https://blog.revistaderecenzii.com
Îmbrăcat cum era, Eminescu se aruncă pe saltea, și cât își primbla puțin ochii pe dealul din fața, duduia Tinca îi și puse dinainte cafeaua și, poftindu-i „odihnă bună”, îl lăsă singur. Ciricul era tot lutos, cum îl lăsase; câteva oi mușcau cu trudă dintr-o iarbă închipuită.
După o noapte de călătorie într-un trecut aproape uitat, se regăsea, în sfârșit, în realitatea vieții prezente, pe vechea saltea a prietenului său, în cadrul râpei jalnice și al dealului sterp. Întinzându-se, își desfăcu picioarele chinuite în vagon, cu plăcerea regăsirii unei existențe normale. Nu se mai căznea în poziții silnice și nu mai alerga cu mintea calea fără sfârșit a anilor. De o zi și o noapte trăise într-o visare, de care abia acum își dădea bine seama: se hotărâse să nu vină la Iași, și, de îndată, se și pornise la un șir de acte în vederea plecării: se împrumutase cu bani, își anunțase lipsa pe câteva zile, scrisese câteva articole – cu gândul deci să se odihnească, din dezgust de oameni, și din dorința de a ocoli indiscreția lui Caragiale. Seara se trezise, totuși, în Gara de nord. În trenul de Iași apariția lui Nusăm Cucos, dragostea lui Carandà cu conița cea nostimă, și în sfârșit, peregrinările imaginației în trecut ca într-o realitate, îl împiedicaseră să ia conștiință de sine și să-și înțeleagă rostul plecării. S-ar fi întors chiar de pe peron, dacă nu-l surprindea popa Ienăchescu… Nu-i păru, de altfel, rău că-l întâlnise, pentru că-i adusese aminte de Creangă, care-i tot scria că nu poate uita nopțile albe, când hoinăreau prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru leșul uitat și părăsit de toți. „Dar coșcogeamite om ca mine, adăuga el, gândindu-mă la acele vremuri, a început să plângă”. Îi răsuna și acum prin urechi țipătul desperat din altă scrisoare: „Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt strein”. Nu venise deci pentru Veronica, fiindcă își dădea seama că momentul nu era bine ales. Legătura cu Mite se sfârșise, nu se mai îndoia; se prefăcuse în literatură mai iute de cât era de așteptat de la o legătură fără niciun freamăt al cărnii. De ce-l trimisese apoi la Iași, la Veronica? Pentru ce-l concediase în fața tuturor? Dacă gestul îl duruse, el nu-l făcuse, totuși, să plece. Atunci de ce plecase? Apucase să-i spună lui Caragiale că vine, și voise numai să scape de indiscreția lui? Ori poate în jurul vorbei aruncate în vânt, se cristalizase o serie de stări sufletești, pe care nici nu le băgase în seamă? Nu credea că o vorbă rostită la întâmplare îl putuse împinge la hotărâri atât de mari. Mai rămânea Veronica, dar sub niciun cuvânt, n-ar fi voit să admită că venise pentru dânsa, tocmai la moartea lui Micle.
Legătura lor o cunoșteau toți; prezența bătrânului o aruncase însă în domeniul poeziei; dispariția lui îl silia poate acum la precizarea atitudinii dintr-o răspundere, de care lumea e foarte dornică pe socoteala altora. Începutul îl făcu chiar Mite; până și popa Ienăchescu îi zâmbise cu subînțeles pe peronul gării. Numai Creangă, singurul om căruia i se spovedise în lunile cât stătuse la dânsul în bojdeucă, nu-l descususe. Țăran dintr-o bucată, la locul lui, omenos, smerit față de sufletul altuia, îi câștigase într-atâta încrederea încât îi citise uneori scrisorile, pe care le primea de la admiratoare. Creangă lua plicul, îl adulmeca:
— Pute a parfum, spunea el, prefăcându-se că se strâmbă din nas și îl arunca în sobă.
— Tinco, striga el apoi, deschide ferestrele ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în rai – fără mălai, în iad – fără Vlad, în casă fără nevastă.
Vlad era un fost sacagiu vecin cu dânsul. Privind în scrum, menia:
— Așa să ardă și năravul boierilor, cum ard scrisorile aieste.
Și se întorcea din nou la Eminescu:
— Aferim, Mihai, mai pune dacă ai!
Era ritualul, cu care-i prohodea corespondența de dragoste. Îi vorbise și de Veronica; în avânturile lui de atunci îi pomenise o dată chiar că ar vrea să se însoare cu dânsa; cum Micle trăia, îi venea ușor să facă planuri cu atât mai mari cu cât erau mai imposibile. Creangă îl ascultase voios; dăduse din cap, ca și cum i-ar încuviința gândul și, apoi, ștergându-și nădușeala cu batista lui popească, îi răspunsese:
— Știi ce, bădie Mihai, nu te prea zori… Mai așteaptă oleacă până ce mi-o da înapoi mitropolitul darul preoției și atunci, făcându-mă episcop, o să vă cunun în eparhia mea.
