https://blog.revistaderecenzii.com/

De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite.

Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor.

Înaintea lor ies , în cârduri, copii dolofani, dăsculți și cu pletele cârlionțate pe grumaji și se uită cu jind cum mai-marii lor mână cîte și șase cai, fetițe săltate cari furișează câte o ochire pe cine mai știe ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, ș-apoi, în urma lor, toți cânii mahalalii, lătrând și chefnind a bucurie.

Și vorba se dăschide, de la biserică până la ștreajă, între cei din căruță și din șei și cei de pe jos.

Femeile întreabă pe alții de ai lor, pe ai lor de cât chila și cum au dat-o.

Copiii vor pepeni verzi și galbeni, și mai ales să-i ducă în brațe, măcar de i-ar doborâ boșarii la pământ. Ba tărtăcuțe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie și în căruță. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în brațele celor de pe cai, iară aceștia, ca pe niște dovleci i-azvârlă în culmea grâului; și copilașii se scoală cu nasul, cu gura și cu părul plin de boabe, și scuipă, și se șterg cu dosul mânelor pe la nas, și râd, și țipă, și nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei.

Dar printre lumea veselă se strecoară Maria Sandului.

E naltă și slabă, înbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul căruțelor ce se perd în norul de praf. De poalele rochiii e agățat, cu amândouă mânele, un copil ca de șapte ani.

Maria calcă lung și repede.

Copilul plânge:

– Mamă, stăi mai încet; mamă, mă dor tălpile…

Câteva femei se uită după ea, dau din cap și-și șoptesc încetinel și sfios:

– Nu e d-a bună Sandului.

– N-a venit de două săptămâni.

– Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. Doar nu și-o fi ieșit din minți, așa din senin.

– Nu se află… E om de treabă.

– Mie mi-a spus al meu că când s-a dus la Olteniță nu l-a mai văzut.

– Și mie, că s-a dus pe Sabar în jos.

– Eu am aflat că s-ar fi dăspărțit de Mitran ca să treacă Argeșul.

– Argeșul? Argeșul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înșeală și te fură; pe câți n-a răpus; și ai noștri nu se mai învață minte, capete seci ce sunt!

Așa zise una dintre ele și-și făcu cruce mare și apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând:

– Doamne, ferește, Doamne, și pe dușmanii noștri!

Maria, nezărind nici pe Sandu, nici căruța lui nouă și ferecată, nici prăștiașii lui, cari sforăiau și ninchezau, deși îi îngheață inima să mai auză „Nu l-am văzut, cumătră”, „nu i-am dat de urmă cu nici un chip”, deși abia-și stăpânește plânsul ca să nu-și sperie copilul, nu mai poate răbda și întreabă de la un cârd de vreme pe toți, în șir, și oftează adânc, neavând veste de zilele Sandului.

Din căruță în căruță, din „nu știu” în „nu știu”, a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Motoc Neadormitul.

Copilul îi plânge că-l dor tălpile și călcâile.

– Tata Motoc, d-al meu nu știi nimic, întreabă Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors p-acasă.

Bătrânul, cu barbă albă până la cingătoare, cu plete lungi răvărsate pe umeri și cu sprincenele albe și stufoase, își oprește caii, tușește în sec și prefăcut și dă să vorbească.

– Tata Motoace, spune-mi drept ce știi, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să știu la un fel unde i-o fi osciorul.

Așa tăie Maria cuvântul îngânat al bătrânului.

– De, Marie, tată, ține-ți inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeșul, singur-singurel, cu căruța cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat că Argeșul a venit mare, topenia pământului, că și-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile și și-a răvărsat apele afară din albie cât îți bate ochiul. Dar tu fă-ți gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc și prin apă și n-ai habar, când nu, te pârjolește cărbunele din lulea și te îneci într-o picătură de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie…

Astfel îi vorbi tata Motoc și, încolăcind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintași, dădu ghies rotașilor și urni din loc căruța care trosnea de încărcată ce era. Caii, ațâțați de șarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor pepturi și-o porniră la trap, ca și cum n-ar fi târât nimic după ei.

Maria, dreaptă și naltă, ocoli cu privirea întinsele cîmpii din fața Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta și se ascuțea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenușie a dăpărtării. Când își întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor.

Se întoarse spre casă, luându-și copilul de mână.

Pășea încet-încet, dând din cap și negândindu-se la nimic.

Ca niciodată era ostenită, era obosită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald și înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros și trist:

– Mamă, de ce nu vine tata cum venea al’dată? Toți copiii au pepeni, tărtăcuțe și tivgulițe mici, numai eu n-am de unde, parcă n-aș avea pe nimeni…

Maria tresări, închise ochii o clipă; cînd îi deschise erau calzi, roșii și umezi.

Se gândi; se opri în loc; își luă copilul în brațe, se uită lung la el și oftă, luând iar calea spre casă. În fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Motoc: „O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie”. Și când îi trecu prin minte cum vine Argeșul și-și rostogolește valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept și înalt, urlând ca o fiară, mâncându-și malurile cu copaci înfipți acolo de veacuri, și când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci și câte ciolane de oameni și de dobitoace a împrăștiat în luncile lui, și când se mai gândi că Sandu a vroit să-l treacă, și a doua zi s-a lățit vestea că Argeșul s-a aruncat afară din albie, Maria începu să plângă pe-nfundate, înecându-și hohotul, sugrumându-și oftatul și strângându-și copilul la sân, care, neștiutor de grijile și durerile mumii, ațipise, ostenit de drum și de căldură.

