https://blog.revistaderecenzii.com

Ieșiră în hudicioara plină de praf… Se chibzuită unde să se ducă. Eminescu propuse Bolta rece din Sărărie.

— Și tu, bădie! îi întoarse Creangă. D-apoi, grecii iștia s-o boierit și s-o scumpit de nu te mai poți apropia de dânșii. Dară eu te-oi duce la unul din ai noștri, la Niculică din Păcurari, pe care nu-l cunoști, dar ai să-l cunoști și ai să rămâi tare mulțămit de dânsul: adevăr spui, că Dumnezeu îi deasupra și asta mi-i crucea…

— Să mergem; numai că aș vrea să apucăm pe uliți mai dosnice; să nu se audă că am venit pe la Iași, ca să-mi iasă vorbe.

— Aha! mormăi cu tâlc Creangă. Aiasta-i așa de aceea; atunci s-o tot ținem pe delături cum fac caii nărăvași… Da-i greu, că cine poate opri vântul, apa și gurile oamenilor?

Seara se lăsă blândă peste dealul Copoului; o luară prin hudicioare, în ale căror copaci începuseră să se încurce umbrele nopții. Ajunseră, în sfârșit, la Niculică, în fundul unei grădinițe, cu o șandrama pentru vreme de ploaie și câteva umbrare – cu cheflii porniți spre lumea fericiților.

— Aici îi staniștea lor, îi arătă cu degetul Creangă.

Se așezară și ei sub un umbrar de viță roșie, prin care se uita lung ochiul lacom al unei stele. De cum îi văzu, Niculică se repezi la dânșii, aducându-le vorba de o găină înădușită în oală ori de niște fleiculițe și pui fripți.

— Apoi, bine, frate Niculică, de ce te arăți lainic? Așa mă cunoști! Au umblu eu după boerii de aieste? Ori te-ai speriat de dumnealui că nu-l cunoști? Omul lui Dumnezeu; Moldovan de ai noștri, din ținutul Botușenilor. Nouă nu ne trebuie pui fripți și alte drăcovenii, ci pastramă de oaie friptă pe jăratic, cârnați de purcel cu usturoi, găluște cu păsat, o cană de vin de Cotnar de cel bun, din fundul beciului, știi mneata, că l-am mai blagoslovit noi, dar mai repegior, că tare ni-i foame și vorba ceea: „golătatea înconjură iar foamea dă de-a dreptul”.

Niculică și porni, nu fără să audă din spate:

— Și mai vezi și de fratele Tănăsache.

Tănăsache îi văzuse el singur și cât ai freca la amnar, se și ivise de după un tei stufos un țigan ciupit de vărsat cu o scripcă subsuoară urmat de altul mai bătrân cu o cobză.

— Ce să vă cânt, boiarilor? se înfățișă el încovoiat din spate.

— Ho! haraminilor, ce dați așa ca cânii prin băț, că doară n-o să ne cânți pe inima goală.

Masa se umplu iute cu tot felul de străchini cu murături, mujdei, cârnați, cărnuri afumate, și cu o cană cu vin chihlimbariu.

— Și acum, glumi Creangă:

Poftim pungă la masă,
Dacă ți-ai adus de acasă.

Luă din toate câte ceva și turnă în farfuria lui Eminescu, claie peste grămadă:

— Dară nu mai sta așa mahmur:

Logofete, brânză-n cui,
Lapte acru-n călimări,
Chiu și vai prin buzunări.

că-mi strici și mie pofta și mi-e o foame de-mi plâng mațele.

Se sculă apoi și, tăind aerul cu semnul crucii, se rugă:

— Binecuvântează, Doamne, mâncarea și băutura robilor tăi, amin.

Ridică apoi un pahar:

— Acum, bădie Mihai, mă închin la fața ta cu sănătate ca la un codru verde. Să ne trăiești și când ne-o fi mai rău, tot așa să ne fie.

Dădură dușcă un pahar, plescăiră din limbă ca după ceva rar.

— Bun lucru, încuviință Eminescu.

— Nu-ți spuneam eu?

