https://blog.revistaderecenzii.com/

Oarecând un cântăreț
   Atât să ținea măreț,
Cât gândea în sine el
   Că-ntrece pe Cucuzel.
În biserici când cânta
   La toți de rând să uita,
Să vază care obraz
   Mai mult îl va face haz.
Astfel cum și el cântând
   Și gura la toți căscând,
Zărea p-o babă plângând
   Ș-adesea ochii ștergând;
Și fiind capricios,
   Gândi căci cântă frumos,
Inima babii rănea
   Și spre jale o pornea.
De-acest gând să-nfomura
   Ș-încă mai tare zbiera,
Cât celor ce-l auzea
   Urechile însurzea.
Și vrând a-și încredința
   Părerea ce-l înălța,
Într-adins el într-o zi
   Mătușii vreme păzii,
La un loc mai singurel
   Și o-ntrebă acest fel:
-”Mamă, te jur pe Cel Sfânt,
   Să-mi spui, dă de ce eu când cânt,
Tu începi să lăcrămezi
   Și de plâns nu încetezi?”
Baba nimic n-a ascuns,
   Ci oftând i-a dat răspuns:
-”Of! of, dragul maichii pui!
   Fiindcă mă-ntrebi, să-ți spui:
Am avut un măgărel,
   De ne hrăneam, biet, cu el,
Și de când s-a întâmplat
   De lupii ni l-a mâncat
Orcând te auz cântând,
    Plâng cu jale ascultând,
Că parcă-l auz pe el
    Cu glasul cel frumușel”.