Planuri… sau mai degrabă vorbe, exaltări nerealizabile. Unii le credeau însă acum posibile. La vestea morții lui Micle se gândise și el la ce-i rămânea de făcut; îi scrisese Veronicăi asigurând-o de iubirea lui și desfăcându-și răspunderea. „Mai lesne aș înțelege o lume fără soare, de cât pe mine fără ca să te iubesc”. Dragostea nu i-a dat fericirea. „Tu nu m-ai făcut fericit și poate nici nu sunt capabil de a fi.” Neputința de a fi fericit forma, negreșit, elementul esențial al conștiinței lui. Veronica nu-i putea da, de ce nu era în stare să aibă. Și chiar, de ar putea să i-o dea, el n-o dorea: „căci am renunțat de mult, adăugă el, la toată fericirea – care pentru mine e tot una cu persoana ta, și aș putea să mor, nedorind alt nimic decât liniștea ta”. Renunțând la fericire, voise el să-i spună că renunțase, de fapt, la dânsa. Ea înțelesese și nu găsise de cât să-l roage să-i facă „o suplică” la Ministerul de Culte ca să-i acorde salariul „răposatului” până la regularea pensiei. Peste câteva zile revenise: „de duminecă ți-am scris, te-am rugat să fii bun să-mi faci o suplică la minister… și de dumineca tot aștept și tu nu-mi răspunzi nimic”. După două săptămâni sub vălurile văduvei se deșteptase femeia. Citise poezia Atât de fragedă din Convorbiri și simțise că i-o inspirase Mite. „Versurile tale mi-au făcut o durere, să simt că o figură souverainement supérieure m-a alungat afară din sufletul său, unde poate fără voie mă introdusesem. Să nu crezi că sunt supărată pe tine, din contră, dacă îți descriu toată starea sufletului meu, o fac ca să știi cauza unei eterne resignări din parte-mi, a unei renunțări dureroase care mi-o impune, pentru ca să te pun în poziția de a nu-ți nega față de mine niciun moment individualitatea, de a fi ipocrit și ca să-mi poți acorda drept mângâiere après tant d’amour une parfaite et sincère amitié!… Crezi tu că nu le-am presimțit toate acestea? — Nu le lua ca reproșuri, poți reproșa inimei ceva? Și din iubirea ta trecută, nu încerca să faci un act de conștiință, pentru susținerea unei cauze, pentru care inima și sufletul strigă că e pierdută!”
„Gelozie?” – da; ușoară gelozie, cât îi șade, femeii care vrea să știi că n-a uitat, că nu-și tăgăduiește trecutul – dar că e pregătită pentru resemnare în fața destinului. Poate că se și resemnase de mult. Nici vorbă de căsătorie… Două fete… o viață plină de obligații sociale… și el un biet simbriaș al condeiului, rob al cernelei tipografice și al avansului asupra chenzinei. N-avea ce căuta la Iași tocmai acum, când fiecare gest al lui putea fi înțeles rău… nu venise pentru Veronica… N-o va vedea. Se va adăposti la Creangă până a doua zi dimineață, când va pleca la București… E tot ce putea face, acum că apucase să vină. Zâmbi șters Ciricului lutos din față și ațipi.
XVII
[modifică]
Soarele trecuse de amiazi când omul gras își vesti sosirea cu bățul gros de cireș lovit pe podea; în cerdac dădu peste Eminescu dormind ca un copil.
— Uite măre! se cruci el.
Strigă apoi pe Tinca:
— Ce zici, Tinco, de una ca aiasta? uite cum doarme dus, parcă l-o ferit Dumnezeu de întâmplări; numai nu trage și aghioase!
Se lăsă și el pe saltea cât mi ți-era românul, și, făcând pe ursul, începu a mormăi la urechea lui Eminescu.
— Mrr! mrr! mrr!
Eminescu își deschise ușor ochii cârpiți, căscă, se întinse posomorât, ca omul după somn.
— Ia privește la el, de a mai mare dragu’ cum mi se codește, cum mi se drâmboiește… Hai, copăcel, bădie, că uite se apleacă soarele pe cer.
Eminescu se frecă bine pe ochi; se așeză turcește, mahmur, răsuci o țigară și se puse să o tragă, mocnind în el.
— Văd că ți-e foame, spuse Creangă.
— Cum de-ai ghicit?
— Apoi țiganului când i-e foame cântă: boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar țăranul își aprinde luleaua și mocnește în el. Noi ne tragem de partea țăranului.
