https://blog.revistaderecenzii.com
Se regăsiră dimineață cu toții afară de Micheriu, pe peronul gării, mahmuri; îl căutau în toate părțile pe Eminescu.
— Mă, mormăi Burlă, nici eu nu cred să facă filosofia chiar până la ceasul ista.
Faptul că nu apăruse nici Natalița, era și mai vorbitor. Abia cu zece minute înaintea plecării trenului se iviră și ei la braț; Burlă îi salută tradițional, ca la Viena:
— Trăiască nația!
— Sus cu dânsa, răspunse tot tradițional Eminescu.
— Bravo, mă! Dar unde ați fost? întrebă Miron mai pe șleau.
Eminescu nu știu ce să răspundă; tot femeia se arătă mai deșteaptă.
— Frumos v-ați mai purtat, domnilor, n-am ce zice; ne-ați lăsat așa, în drum.
— Cum v-am lăsat în drum? Știi că-i nostim! N-am plecat cu toții? bufni Miron.
— Noi am mai rămas doar câteva minute și, când ne-am uitat în jur, erați departe și numai iată că ne-a tăiat drumul niște zăvozi, că, se vede c-ați sculat toți câinii Nicolinei cu zarva dumneavoastră. Păs de mai răzbate!… A trebuit să ne întoarcem îndărăt la Țaru, unde v-am așteptat.
— Că ne veți și fi așteptat! hohoti bine-hrănitul Caraiani. Altceva se vede că n-aveați de făcut!
— Firește că v-am așteptat, se puse la mijloc Eminescu fără convingere.
— Era poate nevoie să vă căutăm ca pe obiecte pierdute? făcu Miron cu haz.
— Nu, mă, credeam că după ce veți bea la Costache o să vă întoarceți la Țaru ca să rostiți sentința fără apel. Ei, ce ați hotărât? abătu vorba Eminescu.
Nu răspunse nimeni.
— Eu, reluă el, deși n-am fost la Costache, cred că tot Cotnarul de la Țaru e mai bun. Ce zici, Natalițo?
— Mai așa! mormăi voluptos țiganca cu degetele împletite în degetele lui. Luându-i apoi degetul cel mic, i-l duse la gură, și i-l mușcă până la sânge…
Miron îi dădu cu cotul lui Bodnărescu strigându-i:
— Vezi, mă Samsoane, că nu-i
Totul trist pe lume
când știi cum s-o brodești.
Trenul se urni din loc în corul prietenilor:
Iar când este ca să fie
Eminescu nu face filosofie.
în timp ce poetul nu-și putea lua privirile de pe panorama Iașilor, a bisericilor, a Trisfetitelor, a Copoului, a Palatului domnesc, ca și cum le-ar părăsi pentru totdeauna. Se sfârșise cu visul lui; părăsea Iașul, părăsea țara… îmbrățișarea pătimașă a țigăncii, cu mușcături, îl scuturase din toropeală. Ce brațe… ce carne tare… ce clește de pulpe!… Țigancă! În dreptul mahalalei ieșene, își trase capul de la fereastră și se afundă în sine. Cu cât trenul se depărta, dispărea și senzația vie a femeii, atât de aprigă în voința de a fi frământată în durere.
— „De ce o fi mușcând așa?” se tot gândea el. În dragoste era deprins cu senzații mai blânde. Simți cu timpul o ușoară silă. Când și gustul cărnii și dezgustul ei începură să i se împrăștie, golindu-l, porni a-l legăna o iluzie; desprinsă din miriștele grânelor și din limpezimea cerului, imaginea ideală a Veronicăi, cu păr auriu și ochi albaștri, îi risipi urmele dinților țigăncii. Din câte văzuse și trăise la Iași o lună, el nu pleca acum decât cu chipul unei absente ce-l vrăjise odinioară la Viena, cu ochi alintați, oferiți o clipă și reluați după aceea.
Pe această Veronică, așa cum i-o sculptase propria-i imaginație, o luă cu el la Berlin, floare presată într-o carte. Deși în momentul plecării îl împunsese cu un vârf atât de ascuțit sub coaste, de cum trecuse hotarul, regretul îl părăsise. Durerea poetizată îl îndepărta acum de banalitatea vieții zilnice. Când gazda de la Bremerhof îl întrebă:
— Doriți o cameră cu un pat? Sunteți singur? voi să-i răspundă:
— Nu.
