului care are dreptul la spleen, melancolie, onorurietc. Oboseala vieții făcuse din David un om bătrân la cei 58 de ani. Cuprins de bune sentimente și îndemnat de secretarul său, crede că e timpul să dăruiască vecinilor, văduvelor, săracilor, mulțimii, tot ce Dumnezeu i-a dăruit, adică moștenirea, nu doar dragostea sa. Renunță la noul trai și chiar la planul de a merge să moară cu Sura pe pământul sfânt, oferind amărâților ultima copeică din casă. Dacă tinerii cred în victoria secretă a dragostei, ca toți îndrăgostiții lumii conduși de cel mai mic gest inopinat capabil să-i înfierbânte, David crede în bine și-n puterea lui Dumnezeu. Ce contează când privim o fotografie este personajul care a realizat-o, cel care este în spatele aparatului, alegând un anume moment pentru a-l reprezenta altora, o realitate trecută prin filtrul propriei sale personalități. Toți purtăm în noi peisajul-imaginea propriei vieți. Imaginea a fost aleasă pentru mesajul ei realist-ironic și crud, în cazul dramei Anatema.
„Aseară se ruga pentru o pâine și azi nu-i ajunge o coroană…Nu auzi în toate astea râsul Satanei? comenteza Nulllius nebunia ce l-a cuprins pe David. -Întoarce lui Dumnezeu ce ți-a dat! îl îndeamnă. -Ce mi-a dat? zice David. – Fiecare rublă din buzuarul tau e cuțitul cu care tu tai inima celui flămând. Dă averea robilor, dă pâine flămânzilor și vei învinge moartea! -Nimeni nu mi-a dăruit o firimitură când am fost flămând… -Vei fi nemuritor. Căci cei săraci vor fi mai aproape de Dumnezeu decât cei sătui.”
Tristețea poate fi lugubră, tăcută, radicală, pe când veselia e ce poate fi mai rău când devine hilară, prostească, gesturile aiuritoare și faptele pe măsură. David simte nevoia de a se proiecta în viitor, devenid brusc un idealist înflăcărat. Este dificil să nu mai fii implicat în nimic, când sărăcia ți-a omorât pe rând copiii și orice speranță. E trist să nu te mai proiectezi în viitor, deși poate tocmai ideea de viitor este nocivă… Căci nu-s marile evenimente, nici marile idei ale omenirii cele care te țin în viață, ci lucrurile cele mai banale trăite de tine, la îndemână. Când cineva te iubește, îți oferă un certificat de existență, de consistență. Când unul te ia de mână și îți devine tovarăș, cazi cu ușurință în euforie, chiar dacă inițial ești reținut precum David față de Nullius/Anatema și propunerile acestuia. Căci Anatema e omul blestemului și, asemănător pietrelor cenușii, și acesta e cenușiu. „Singur, atent și mlădios ca șarpele ce își caută prada, se apropie furiș, voind să lovească pe neașteptate. Dar, temându-se de îndrăzneala sa, sare și izbucnește într-un râs provocator și rău. Cândva a fost negru ca smoala, acum e cărunt și neastâmpărat în mișcări, căutând să își ascundă graba și neliniștea lui fără țintă. Se frământă în dureri fără cuvinte, ca un vierme strivit sub picior. Și în întrebările sale e aprins și grăbit ca un viscol ce încovoaie totul împrejurul său. Dar văzând efectul slab ce-l dobândește, se șterge fără putere în fața tăcerii.”
„Eu, Anetema, eu nu am suflet, în flăcările iadului mi s-au uscat ochii și nu mai am lacrimi…dar, dacă aș fi avut lacrimi, toate le-aș fi dat lui David!” mărturisește acesta la finalul cărții. Dracul are întotdeauna dreptate…și atunci el joacă cinstit. David-un bătrân, e prost, dar e cinstit! Eu n-am ce face și colind universul…și întreb așa, de cutare, de cutare, de ceea ce eu știu singur. Sunt puține drumuri pentru un diavol vesel, căruia îi place râsul vesel și gluma leneșă. Sunt foarte inteligent. Eu am pătruns în înțelesul oricărui lucru, mie îmi sunt cunoscute legile universului, și cartea judecăților mie îmi e deschisă. Cu o singură privire cutreier viața, eu sunt o osie în roata vieții și mă învârtesc mereu și repede. Sunt mare, sunt puternic, sunt nemuritor și sub paza mea a fost dat omul. Cine îndrăznește să se lupte cu diavolul? Pe cei puternici îi omor, pe cei slabi îi forțez să se învârtă într-un dans de bețivi, smintit, dans drăcesc. Am otrăvit toate izvoarele pe toate drmurile și am sădit curse. Nu se aud până la tine glasurile care mă blestemă? Glasul acelora care s-au zdrobit de răul vremii? Care se luptă fără folos? Care suferă îngrozitor și fără sfârșit?”