Eminescu râse și se recunoscu bucuros țăran.
— Apoi, femeie, ce aștepți? se răsti glumeț Creangă la Tinca; vezi că se prăpădește bunătate de om de foame și tu stai cu mâinile în sân… Ooof! Oof! Ia de aceea nu-i ascult muierii, că bine a zis cine a zis că nu-i a bună să te pui vizitiu la cai albi și slugă la femeie. Ține minte, bădie, să nu-ți vâri și tu capul la stăpân, adaose el cu tâlc. Drept e că ești învățat și că omul învățat înțelept va fi, și pe cel neînvățat slugă-l va avea; dar muierea nu cată la învățătură și oricât de înțălept ar fi, tot te face slugă. Cu iarba cea uscată, arde și cea verde.
Tinca acoperi repede masa și puse pe ea o oală de găluște cu păsat de meiu și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țigle de lemn cu mujdei, o strachină de plăcinte moldovenești cu poalele în brâu, o cană de vin și o oală…
— Ce-i asta, Ionică? întrebă Eminescu mirat.
— Poi, ce să fie? ia, ce vezi, nu-ți fie cu banat; înăuntru e brânză de oaie, de asta te pociu încredința.
Se puseră pe râs. Eminescu luă oala, o aburcă, o privi înveselit. Nu-l scârbea.
— Apoi mi-a trimis-o popa Grigore de la via lui de la Piscul Socolei. Se vede că n-a avut alta la îndemână. Nevoia învață pe cărăuș.
Numai Tinca se simțea stânjenită de forma oalei:
— E nouă, nefolosită, spuse ea cu ochii în jos, nu cari cumva să vă închipuiți…
— Ei, nu, că femeia aista îți scoate mahmurul din tine. Ce tot cați s-o ghibănești, că n-o să-i tihnească omului ista?
Eminescu se puse să râdă de delicateța femeii și de vorba lui Creangă; cum era cu paharul în mână, zgâlțâindu-l, îl vărsă pe jumătate pe fața de masă, nouă-nouță, pe care o privi cu mâhnire.
— Ia nu te mai cătrăni atâta, că doar numai de unde nu-i nu se varsă.
Porniră a înfuleca din bucatele puse pe masă, care cum îi venea; numai brânza o lăsară la urmă de haz.
— Dar nu mi-ai spus cu ce treburi ai pornit-o de acasă așa de devreme și te-ai întors așa de târziu? îl întrebă Eminescu.
— Ehei! apoi multe, om al lui Dumnezeu, căci nici nu știi ce treburi poate învârti Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești de pe valea Ozanei? Treburi de stat! Ia ne-am strâns și noi dăscălimea pentru alegerea de la Consiliul general al învățământului. I se păruse lui Răceanu că nimerise în sat fără câini ca să se primble fără băț. Ținea morțiș să se aleagă el. Ehei, da’ a pus de mămăligă fără apă. Că amu, nu că mă laud, că lauda-i față. Dar eram și eu pe acolo… și, ce mai vorbă pentru nimica toată, am luat și eu cuvântul. Când a văzut că dăscălimea e de partea mea, a întors foaia și s-a pornit să mă roage: frate Creangă, încoace, frate Creangă, în colo, că tu ai mai fost în Consiliul general: „Baiu! I-am răspuns eu. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.” Iară el, nu și nu: „că am fost colaboratori și o să mai colaborăm”, – „O să mai colaborăm, de ce nu? Dar tot îs mai aproape dinții de cât părinții”… Ce mai tura vura, uite, așa prost și gros cum mă vezi, m-au ales pe mine, ca să stau de vorbă cu stăpânirea la București.
Bucuros că se vor vedea în Capitală, Eminescu îl felicită.
— Ce poftești, mă rog, încheie Creangă, îs și eu om plin de noroc ca broasca de păr.
Făcuseră un urs de brânză cu mămăligă și acum trăgeau din el de li se scurgea untul pe degete.
— Și cine a mai fost pe la întrunire?
— Apoi cine să fie? Cică o cocoană s-a dus la biserică cu fiică-sa și, după ce s-a sfârșit liturghia, când se întorceau acasă, s-a întâlnit pe drum cu altă cocoană.
— Cine era mai de seamă pe la biserică, coană Aglaie? a întrebat-o ea.
— Apoi cine să fie, coană Ruxandă? Mai de seamă eram eu și cu fiică-mea – și încolo numai prostime.
Eminescu râse până la lacrimi; în țăranul cu aparență necioplită, el vedea tipul ideal al românului isteț și inimos, așa cum și-l închipuia el. Mai stătură punând la cale țara, politica locală; răscoliră și amintiri din trecut, când Eminescu îl adusese întâi la Junimea, într-o sâmbătă seară, după un lung popas la Bolta rece, amețiți amândoi de vin și de voe bună; îi priviseră toți lung, dându-și cu coatele și făcându-și cu ochiul. Ei erau însă fericiți.