Nu mai era singur de mult. Se miră că Frau Krauss n-o văzuse pe Veronica ori nu citise pe chipul lui că era un om „locuit”. Ființa ei îl umplea mai mult decât umplea el odăița doamnei Krauss.
Îi răspunse apoi, cu sentimentul de a o înșela.
— Cu un pat, firește.
O instală, așadar, și pe Veronica, fără nicio greutate; după vechiul lui obicei, o primbla uneori cu dânsul prin Tiergarten, pe cheiurile Spreei, o luă la Charlottenburg, în Orangenstrasse, lângă Berlin, ca să n-o lase singură acasă, o scotea și pe străzile pitorești ale orașului vechi, pe la anticari, în căutare de cărți rare; o duse chiar la câteva cursuri, nu-i plăcuse lecțiile lui Demberg asupra Instituțiilor și Istoriei dreptului roman, dar ascultase cu interes două lecții de ale lui Lipsius asupra istoriei egiptene și ale lui Nitsch asupra istoriei romane. Se înțelegeau; dulce și vicleană, i se legăna pe genunchi, îl săruta și apoi fugea; provocatoare și apoi castă, își despletea părul auriu și îi răsucea firele în toate imaginile și gândurile. Duceau o gospodărie poetică ideală. Ispitele nu-i lipseau totuși; pe coridoarele Almei mater fetele îi făceau uneori cu ochiul. Mergând odată împreună pe Friderichstrasse, unele femei își întoarseră capul după dânsul.
— Vezi de n-ai vreun zbenghiu pe nas, că prea se uită lumea la tine, glumi ea.
Știa de ce se uită; la un colț de stradă, o fată îi aruncase în față:
— O! der schone, schwartze Grieche!
Într-o zi prietenul ardelean Drăgoi îi povestise că făcuse cunoștință pe stradă a unei fete frumușele, cu care își dăduse întâlnire pe duminică, pentru o excursie la Potsdam. Nu se putea duce.
— Dacă vrai, du-te tu și scuză-mă că musai nu pot veni.
El tăcu.
— E fată mândră, n-avea grijă, adause el cu tâlc.
De teama Veronicăi, privi în jur. N-auzise ori se făcuse că n-aude. Tăcu.
— Atunci, ne-am înțeles: la două în fața Operei, lângă chioșcul de ziare din stânga…
Își puse hainele noi; Veronica îi strânse nodul lărgit al cravatei roșii cu măzărichi albe, și-l privise ca și cum ar fi voit să-i spună:
— Știu unde te duci; nu face nimic. Vezi să nu întârzii prea mult.
Îl sărută pe ochi. (Ea nu mușca niciodată.) Plecase numai cu gândul să-și servească prietenul; nu simțea nicio emoție. La locul arătat, ea îl aștepta; la început, fata se sperie, dar ochii albaștri se îndulciră apoi, când îi lămuri întâmplarea. Ea păru că nu crede; fu totuși bucuroasă să meargă la Potsdam.
Blondă, cu ochi albaștri, cu gropițe în obraz și fără niciun moft, Milly avea zâmbetul pe buze și inima în palmă. Venise din München, și-i ducea dorul; nu-i plăcea Berlinul. În tren, nici nu știu când îi sărută mâna, obrazul, ochii, apoi gura; la Potsdam, într-o Wirtschaft chiar lângă lac, fata îi dărui și puținul ce-i rămăsese de dăruit. Plesni ca un mugur, căzu ca o frunză, fără șovăire; dragostea i se părea un act natural. Atât. Ce simplă e viața! Se gândea el în barcă. Fata își răzimase capul pe picioarele lui, ochi în ochi, și nu-l scotea din „du süsse Miky”. Uitase de München; nu-i mai ura pe berlinezi, n-avea altă grijă decât să nu-l supere. De Moldova nu auzise; își propunea să se informeze într-un lexicon. Cucerit de dulceața zilei, el o mângâia pe păr; uitase de Veronica. După-amiaza trecuse ca o nălucire; se despărțiră cu făgăduiala unei întâlniri pe duminica viitoare. Sprinten, vesel și fluierând, o luă pe Altbertgasse; intră în Bremerhof, fără să-l supere duhoarea scării; trecu de catul al doilea spre mansardă. Aprinse becul și se întinse voios în pat. Veronica lipsea, după cum lipsea ori câte ori el umbla după alte rosturi; dar nici nu-și aduse aminte de dânsa… Se simți cuprins de fiori poetici; îi fluturau prin minte gânduri șăgalnice, n-avea nicio grijă; iubise, iubea încă. Luă o foaie de hârtie, și din pat, se puse să o înnegrească:
Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe,
Dară nu se știe însă
C-am luat bilet de-a treia.