Mai dădură apoi pe gât câte un pahar pentru Tatăl, pentru Fiul și pentru Sfântul Duh.

— Tii, că am uitat de amin!

O luară de la-nceput și de data asta nu uitară de amin. Citaseră însă pe „Dracul” și acela este ce este! Umplură două stacane mari: dădură dușcă unul pentru Dumnezeu, că-i mai mare, și altul pentru Dracul, că-i mai al dracului…

Creangă își scosese haina de doc și se necăjia acum cu niște pastramă de oaie sosită cu întârziere. Turnându-i apoi vin lui Eminescu dintr-o cană mare, de sus, de săreau stropii de o șchioapă din pahare, spuse unsuros:

Nici toate ale doftorului,
Nici toate ale duhovnicului,
Nici toate ale Tincăi…

și apoi trântindu-și paharul pe masă:

De ce petreci,
De ce ai mai petrece.

Tănăsache de mult le cânta pe o strună, la ureche, romanțe de inimă albastră, lungind silabele ultime și dând ochii peste cap de li se vedea numai albul. Prăvălit cu speteaza scaunului peste copac, Eminescu privea cu ochii aburiți spre stelele de sus, visător și fericit, și asculta suspinele de dragoste ale țiganului:

Unde ești? Unde ești?
În zadar în larga lume
Caut să te mai găsesc,
Tu l-al cărui dulce nume
Și azi încă îngălbenesc;
Dacă tot mai trăiești,
Unde ești? Unde ești?
……………………………..

Unde ești? Unde ești?
Pe la cele patru vânturi
Eu de tine am întrebat
Și prin lacrimi, și prin cânturi
Și prin dureros oftat —
Însă ele au tăcut:
Te-am pierdut! Te-am pierdut!

— Aracan de mine, mă cioară, da’ ce te-ai pornit să ne cânți de dragoste? că doară noi suntem oameni în tot locul și nu ne mai arde de femei, îl întrerupse Creangă pe țigan, deoarece văzuse ochii lui Eminescu umplându-se de lacrimi și nu voia să-i răscolească aleanul.

— Hai, bădic, nu-l mai asculta că s-a pus să-i zică blăstămății, ci ia cionești mai bine cu mine:

Cele rele să se spele,
Cele bune să se adune,
Vrajba dintre noi să piară
Și neghina din ogoară.

Întorcându-se apoi către Tănăsache:

— Dar una de beție nu știi, mă haraminule? ce tot ne dai ghes cu amoriu, că, de ne-o afla Tinca, dăm cinstea pe rușine, și nu mi-i de omul ista că el pleacă, ci de mine, că rămân.

— Ba știu, boiarule, una mocănească.

— Zi-o, mă, îi spuse Eminescu bucuros.

Tănăsache se încordă și începu:

Vinule, măria-ta,
Dacă nu te-ai supăra,
Eu bine te-aș mai ruga
Așa rău să nu mă porți,
De mă faci de râs la toți,
Dacă ție mă supun
Și te beau că ești prea bun,
Tu mă faci că sunt nebun;
Dacă las voia să-ți faci,
Și te beau, că mult îmi placi,
Tu de haine mă desbraci.

— Așa, mă! așa, mă! băteau tactul gros Creangă cu alți prieteni, apăruți ca din pământ la masa lor.

Gândul lui Eminescu zburase departe, la Viena, la vremea când zicea și el cântece la petrecerile studențești. Se întoarse către lăutar:

— Ia ascultă, Tănăsache, zi-i cântecul lui Barbu Lăutarul.

Ca și cum și-ar cânta propriul lui cântec, țiganul porni patetic, în timp ce, revenit de departe, Eminescu începu și el să cânte nostalgic, ca la Viena; cântecul lui preferat:

Eu sunt Barbul lăutarul,
Starostele și cobzarul,
Ce-am cântat pe la Domnii
Și la mândre cununii…

până la rămasul bun plin de sfâșieri:

Dragi boieri, din lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă,
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc.

Ochii i se umplură de lacrimi; trânti paharul de masă și scoase vorba lui obișnuită la obidă:

— Neamul nevoii! Mă Tănăsache, mă, drăguțule, dar Frunză verde de piper o cunoști?

