https://blog.revistaderecenzii.com

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintâie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţine zână o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine având judecată,
Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:
– Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi: – Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul şi zise: – Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate
Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
– Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe sine!

https://blog.revistaderecenzii.com

În primii mei ani locuiam la etajul trei
și din fundul aleii cu pitosfori
cățelușul Galiffa mă vedea
și-n salturi mari de pe scara-n cochilie
m-ajungea. Acum nu-mi amintesc
dacă-a murit în casa noastră și de-a fost
îngropat
unde și când. Rămâne în memorie
doar acel salt și-acel scâncit căci nici
din mari iubiri nu se-alege mai mult
când nu sunt doar disperare și moarte.
Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard
cu lungi urechi care avea un nume
ce-l născocise fiul de fermier
cu mine-odată-n ani, analfabet și mai
puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.

https://blog.revistaderecenzii.com

Deși n-o mărturisise nici prietenilor de la „balamuc”, nici celor de la Junimea, dragostea lor ajunsese cunoscută de toți. Tăcerea nu-i slujise la nimic; știau toți mai mult decât dânsul. Unii își închipuiau că-l văzuseră primblându-se noaptea prin fața casei, Veronica așteptându-l la fereastră; alții îl zăriseră intrând noaptea și pe ea deschizându-i ușa numa în capot; îi întâlniseră sub tei ținându-se de mâini, și pe ulițe lăturalnice, îmbrățișându-se; îi surprinseseră chiar pe gangul unui hotel mai dosnic. La numele ei, prietenii zâmbeau ori clipeau cu tâlc; unii îl întrebau de-a dreptul „ce mai face Veronica?” ori „de când n-ai văzut-o?” I se dădeau, firește, și sfaturi: e frumoasă, dar a avut multe aventuri; nu-i rău să o iubească, dar să nu pună prea mult temei; să nu se încurce cu o femeie iubeață. Prietenii mai bătrâni de la Junimea îi făceau și ei aluzii: fiecare să-și trăiască tinerețea; poeții au nevoie de o Muză; pe un poet nu-l poate înțelege decât o poetă. Cu gândul la atitudinea ei, din timpul când era încă elevă la Centrală, Maiorescu încuviință și el: „Ușurică, doamna, nici vorbă! Îl va face să sufere; nu strică; ca să poată cânta frumos, e bine ca poeții să sufere”. Pe Micle nu-l compătimea nimeni.

https://blog.revistaderecenzii.com

Uite, primăvara reînvie și toți pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm și noi. Poate crezi în declarații de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înflorește.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojește.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinții tăi – clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe cărți poștale,
cucul din ceasornic sună-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. –
Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, să privești uitarea ta și să calci flori de hârtie.

1914

https://blog.revistaderecenzii.com

Un țăran tot auzind
Pe unii, alții vorbind:
Cîți știu carte și citesc
Cu patru ochi să numesc,
A plecat la tîrg și el.
În desagă cu un miel.
Vîndu mielu, luă bani
Și merse prin lipscani
De ochi de om întrebînd
La ce negustori să vînd,
Cu care poate citi,
A scrie ș-a socoti.
Un boltaș l-a auzit
Și după ce l-a poftit,
I-a dat niște ochelari
Ca să vază toate mari.
El dacă i-au așezat
Ș-ntr-o carte s-a uitat,
A zis : – Apoi mă căznesc
Ș-uite, nu poci să citesc.
Neguțătorul, ș-alți avînd,
I le arătă zicînd :
– Vezi, ăștia sînt boierești,
Doar vei putea să citești.
El prin ei cum s-a uitat
A zis : -Geabă mi le-ai dat,
Că nu poci citi de loc;
Să vede că n-am noroc.
Boltașul, privind la el,
I-a zis : – Eu mai am un fel
Și crez c-o să poți cu ei,
Dar sînt prea scumpi și nu iei.
El zise : – Adu-i încoci,
F’e scumpi numai să poci.
Dacă i-a dat, a zis iar :
– Și cu acești în zădar,
Că, uite, ochii-mi bleojdesc
Și tot nu poci să citesc.
Of ! și ce poftă aveam,
Acasă cînd mă gîndeam!
Vînzătorui l-a-ntrebat:
– Cum te văz, n-ai învățat,
Și acum te căznesti
Pentru întîi să citești?”
– Vezi bine a răspuns el,
D-aceea venii c-un miel,
Că d-aș ști eu să citesc,
De aștea ce-mi trebuiesc?