Zâmbi: dară alături de însă; știe rimat cu treia – ce mai licențe poetice! Merse totuși înainte:
C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși
Și de gât cu blânda Milly
C-ochi albaștri, buze roși,
Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decât ardere-unei jertfe
Într-o veșnică cățuie.
— Ptiu! se întrerupse brusc, neamul ei de cacofonie!
Am aprins și eu luleaua
Să jertfesc lui tata Brahma,
Lângă mine un șip de Kümel
Ș’o bucată de pastramă…
La amintirea pastramei de la crâșma lui Țaru, gura îi lăsă apă. Continuă totuși:
Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță.
Am nume de maimuțoi
Milly’ nsă de pisicuță…
Cu gândul la porecla de Miky pe care i-o dase Milly, după numele unui maimuțoi de la Zoo.
Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.
Ș’acum șuieră mașina,
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kümel mă invită
Milly-mi râde… Ce-mi mai pasă!
Nu-i păsa de nimic; era fericit și „adormi liniștit”. A doua zi, când plecă la cursuri își lăsă pe masă foaia cu poezia; la întoarcere o găsi păturită în saltar. I-o citise, desigur, Veronica și i-o rânduise cu grijă. În somn i se arătă privindu-l cu același zâmbet și îngăduință.
— „Știu că tot la mine o să vii.”
Nu se înșelase: de a doua zi primblarea la Potsdam i se păruse banală! Bleagă și sentimentală, fata se lipise de dânsul cu o gângurire nevinovată; nu pusese rezistență și se oferise fără mister; împlinise un simplu act fiziologic, la care nu participase sufletul. Obiect și nu ființă. Dorea altceva. Cu capul între mâini, îi trecu pe dinainte imagini violente de stupru neizbutit; se scutură și scrise pe dosul primei poezii:
Tu cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,
Să devastez frumuseța ta cea dulce, făr’ de milă.
Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,
Tu al amorului duios demonică prăsilă.
Eu am plecat purtând în piept, durerea-mi toată scrisă
Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă,
Dar noaptea, când am adormit, atunci durerea-mi toată
Se ghemuiește’n inima-mi, o arde ș-o împilă.
Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi
Boțind cearșaful meu cel alb cu mâna ta gentilă.
— Împilă – gentilă! rimă de „vită încălțată” își zise el vesel. Imaginea violenței neîmplinite îl mulțumea însă; se închipui încercând zadarnic să „devasteze” frumusețea femeii și își crezu cearșaful boțit de o mână nervoasă. Milly i se oferise; femeia trebuie să fie fructul ce se refuză mâinii întinse și apa abătută de pe buzele însetate. Savoarea cuceririi fără luptă i se șterse repede din amintire, așa că duminica următoare nu se mai duse la întâlnire.
— Ce-ți spuneam? îl mângâiase blând Veronica pe frunte și pe păr. Știam că ai să te întorci tot la mine.