— Cum să n-o cunosc, boiarule? făcu țiganul bucuros.

Își ciupi struna și culcându-și sentimental capul pe gâtul scripcii, porni întovărășit de Eminescu:

Frunză verde de piper,
Câte stele sunt pe cer
Toate până-n ziuă pier,
Numai luna și o stea
Știe de patima mea…

Inima i se umplu de duioșie și ochii de lacrimi; opri țiganul să mai cânte, mai ales că Ionică îl tot zorea:

— Mai las-o, bădie, că mă desparți de Tinca.

Eminescu se încordă să-și aducă aminte un cântec de pe timpul studenției și porni apoi cu glas inspirat:

Mai turnați-mi în pahare,
Voi să beau, căci sunt setos,
Dară nu-mi umpleți paharul
Decât de la miez în jos.
Ca să-l umplu înc-o dată
Cu apă rece de la râu,
De la râu ce izvorăște
Din adânc din pieptul meu.
Și să-l beau să sfârâiască,
Pân’ ce-a fi din vin venin,
C-așa să-l beau mai cu dulce,
Să-mi alin durerea-n sân.
Și de n-a pieri durerea,
Piară simțul, pier și eu,
C-a trăi, jălind poporul.
Nu-mi ajute Dumnezeu!

Deși cântase cu avânt, Creangă cam strâmbă puțin din nas, ca de vin acru; simțise că viersul nu venea din popor.

— Al cui e cântecul ista?

— Ia al unui biet transilvănean cu dragoste de neam; l-a compus l-a cântat și-a murit, după ce l-a cântat; dar se vede că e cântec de biet cărturar.

La masă se mai aninară și doi preoți, pe care Creangă îi tot îmbia:

— Poftim aici, înalt prea sfinte, la băteliștea bețivilor.

Și ciocnind cu ei paharul, îi privea cu mulțumire:

— Și apoi stai de privește, de te rabdă inima.

Lăcrima și-și împlea din nou paharul.

Lui Eminescu i se scârbi de pahar. Își aduse aminte de timpurile trecute. Chemă pe Niculică.

— Domnule Niculică, ia spurcăciunile astea de pahare și adu-ne o oală roșie.

— O oală roșie? se miră lung cârciumarul.

— Apoi, domnia-ta, domnule Niculică, păsămi-te că nici nu mă cunoști: ia-n privește bine la mine… Ehei, varvarule, cum ai uitat, uitate-ar moartea, că prin veleatul 7070 tu erai tot prin meleagurile astea ale Păcurarilor, iar eu eram Dabija-vodă și ți-am spus atuncea, la curte, că-i mai dulce vinul din oală de cât din pahar… De ce nu te-ai potrivit vorbei mele domnești?

— Cum de-am uitat, păcatele mele? se căina Niculică plin de convingere, dară iată că-ți împlinim porunca, măria-ta.

Cei de la masă făcură haz. Niculică dispăru pentru a se ivi din nou cu o oală roșie plină de Cotnar, din care băură toți pe rând.

— Apoi nu-ți spuneam eu, bădie Ionică, cuvântă Eminescu, plescăindu-și limba, că e mai bun din oală. Știa Dabija ce știa.

— Mai așa! încuviință Creangă.

În fundul grădinii, lângă portiță, zări doi calici. Eminescu luă un blid cu găluște și-l trimise cu Niculică:

— Boieri dumneavoastră, de mult or fi dvorind oamenii ceia, și or fi flămânzit neavând de cheltuială.

— Ptiu, bădie, dar tu vorbești ca din carte.

— Eheei, și încă din ce carte! din cartea cărților! Din Letopisețul Moldovei al biv-vel vornicului Ion Neculce!

Creangă râse gros.

— Tu tot cu gândul la cronici! apoi eu, ca și țărănoi prost, nu știu de cât că românul după ce și-a scăpat căciula în baltă, zice: să fie de sufletul tatei!

