https://blog.revistaderecenzii.com/
Continui rutina de artizan a zilelor din calendar. Sufletul, oștean neobosit, adesea rănit, cutreieră pădurea de oameni cu vibrația intimă a primăverii la purtător. Căci azi ”un nimic o îmbracă”, natura-i femeia ce-ți taie respirația de frumoasă ce-i. Cu florile cireșilor și nebunia mimozelor, primavara dă uitării realitatea sumbră și trecutul dureros. În insula ta ești liber, scrutând vibrația muzicală a cerului cu emoție artístică. Căci omul nu se hrănește doar cu pâine. Sfântă ardoare devine continuitatea gândului, aripă-n zbor spre dorul perfecțiunii. Anima mundi/ forță vitală sau spirit eteric pur, după stoici și alți gânditori. Fluxul muzical al tinereții sufletului nu lasă loc lucrării timpului. Tac gândind la forța vitală a luminii ce curge lin, hipnotizantă. Când iubim arborii, adorăm ieșirea lor în primăvară, sublimarea naturii. Tăcere, serenitate, sinonime cu primul amor. Ex nihilo nihil fit/ Nimic nu procede din nimic. Împărțim tot ce se poate împărți, fericirea mai cu seamă, dar mai puțin suferința. Sunt lucruri care vatămă, pustiesc sau nimicesc, și care deobicei nu se văd, cel mult se intuiesc. Iadul nostru, ca și raiul, constă în acum și aici, ambele-s cuprinse în clipa prezentă. Atentă la șoaptele vieții, nu și la zgomotele ei, azi caut raiul. Sunt lucruri pe care nimeni nu le cumpără: încrederea în sine, iubirea, dar mai ales, lumina primăverii. Natura ca și marile spirite ne vorbesc doar în măsura în care avem urechi și suflet să înțelegem. Se adresează celor care vor să audă forța vitală a lumii, notele și muzica sferelor. Geniile știau cu siguranță ce înțelegea Pitagora când afirma că filosofía este muzică prin excelență. Bucuria de-a înțelege era pentru Leonardo da Vinci cea mai înaltă plăcere. În fiecare om, în fiecare fenomen și lucru e ceva de învățat, suntem veșnic elevi.
Ritmul impus de natură m-a deconectat de clocotul urban, apropiindu-mă ei. E greu să fii și-n dragoste, să fii și-n moarte. Nu este cale, nici metodă de a înțelege ce înseamnă iubirea fără să fi iubit mai întâi. Foamea de vise arde fragila trupului alcătuire și îngerul e diavol în ochii de linx. Simți plânsul din ochiul gol, perfid întredeschis. Trupul flagelat îl dăruiești luminii cu ardoarea celui secerat de- o clipă de orbire/ iubirea ca floarea de agavă ce se deschide o dată într-un secol. Cel mai erotic sentiment e libertatea frivolă a sufletului ce vibrează cuprins de- o energie nouă. Tot ce faci e minunat, Doamne! Doar cu tine alături omul se simte împlinit în singurătatea sa…
Durerile sufletului sfințesc iubirea. Împărțim tot ce putem împărți pe pământ, mai puțin suferința. Oricât ar încerca cineva să amorțească durerea, nu-i același lucru cu vindecarea. Când efectul anesteziei dispare, durerea-i tot acolo. Fiecare iubire sau prietenie adevărată duce la o prefacere neașteptată. ”De rămâi același și după ce- ai iubit, e semn că n-ai iubit destul”. Câtă binecuvântare în prietenie, în iubire! Dar unde-i iubire, trebuie să fie și durere; excesul de lumină orbește, ca și excesul în dragoste. Sufletul pricepuse pe viu ce însemna: pentru ca mătasea să fie întreagă, viermele trebuie să moară. Nimic nu durează, inclusiv fericirea. Viața le mătură pe toate, zi de zi, ca o cascadă uriașă, sufocantă, frenetică. Cu timpul poveștile se termină, în timp ce viața merge mai departe, iute ca râul. Te simți un supraviețuitor, gândind la toată sensibilitatea rănită și la anii vijelioși ce putuseră să te omoare de atâtea ori. Trecut-au anii… Amintirile vin în stoluri și gândurile pleacă precum păsările. Lumea e alta când focul iubește apa. Uitarea nu-i decât un soi de anesteziere a sufletului, căci nu poți uita cu adevărat nimic. Ființa pe care nu o mai găsești nicăieri, o vezi cu timpul pretutindeni: în norii răzleți, în valurile mării, în razele de soare, o recunoști în florile primăverii, în briza ce adie, în foșnetul frunzelor. Cum poate să fie cineva mort când tu îl ”vezi” în tot și-i auzi glasul ca ecoul? Memoria e facută din repetiții. Clopoței ce ne amintesc adesea că nu bogăția materială ne-a făcut fericiți, ci trăirile cele mai intense provocate de întâlnirile noastre. Omul se măsoară după grandoarea sentimentelor, chiar și atunci când trece prin tulburări , după ce cunoaște gustul singurătății, înjosirii, neajutorării. Îți urmezi cu obediență și curaj destinul, îndatoririle dintr-o viață singuratică. Nu suntem toți supuși încercărilor? Se zice doar că ”nici firele din cap nu sunt fără voia lui Dumnezeu”. Azi există tendința să vorbim mult despre dragoste, dar nu iubim. Să fii viu, să iubești, ce poate fi mai frumos? ”Suntem călători pe acest pământ, adevărata patrie ni-i cerul”. Din nefericire, religiile divizează lumea, însă spiritualitatea o unește, căci libertatea spiritului e aerul și pâinea cea de toate zilele. În fiecare atom arde o stea. Ochii alungiți privesc spre soare. Semnele lui Dumnezeu le găsești în tot, în toate, căci nici un ochi nu vede atât de bine ca ochiul iubirii. Paradisul e aici, în universul parfumat.
Pictorul visează așezat la lucrul său. Se impregnează de aer, se îmbată cu depărtările albastre. Lumina-plenitudinea unui moment în sine, în care nimic nu prisosește, nici nu lipsește, rămâne pe pânză. Lumina interioară e receptivă luminii exterioare, ele converg. Ce face pictorul când se naște? Deschide ochii spre lumină. Și lumina îi oferă în dar strictul sens al vieții. Nu există natură moartă sau vie, nici umanitate, nici poveste, nici abstract, ci doar lumină care înfrumusețează totul, creează și recreează fiecare clipă. Lumina ființei luminate, strălucitoare formă. Privește lumina și admiră-i perfecțiunea. Închide ochii, observă, simte forța vitală a luminii, a spiritului pur, căci lumina nu luminează pentru ea, ci pentru noi.
Mai lasă-mi primăvara să valseze sub florile de cireș! Ți-aș pune o crenguță înmugurită la geam, ca sufletul vibrând să-nvețe legea armoniei. Și- n trifoiul crescut năvalnic să mai veghez o dată visul fluturelui, cu sufletu-n zig-zag…