Când intrară pe ștreajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur și viu în toată nemărginirea seninului albastru.

Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-și mai putu prididi plânsul; lăcrămile îi picurau câte trei-patru boabe dodată, scuturându-se de pe cerculețele ei pe picioarele goale ale copilului.

Copilul își frecă picioarele și mormăi furat de somn:

– Ah! cum mă ustură…

Maria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd și când șopti: „O fi avut zile?”, un cârlan, legat la ieslea grajdului, nichează; copilul tresări speriat și începu să plângă.

Ea intă în casă, încuie ușea tinzii, întrebându-se: „O fi avut zile?… O fi avut zile?”

Copilul doarme cu fața în sus, cu mânele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniștit, fericit în odihna neturburată a somnului. Arar mișcă câte un deget și dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. capul îi e înconjurat de părul învolt și bălai.

Maria, în genunchi, înaintea icoanelor, se roagă; ochii i-au încremenit la ele.

Candela arde, cletănându-și puțintel flacăra mică și gălbuie.

Maria se scoală; începe a mormăi rugăciunile apucate din părinți, apoi se pleacă la pământ și sărută pământul; se ridică în sus; face trei cruci; și altă mătanie, și alta, și nenumărat de multe, până când, doborâtă de dureri de la mijloc, cu mintea aiurită de rugăciuni, cu ochii storși de plâns, se suie în pat, se înalță în vârful picioarelor și sărută icoanele din creștetul până la tălpile sfinților, fără să-i scape un locșor, cât de mic, nesărutat.

La urmă scoase de supat un ulcior și turnă untdelemn de umplu până sus păhărelul candelii.

Candela se mișcă, căci ținta în care e bătută s-a slăbit.

Maria se dă jos, se dezbracă, închină copilul ca să-l adăpostească cu sfânta cruce, îl sărută pe frunte și se vâră binișor lângă dânsul.

De trudă și de griji, puterile i s-au dus, și adoarme cu lacrimile în ochi, strângându-și copilul la sân.

Candela arde.

Muma și copilul, cum stau îmbrățișați, parcă sunt una, o singură ființă…

Opaițele și lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopții dodată s-a pornit în neștire să bată cu mânie. De la apusse ridică nori negri și mari și înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâți, dăsfășurându-și pânza lor cernită. Întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru și nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă și îndoaie plopii nalți parc-ar fi niște trestii.

D-odată să auzi un țipăt dăznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăți și cercevelele trosniră și căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră și câteva scântei se duseră în sus ca niște săgeți lungi, sorbite de mânia vântului. Fumul se înroși și năvăli pe fereastră, pe coș și prin acoperiș. Într-o clipă fășii de flăcări ascuțite izbucni pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Maria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roșii și scânteietori; se repezi în uși să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă mânele în vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le depărtă una de alta și izbuti să-și arunce copilul care țipa spăimântat; copilul se sculă de jos și se perdu în întunericul ulițelor strigând: „Arde, oameni buni, arde măiculița mea!”

Când s-a ridicat mahalaua în picioare și s-a adunat în curtea Sandului, casa întreagă era o flacără care se rupea în fășii de bătăile vântului, mistuind tot… tot trosnind, crăpând și prefăcându-se în cenușe în gura focului. Și când văzură trupul Mariei atârnând pe fereastră, jumătate afară, jumătate în casă, cu ochii săriți din văgăunele lor, cu gura căscată și desfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălălăile focului), cu toții plecară ochii în jos, se înfiorară și încrucișară brațele pe piept.

Nu mai era nimic de scăpat.

Cîțiva se repeziră prin flăcări să-i scape barim trupul, și când cercară să o tragă de mâni, mânele se dăsfăcură din umeri; femeile și copiii izbucniră într-un hohot de jale.

O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se dăspicară și acoperișul casei se pleoști, căzu și acoperi pe Maria…

Cerul posomorât s-a înroșit ca un fund de căldare. Câinii, speriați, urlă.

Grânarii privesc și se închină și se minunează d-așa blestem neauzit.

– S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un’ să fi luat foc.

– Așa și e, că biata Marie, de când nu mai știa de Sandu, ardea candela și ziua, și noaptea.

– El se îecă, ea arse, ce urgie nemiluită!

– Dar bietul copil, o fi cenușe…

– Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiruleasa țipând pe uliță și fugind spre gropile de nisip.

– Mititica Maria, și l-a aruncat pe fereastră, și ea, ea, vai de trupșorul ei… ce chinuri… ce chinuri nespuse!

A doua zi casa era un morman de cenușe.

E duminecă; bărbații și femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ și lăcrimează. După leturghie se întorc în șiruri spre casele lor, triști și ofiliți c-au pierit doi dintre ei, țărani ca și ei, d-o vorbă și d-o lege ca și ei, suflete de creștini ca și ei.

Vro câțiva, cu tata Motoc în frunte, se abat în curtea Sandului.

Și tot vorbind și uitându-se la grămada de cenușe și de tăciuni, dodată le tâcâi inima tuturora… Copilul dormea cu capul p-o grindă și cu picioarele vârâte în cenușea cladă încă…

– Vedeți, zise tata Motoc, dorul de vatră l-a adus în cenușea caselor; dar când i s-o răci cenușea pe picioare, plapămile noastre, ale tuturora, s-ăi încălzească picioarele.