Fu rândul lui Eminescu să râdă de istețimea cu care îi amintise Creangă dărnicia ce-l apucase. Încetul cu încetul căzu pe gânduri; îl încolțiseră visarea și melancolia. Ar fi voit să fie câtva timp singur, să-i poată da drum reveriei poetice; prezența chefliilor din jur îl stânjenea. Se tot uita la Creangă și nu îndrăznea să-i spună. Creangă îi băgă de seamă privarea îngrijorată.

— De ce tot chitești așa la mine, frate-meu, de parcă ai vrea să vii deseară la noi, de ți-i rușine de câni?

— Apoi uite, se codi Eminescu, mi-a cam venit așa și mie să mă răcoresc un ceas-două singur prin cei Iași.

— Măre, pentru atâta lucru, te codești! Du-te că eu te aștept aici cu varvarii iștea, că, dacă am intrat în horă, trebuie să joc.

Privindu-l apoi mucalit și cu înțeles:

— Cum văd eu ți-a mirosit a fuste. Ticălosul ista de Tănăsache n-a avut de lucru.

Eminescu se făcu a nu înțelege.

— Vorba ceea: – Măi Ioane, dragi ți-s fetele: – Dragi. – Dar tu lor? – Și ele mie.

Încurcat în privința plății, Eminescu puse mâna în buzunar. Creangă îl zări și pricepu.

— Oprește, hainule; îi fi tu bogat, că vii doar de la tarapanaua domnească de la București… dar nu plătește bogatul ci vinovatul. Și eu îs vinovatul, că eu te-am târât, vrei nu vrei, mort-copt, la cinstita aiasta de crâșmă, chiar de a fi să fie să mă încarc de doamne ajută din partea Tincăi.

— Biata Tinca, mormăi din nou Creangă, după o tăcere, cu limba cam încleiată, că multe mai are de pătimit! Femeia lui Dumnezeu, care mă strânge de pe drumuri și câteodată de prin școlile aieste înalte de băutură. Și numai noroc mi-a adus în casă și numai binele îmi vrea. Dar vorba ceia:

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

Să mă mir ce m-a găsit.

Mă pun și eu să mă pocăiesc pe urmă, dar ce ți-e bună pocăința după beție!

Nerăbdător de singurătate, Eminescu se sculase de mult.

— Apoi de amu umblă sănătos pe unde-i umbla, și să ne vedem cu bine spre zori, ca să mergem la gară, că a trece ea și noaptea aiasta, că n-o fi legată de gard.

Eminescu dispăru în besna uliței, luminată de un singur felinar mahmur.

XIX

[modifică]

De cum păși pe uliță, respiră adânc și repetat pentru ca aerul proaspăt al nopții să-i alunge fumurile Cotnarului. Pe cer, stelele îi făceau semne printre gene; privirea luceafărului i se lăsă pe față galeșă și șireată. Iata Iașii înaintea lui! Cum de-i putuse uita? Iașii, spre care năzuise de copil și în care trăise, iubise, suferise. Mizeria îndurată i se mistuise însă brusc; uitase și de prigoana oamenilor politici, care-i luaseră bucățica de pâine de la gură și voiseră să-l și murdărească; ce însemnau toate astea fața de cerul înalt de toamnă, pierdut departe, plin de zâmbete leneșe. Din grădinile încărcate veneau miresme de frunze pornite să pălească a toamnă și să cadă; florile târzii îmbălsămau… Iașii trăiau în el și nu numai Iașii de acum ci și cei de odinioară, așa cum îi văzuse de departe călugărul Dan, cu turle strălucitoare de biserici, cu case frumos văruite, cu streșini vechi ninse de lumina viorie a lunei. Intrând în târg bătrânul apucase apoi pe o uliță strâmtă, cu clădiri vechi și hârbuite, cu catul de sus mai larg de cât cel de jos, așa că jumătatea catului de sus se răzima pe stâlpi de lemn…