David nu bănuiește nimic, și ca orice om, nu știe nimic din ce-l așteaptă. Istoria se scrie mai presus de noi, nu putem împiedica ce va fi să fie. Am retrăit scenele din trecut citind povestea lui David Leizer, privind cu magie și cu-n sentiment de iminență drama descrisă ca pe un ecran de cinema. În zbârciturile chipului se ascude o dramă teribilă și un foc groaznic arde-n ochii săi. E relația omului cu misterul, predilecția acestuia de a căuta ceva ideal cu obstinație. Doar că nimic nu se petrece cum visăm, nici cum e prevăzut de oameni. Să trăiești și să îmbătrânești frumos, să mori în iubire, nu-i simplu. Sentimentul injustiției însoțește spiritul liber. A releva o situație e o stare de fapt, am gândit-o cu alte ocazii și o repet după citirea aestei piese de teatru. Viața îl târăște pe om în aventura ei acum ca și-n trecut; precum calul sălbatic ce-l trage după el, gonind, pe călărețul agățat de coama sa. ”Mai degrabă vei găsi liniște în valurile mării decât în mijlocul oamenilor, care au înnebunit, spune bătrânul David, copleșit de mulțimea dezlănțuită și mereu nemulțumită. După ce oferă săracilor întreaga sa avere, David simte și mai amarnic povara bătrâneții, a bolii, suferid amarnic că nu mai are nimic să ofere. „Nu mai am nimic și cu toate acestea, când i-am văzut…am simțit în mine că parcă aș mai avea ceva. Le vorbesc și singur nu cred ce spun. Stau în fața lor și strig singur împotriva mea. Cu gura nu le dau, dar cu inima le făgăduiesc. Cui, dacă nu orbilor le trebuie lumină? Oare schiopii brăzdează drumurile în lung și lat? Veniți! mamelor nenorocite, părinți care ați înnebunit de durere, fraților și surorilor, care de foame vă urâți unul pe altul, veniți…la mântuitorul lumii!”
„-Tu ești prost ca un om! Când te chem să fugim, mă blestemi. Când îi chem la dragoste, mă blestemi, Omule! (zice cu scârbă Anatema). Lasă aici oamenii ăștia răi și plini de păcate, bolnavi ca de râie de suferințe și frecându-se de garduri ca porcii pe care-i mănâncă pielea de murdărie! Leapădă-te de ei și curat ridică-te în pustiu în fața lui Dumnezeu!”