— Ce timpuri, bădie! suspină lung Creangă, parcă ar fi trecut de atunci mulți ani.
Umflat de găluște, omul gras se puse să caște, ștergându-se de nădușală:
— Cald, de-ți vine să te scalzi pe uscat ca găinile.
Se sculă, se întinse a lene, căscă din nou și rosti, bătându-se peste gură:
— Ce-ai spune, de ne-am întinde pe salteaua aiasta, așa rână, ca să mai privim la dealul Ciricului, care ne face cu ochiul?
Fără să mai aștepte răspuns, se îmbrăcă într-un halat vechi, își trecu un ștergar ud peste gât și se lăsă cât ți-i malul pe saltea. Eminescu se întinse și el, așa îmbrăcat cum era.
— Eeehei, dondănea Creangă, cu ochii împăinejeniți; când o să ne mai ducem pe Ciric? Așa mi-a venit o poftă să mai culegem răchițică pentru gălbinele, sovârf pentru umplut flori și dumbravnic și sulcină de pus prin straie!
— Apoi de acum la vară, îl îngână Eminescu.
— Mai așa! mormăi Creangă și se scufundă în somn ca într-o mocirlă deasă, din care nu se mai auzeau de cât bolborăselile sforăitului.
Soarele scăpăta, când Creangă se trezi:
— Tii! Iaca poznă c-am adormit, căscă el mucalit. Anapăda lucru și aista; să doarmă tocmai când ai venit tu… Te doresc, îți scriu, te chem, te aștept și, când la adică nu-i nimica! Bun lucru, măi Nică a lui Ștefan a Petrei, de aceștia mi-ai fost! Unde-i biata maică-ta să te vadă că tot așa ai rămas cum te știa: dugleș.
— Ei, asta-i! Ai adormit și tu cum am dormit și eu.
— Iaca vorba… Nu-i Tanda ci-i Manda, nu-i tei belelei ci-i belelei tei de curmei.
Omul se sculă greoi și se îmbrăcă cu hainele lui ponosite de doc. Uitându-se apoi viclean la Eminescu:
— Ce-ai zice tu de ne-am duce la o sfântă de crâșmă?
N-avu timpul să răspundă, că Tinca se și repezi. „Duduca” Ecaterina Vartic era îngerul păzitor al lui Creangă: îl îngrijia și nu-l lăsa să se uite prin cârciumi. Sprintenă și deșteaptă, sări cu gura:
— Ce să faceți la crâșmă, oameni buni? ce vă trebuie crâșmă? N-aveți de toate acasă? Uite, vă mai aduc o cană de vin.
— Tinco, Tinco, nu sări cu gura pe omul ista, că eu m-am mai deprins cu melița ta… Cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă.
Femeia nu se lăsă; avea harțag; nu înțelegea de ce le trebuia crâșmă, când stăteau liniștiți în cerdacul bojdeucei și nu duceau lipsă de nimic. Creangă se iuți:
— Ia te uită la ea, cum se ține ca râia de om. Apoi, bine, mă femeie, tu nu știi că lui Ivan îi trebuie: tabacioc – votchi – femei – lăutari? Tabacioc și votchi le mai găsim noi și acasă; da’ unde să găsim femei, că omul ista o fi stătut, că vine din pustnicia ceia de București – și lăutarii de unde vrei să-i scoatem?
Femeia nu dădea îndărăt; îl rugă pe Eminescu să nu se ducă.
— Eu, duducă Tinco, fac cum zici dumneata; nu vreau să te superi.
— Ei, și dacă s-a supăra! În care cămeșă s-a mânia, în aceea s-a desmânia.
Omul gras își puse pălăria de iută în cap, își luă bățul noduros de cireș și, întorcându-se către femeie, o prinse glumeț de gușă:
— Ce mai atâta vorbă pentru nimica toată. Așa-i dat: dacă-i copil să se joace – și dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să citească – iar dacă e scriitor – și să știi tu, femeie, că la adicătelea și noi suntem o brumă de scriitori – să… bea; oleacă, de bună seamă, că nici n-o să crape de zori și o să pornim, că dumnealui pleacă dimineață și doar n-a petrece o zi și o noapte la Ieși, dormind pe salteaua aiasta. Ei acum, Tinco, înțelege că trebuie să mergem și pe la cinstita crâșmă mort-copt, că ăsta ni-i plugul. Și iată că mi-am luat rămas bun de la călcâie și fuga fuguța, bădie, că ni se închide biserica. Iar tu, femeie, rămâi sănătoasă și nu-ți fă inimă ră, că lucrul rău nu se prăpădește așa lesne…