Lambrior și Panu îi arătaseră că Iașii lui Alexandru cel Bun nu puteau avea o arhitectură turcească, într-o vreme când turcii nici nu se iviseră în Europa. Zâmbise. Era dreptul lui de a schimba rosturile istoriei și de a vedea ceardacurile înalte înaintate sub șandramale lungi, iar în ele bătrâni șezând de vorbă și, după glastrele ferestrelor cu gratii, fețele rumene ale fecioarelor; cu același drept de poet văzuse și casa meșterului Ruben din mijlocul ogrăzii pustii, cu păreți de piatră mică, cu tencuiala căzută, cu obloane mult mai largi de cât ferestrele înguste, cu un cerdac atârnat pe stâlpi de zid în patru muchii, spre care duceau scări înalte până la jumătatea întregei înălțimi a casei. În ograda cu iarbă uscată, o singură fântână își mișca gemând cumpăna în lumina galbenă a lunei. Imaginație fragedă de poet, de douăzeci și doi de ani! Așa își plăsmuise Iașii din tot ce auzise de copil, din ce citise prin letopiseți și prin hrisoave, din tot ce simțise mai pe urmă, prin propria-i vibrație în timpul șederii aici, cu picioarele împlântate în nevoile vieții și ale ulițelor noroioase și cu capul sus, în poezia istoriei, a lunii și a Veronicăi… Nu erau un târg ca oricare altul, ci un târg împletit din cele mai subțiri fibre ale firii lui moldovenești și în cele mai imaculate mătăsuri ale dragostei lui romantice!

…În seara de septembrie, cu miros de fructe coapte și de fân cosit, sub aburii Cotnarului domnesc, el îi simțea răscolindu-i din nou ființa din adâncurile conștiinței istorice, solidar cu toate schimburile veacurilor și cu țesătura delicată a propriilor lui sentimente redeșteptate, ce-l înfiorau ca pe o liră întinsă la adierile vânturilor.

Străbătuse ulița Păcurarilor, pe lângă Penitenciar, și ajunsese în dreptul Râpei galbene, la locul de unde obișnuia odinioară să privească spre dealurile din față al Socolei, al Cetățuei, până departe spre Repedea și Bârnova. Răzimat de un gard ori de o stinghie de lemn, el contemplase de atâtea ori de aici realitățile de pământ, de piatră, de ruini, de biserici ale bătrânului târg și aruncase imaginar un pod aerian de la Râpa galbenă până la Repedea… Viziune de poet. Când i-o spusese unui prieten, îl simțise măsurându-l bănuitor din tălpi până în creștet. În noaptea înstelată de început de toamnă și în vâlvătaia lui sentimentală, nu mai avea însă nevoie nici de meșteri, nici de salahori, nici de bolți de piatră sau de stâlpi de fier… Fără osteneală, podul visat odinioară îl aruncase dintr-o dată luna din sârme de aur, răsucite de uriașe arcuri, cu picioarele înfipte pe Mitropolie, pe Treisfetite, pe turnul Goliei, pe Curțile domnești, și pe palatul lui Duca-vodă de pe Cetățuie. Nicio privire ironică nu-i stânjenea viziunea; se primbla în voie pe bârnele de argint ale podului, stropite de varul ireal al lunii. Jos, abia luminați de felinarele oarbe, Iașii dormeau între grădini; de sus, el nu le deslușea însă decât trecutul, în care se amestecau nu numai domnii, boierii sau locuitorii ci și toate neamurile poposite aici: turci, tătari, lehi, cazaci, urdii dușmane sau alaiuri domnești, fără deosebire, legați prin cimentul timpului în blocul unitar al istoriei.

…În frenezia lui evocatoare i se păru că vede pe sultanul Mahomed scoborându-se de la Țuțora pe la Nicorița, în Căcaina și apoi suindu-se prin târgul boilor la deal, în timp ce Duca-vodă și boierii lui mergeau pe jos pe lângă împărăție; pe amândouă părțile uliței se aflau aruncate bucăți de „atlazuri și tăfți”… Pe deal, întins sub „saivan”, sultanul primea acum darurile lui Duca, cai turcești cu podoabe, un lighean cu ibric de argint și alte lucruri scumpe. Întors la urdie, el a mai revenit o dată la Iași; iată-l că urcă sus la Cetățuie, de unde contemplă pe-nserate priveliștea orașului. De pe podul lui suspendat i se năzări chiar că aude, străbătând văzduhul, strigătul hogei din clopotnița Sfântului Nicolai.