–Mi-ai făgăduit 10 ruble și nu mi-ai dat decât o copeică, îi reproșează cineva din mulțime. Tu ești tâlharu care mi-a lăsat copiii fără lapte! Și astfel David sfârșește ocărât și lapidat de cei care-l aclamaseră. ”Omorâtorii sunt buni și iubesc pe cei care îi omoară. Și din pietrele acelea cu care i-au spart capul, din dragoste vor ridica un monument înalt, strâmb și prost…iar ca să dea viață grămezii aceleia de pietre, mă vor pune pe mine în vârful ei!” concluzionează Anatema. „Viața nu-i decât o absurditate…acceptată. Dar tot nu ne putem înăbuși un strigăt de revoltă, să tunăm și fulgerăm mai departe, pentru orice și pentru nimic, automatism lamentabil, care explică de ce suntem cu toții niște Luciferi de duzină”, spunea Emil Cioran. –David, un bătrân, e prost dar e cinstit! recunoaște Anatema. ”L-am bătut la joc… Într-o zi, întâmplător, l-am întâlnit la marginea mării. Întreba acolo valurile…E prost, dar e cinstit. Dacă l-aș unge cu smoală s-ar aprinde ca o făclie bună pentru sărbătorirea mea. Diavolul are părul cărunt! De ce Tu, preamărite, ai speriat atât de puternic pe AAnatema, căci el n-a voit să te lovească, ci a voit numai să se apropie de tine. Mi-e teamă…eu sunt împăratul întunericului, sunt înțelept, sunt puternic și totuși vezi cum mă târăsc ca un câine. Și asta pentru că te iubesc și vreau să-ți sărut poalele hainei.Dar de ce mă doare bătrâna mea inimă? Spune!” și pe frunte-i apar cuvinte pline de-un adevăr înfricoșător… –„Acela care e hărăzit blestemului, nu are suflet, Anatema! Da, da, acela care e hărăzit blestemului nu are inimă, căci pieptul lui e gol și nemișcat ca piatra cenușie ce nu respiră. –Oh, de-ar fi avut Anatema inimă, demult l-ai fi ucis cu dureri și suferințe, cum omori pe omul prost. Anatema are însă o minte, căutătoare a adevărului…Ai milă de el…, de căutătorul adevărului. Spune numele Aceluia care e-n dosul porților. E adevărat că e compus din 7 litere? Sau din 6? Sau poate doar din una singură? Spune! Și vei izbăvi pe cel hărăzit blestemului de veșnicele dureri și pe tine te va binecuvânta pământul, pe care eu îl sap cu unghiile. Luminează calea Diavolului și a Omului! Toți doresc în Univers binele, și nu știu unde să-l găsească, toți în Univers voiesc viața, și nu întâlnesc decât moartea. Numele! Spune numele binelui, spune numele eternei vieți!” Dincolo de porțile de fier, în taină și pace, locuiește Începutul oricărei ființe, Marea Pricepere a Universului, care îi răspunde: „Nu are nume ce vrei tu, Anatema! Fiecare care a spus cuvântul înțeles, a mințit. Și acela chiar, care a grăit cuvântul lui Dumnezeu, a spus cea mai mare și cea din urmă minciună. Dacă nu are număr, n-are măsură, n-are greutate, nu are nici nume acela de care întrebi.” Cineva care păzește intrările, în dosul porților de fier ce strivesc pământul cu greutate de necrezut, în taină și pace, e singurul care cugetă, tăcut, ascunzându-și chipul și despărțind două universuri. „În aparență Om, de fapt El e Suflet. Interpret a două lumi, e ca o verigă enormă ce strânge toate loviturile, toate rugăciunile, toate deznădejdile, toate observațiile și ura.”
-„Fața mea e deschisă dar tu nu o vezi… Cuvântul meu e sonor, dar tu însă nu-l înțelegi, Anatema! Și nu le vei vedea niciodată, nefericitule duh, nemuritor în număr, veșnic trudind în măsură ca și greutate, dar încă nenăscut pentru viață.”
–Deșteaptă-te, Pământ! strigă Anatema. „Ridică-te și încinge-te cu spada, omule! Nu o să fie niciodată pace între tine și cer. Locuința întunericului și a morții va deveni Pământul, și regele beznei domina-va de acum și-n vecii vecilor. Cu vorbele tale, Davide, ridica-voi eu adevărul despre soarta omenească! Am obosit…, am obosit căutând. Am obosit trăind și străduind fără folos…Dă-mi moartea, dar spune-mi cinstit, cât sunt de cinstit eu în răzvrătirea mea de rob?…Vai, ce îngrozitor lucru! Ce dureros mă doare pieptul de nemurire, și cum mă arde bucuria ei ca o flacără!”
„Pe lume nu sunt granițe și nu sunt puse margini focului ce arde”, scrie Leonida Andreiev. „E un foc mai roșu, e altul mai galben, e altul mai alb, față de care soarele pălește de pare galben ca paiul; și e și un foc ascuns, ce nu se vede și pe care tu nu-l știi, tocmai pentru că nu-s margini in puterile focului.”
Închis cartea; mă simt între lumi, printre secole. Dumnezeu pare singur. Sângerează sufletul rătăcitor, neobosit prin univers…