Când umbra albă a lui Mahomed al IV-lea se șterse de pe creasta Cetățuei, dinspre Prut, de la Zagarance, se arătă pogorând spre târg, la curțile domnești, stâncă de om, Petru Alecsievici, împăratul Moscului, însoțit de împărăteasa Ecaterina. În cale le ies caimacami, boierii și tot clirosul bisericesc cu mitropolitul Ghedeon în frunte. În goana calului, alergă la curte din urmă, tocmai din braniștea de la Țuțora și Dumitrașco-vodă, ca să-i facă împărăției masă frumoasă în casa cea mare, poleită și acum ca și atunci de aceleași raze ale lunii; Împărăteasa și cu doamna și cu jupânesele se cinstesc și ele la curtea cea mică, și atâta dragoste îi arată împăratul lui Dumitașco-vodă, „că se tot tinde cu amândouă mâinile și-l cuprinse de grumaz și-l sărută pe față, pe cap și pe ochi ca un părinte pe un fiu al său”… Pe poarta dinspre grajduri, împăratul iese dimineața cu trei ofițeri și se îndreaptă, pe jos, spre Treisfetite; o vizitează și apoi se urcă în careta împărăției însoțit de alai ca să vadă și celelalte mănăstiri. Golia îi place mai mult „pentru că are trei feluri de meșteșuguri: leșesc, grecesc și moschicesc”…

…Fantoma Cetățuiei de pe deal îi proiectează acum alaiul întoarcerei pentru a treia oară a lui Duca-vodă cu trei tuiuri și cu buzdugan, împreună cu feciorul lui Radu-vodă, cu care pornește nuntă domnească. Tuturor le face „oboroace” la domnie „de nu cheltuiește nime niciun ban”, și toți se veselesc două săptămâni cu fel de fel de muzici și de jocuri de pehlivani și cu „puște”… „Se prind două danțuri prin ograda curților domnești și pre ulițe cu toți boierii și giupânesele, împodobiți, și toți negustorii și tot târgul. Un vornic mare poartă un cap de danț și altul pe celălalt, îmbrăcați cu sarvanale domnești. Numai mirele și mireasa, feciori și domni, nu gioacă în danțuri pe afară, ce numai în casă. Iar la danț numai ce gioacă boierii, cât nu e nuntă ci minune.”

După alaiul nunții, din întunericul istoriei îi răsună în urechi, prin glasul cronicarului, și gemetele norodului. Căci nunta tot cu banii lui s-a făcut, deoarece vodă nu cheltuia ca un domn după putința țării ci ca un crai; „că erau acum pline închisorile de boieri și grosurile de cei săraci, de-i bătea și-i căznea, cu capetele în garduri, și leșinați de foame, și bărbați și femei. Și pre giupânese sărace încă le lega la puste și le închidea la siimeni pentru bani – de l-au urât cu toții pe Duca și se rugau lui Dumnezeu să-i mântuiască din mâinile lui și-l blăstămau de la mic până la mare, de auzea slugile lui cu urechile… Gemetele îi veneau însă amorțite prin apa îndepărtată a timpului. În feeria nopții atenția lui exaltată mergea mai bucuroasă spre fantasmagoria alaiurilor, a nunților domnești, a faptelor de arme. Abia isprăvise de privit nunta fetei lui Duca-vodă cel bătrân cu feciorul lui Radu-vodă și iată că i se desfășoară acum dinaintea ochilor alaiul de nuntă al lui Constantin-vodă cu Maria, fata lui Brâncoveanu, însoțită de maică-sa, doamna Stanca, de unchiu-său, stolnicul Constantin Cantacuzino și de alți mulți boieri și jupânese. De trei săptămâni, boierimea celor două țări nuntește cu mari pohvăli și podoabe și feluri de feluri de muzice și cu pehlivănii de mirare în târg la Iași. Domnul cu surguciu în cap se duce însoțit de curteni, la gazda miresei, la Vasile Gabriliță; o ia și merg împreună la mănăstirea Golia de-i cunună patriarhul mazil de Țarigrad Iacov; cu toții purced apoi prin mijlocul târgului de sus și prin târgul de jos până la curțile domnești. Într-un tânăr postelnic ce pășește cu toiagul înaintea Domnului, el recunoaște pe Ion Neculce!

Priveliștea întreagă se preface în feerie; în umbrele grădinilor deslușește petele caselor și ale bisericilor; curtea domnească, așa cum o văzuse pe o stampă germană din 1761 de la Augsburg, cu o mie de odăi, înconjurată de ziduri înalte și cu turnuri prin colțuri; horbota de aur a Tris fetitelor, Sfântul Nicolae Domnesc, Golia, Bărboiul, Galata lui Petre Șchiopul, biserica lui Barnovschi. La Cetățuie privirea îi poposește mai mult prin sala gotică, apoi prin casa gospodărească a lui Duca-vodă, cu patru simple odăi, și pe meterezele zidurilor, prin care se văd Iașii de vale, ca prin orbite de cranii.

— Ce știu ei! strigă de sus oamenilor de jos, din mușuroiul târgului. Ce știu ei! – Trăiesc în mijlocul patimilor politice, roșii și albi, spumă electorală în goană după chiverniseală și ambiții mărunte și nici nu-și dau seamă de măreția în sânul căreia își fărâmițează activitatea; împletiți în trăsătura unui trecut istoric, ei nu-l văd. Cum să simtă solidaritatea generațiilor, când nu privesc nici frumusețea naturii din jur. Culcat în iarbă cu câte un spic de grâu în gură, ca și cum ar fi voit să sugă printr-însul seva însăși a pământului, de câte ori nu stătuse de vorbă cu fratele Gherman, din mănăstire, privind spre târgul plin de turle de biserici și de case boierești. Fratele Herman i se plângea de necazurile vieții, de singurătate, de lipsurile tainului, de strâmbătatea starețului, de prigoana Mitropoliei – fără ca să i se topească obida în fața feeriei cetății întinsă pe șesul Bahluiului și cățărată apoi pe colinele verzi din jur.

— Ce anevoie e de urcat dealul mai ales toamna pe ploi și iarna pe troene, se căina călugărul adese: – dealul, pe care-l suiseră odinioară sultanul Mahomed al IV-lea, împăratul Petru și atâtea alaiuri domnești! dealul urcat în grabă și de Mihai-vodă Racoviță numai cu vreo doi-trei copii de casă de teama catanelor lui Frență și ale lui Velicico sosiți cu podgheaz din Cetatea Neamțului… Uite-i că aduc „loitre” și se cațără pe zid. Dar numa ce și Mihai-vodă sloboadă o pușcă mare și începe a tragere și clopotele cele mari (clopotele astea, părinte, pe care le tragi și sfinția-ta!) – de aud tătarii de la Aron-vodă și vin „ca vântul” împreună cu siimenii și cu streliții lui vodă, și-l ajung pe Frență la Hlince și-i taie capul, lui și catanelor. Pe mormântul lor vodă a înălțat o movilă cu o cruce și cu o odaie de piatră, la fântână, la Parasca, lângă Cetățuie. Fratele Gherman n-a auzit de faptele aceste, iar pașii nu l-au dus nici din întâmplare pe locurile „cerdacului”, din care n-a mai rămas de cât doar crucea. Nu s-a scoborât nici până la Galata și nu știe cine a ridicat biserica de la Bârnova, nici cine a înnoit turlele de la Bărboi; el nu-și cată de cât de nevoile și de necazurile cu starețul și cu Mitropolia.

…De pe înălțimea podului de raze, aruncat de lună și de fantezia lui, continuă să contemple cetatea adormită în faldurile istoriei.

— Ce știu ei! Nu-și cunosc trecutul și nu-l prelungesc; nu-și dau seama nici de frumuseța naturii și nu-s purificați de ea!

Dragostea lui pentru locurile acestea n-o regăsise de cât doar într-un singur om, în primele timpuri ale venirii la Iași. Pe când se întorcea, pe înserate, de la Perjoaia și se lăsa prin Nicolina și Târgușor spre Bahlui, privind cu oarecare dispreț spre apa urâtă a pârâului, dăduse peste un moșneguț cu care intrase în vorbă.

— Cam săracă apa, moșule.

— Săracă ți-o fi părând dumitale, că n-o cunoști; da i-an să o fi văzut anul trecut, că nu vorbeai așa!

— Dar ce a fost anul trecut?

— Prăpăd, coane. Ia poftește mata cu mine.

Îl luase apoi și, după ce-i arătase și cele două scursori ale târgului, Căcaina, puturoasă și galbenă, și pârâul Nicolina, fir de apă stătută, se pornise să-i zugrăvească măreția puhoiului de anul trecut, cu mai multă admirație de cât groază.

— Nu erau trei pâraie sărace, cum ți-au părut dumitale, coane, ci o singură apă de-a valma, cât cu ochii, și peste toate locuințele, care au mai rămas, că pe multe le-a luat puhoiul și le-a dus departe în Jijia.

Prins de măreția faptei dumnezeiești, îl purtase apoi din casă în casă, pe o mare depărtare.

— Uite, o vezi? Nu-i mai zăreai nici ogeagul; uite la aiasta: după semnul umezelii, se cunoaște că apa a trecut peste ferestre; deși-i mai pe deal, și pe aiasta s-a urcat puhoiul cam la un metru… Apoi ce crezi, coane, că-i chiar așa lucru de șagă?

Bătrânului, Bahluiul și Căcaina i se păreau doi uriași adormiți, ce se puteau deștepta oricând. La început, zâmbise de frenezia lui, dar cu timpul dragostea pentru forțele înlănțuite în smârcuri îl pătrunsese și pe dânsul. Se simțea solidar nu numai cu faptele mari ale istorici Iașilor, nu numai cu frumusețea dealurilor din jur, ci și cu praful ulițelor nemăturate și cu noroiul pâraielor pline de miazme; nu-i plăceau palatele ce se ridicau și reducea continuitatea istorică la stare pe loc; prelungirea trecutului o concepea nu numai în păstrarea pietrelor și bisercilor și a hârtoapelor uliților nepietruite și în mărginirea nevoilor și plăcerilor vieții la un strict necesar… Începuse chiar să ocolească localurile mai bune de la Chateau aux fleurs și de la Rivallet, pentru a se înfunda prin mahalale, La Trei Sarmale de la Socola, La Perjoaia de la Frumoasa, ori la Stanică din Târgușor, cu lăutari și vin turnat din oală așa cum beau străbunii. În izul arhaismului credea că-i continuă mai bine decât cei ce se trudeau să facă drumuri de fier ori să introducă pe moșiile lor unelte cu aburi, în cei doi ani ai vieții lui ieșene, mai băștinaș de cât localnicii, se identificase cu pământul, cu apele, cu orizontul și mai ales cu dealurile pline de spume. Niciodată nu-și dăduse mai bine seama de cât acum, după ce-i părăsise și se regăsea în noaptea spuzită de stele pe podul fermecat al lunii, aruncat de la Copou la Repedea.

Nu mai regreta că venise la Iași. La București se pierduse în viața de redacție, în viața de cafenele, în certuri politice; nu avea timp să viseze, nu avea timp să respire trecutul; nu erau dealuri, peste care să arunce punți feerice de raze, de unde să contemple viața istorică a orașului. Fiindcă trecutul muntean nu trezea într-însul niciun răsunet, i se părea că Bucureștii nici nu-l aveau, nu fusese încă pe ruinele vechilor curți domnești; trecea prin Piața Sfântului Anton fără să-și amintească de doamna Chiajna; mânca în Covaci, fără să știe ca se află pe locul chioșcului de odihnă a lui Brâncoveanu. Oraș mut, casă cu ferestre necercetate de vedeniile istorici; târg de parveniți, oriental, cu fațadă pariziană… Sufletul îi bătea la Iași, în cavoul trecutului moldovenesc; prăpăstiile Râpei galbene, lângă care se afla, și decadența târgului părăginit nu le vedea; peste dânsele aruncase podul selenar al imaginației lui aprinse.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/B%C4%83l%C4%83uca#XVIII