XXIII
[modifică]
Setea lui de ireal și de nerealizabil izbucni atunci sub altă formă. „Om fără noroc” spunea el mereu; „asta nu mi se putea întâmpla decât mie”, deși întâmplările lui li se întâmplau și altora; proprie a lui era numai lipsa de reacțiune față de ele. Ajuns ministru de instrucție, Maiorescu îl invitase să-și treacă repede doctoratul în filosofie, pentru a-l numi profesor la Universitatea din Iași. În loc să-l bucure propunerea îl descumpănise. Se simțit învelit în „cămașa de gheață” a cronicarului. O catedră universitară de filosofie? Cu ce-o merita? Se analiză: cunoștea filosofia lui Schopenhauer. Pentru a o putea expune îi mai trebuia însă o pregătire specială în științele naturale și în antropologie, după cum, pentru a-l pătrunde pe Kant, mai avea nevoie de un semestru de anatomie și de fiziologie. Studiile pregătitoare și răspunderile îi îndepărtau pretutindeni ținta. Nu-și găsi liniștea decât scriindu-i lui Maiorescu, pentru a-i cere o amânare de un an. Abia când lăsa tocul pe masă, răsuflă ușurat că izbutise, în sfârșit, să înlăture singura ocazie de a-și face o carieră. Pe pagina încă udă a scrisorii se aplecă privirea Veronicăi.
— Mai rămânem încă un an la Berlin. Ești mulțumită?
Ea încuviință.
— Eram sigur; încheie el extatic; ne înțelegem așa da bine!
La o nouă stăruință a lui Maiorescu, nu-și mai simți cămașa de gheață a lui Ion Neculce; hotărârea era luată. „Cu cât mai târziu, cu atât mai bine” – îi răspunse, zâmbind totodată Veronicăi, de alături, ca și cum i-ar fi spus; „Am înlăturat primejdia; mai avem un răgaz de un an și câte nu se pot întâmpla într-un an! Poate cade Maiorescu de la putere.”
Rămânea, totuși, doctoratul, pentru care își luase obligația și primise și bani.
— Vii cu mine, Veronico, la Königsberg? îi spuse el într-o zi.
— Unde te duci tu mă duc și eu, se lipi ea de dânsul.
— Atunci să plecăm. Berlinul a început să mă înăbușe…
Nu mai era vorba nici de cursuri complimentare de știința naturale, de antropologie, de anatomie și fiziologie – ci de copierea unor documente asupra politicii Poloniei față de țările învecinate din arhivele Königsbergulul. Plecă acolo.
— Îți plac documentele, Veronico?
— Dacă îți plac ție…
Pentru a pătrunde în sala documentelor, îi trebuia însă să obțină o autorizație specială prin intermediul Agenției Române de la Berlin, al cărei funcționar fusese.
— Cale lungă, își zise el, dând din cap melancolic.
Uitând că e un simplu student în împlinirea modestei formalități de doctorat, își atribui răspunderea unui reprezentant al guvernului. Avea să cerceteze niște documente vechi, de la a căror transcriere putea atârna rezolvarea unor chestiuni de politică internațională.
— Nu așa, Veronico?
— Dacă spui tu.
Răspunderii imaginare i se adăuga, ce-i dreptul, și îndoiala asupra competenței sale paleografice.
— Cât de complicate sunt toate! își zise – și după cinci zile se hotărî să părăsească Germania. Voise să o consulte și pe Veronica, dar n-o mai găsi. Petrecu o noapte de insomnie. Ori cât se strădui să o recheme, nu izbuti. Veronica nu se mai vedea: îl părăsise? Plecase? În îndoiala de sine, începuse să se îndoiască și de existența ei. Nu era oare numai o creație a minții lui? De trei ani o simțea într-însul și o purtase la Viena și la Berlin; acum se destrămase ca un abur. Se sperie de echilibrul minții lui.
Prin amânări succesive și complicații scrupuloase de studii anexe, reușise, în sfârșit să înlăture toate posibilitățile unei cariere; scăpase de povara morală a catedrei universitare și chiar a copierii unor documente istorice. Mai bine pe o scândură aruncată în voia valurilor, dar liber, fără răspundere!
În drum spre țară, după doi ani de absență, era, așadar, într-un fel mulțumit: se strecurase printre toate ispitele universitare, scăpase de doctorat și de catedră, adică de obligații față de stat, de știință, de tinerime și rămăsese numai cu obligația față de sine. Se temea totuși că-l părăsise Veronica și în dispariția ei vedea dezaprobarea întoarcerii lui.
Cu cât trenul se apropia de Iași, perspectivele i se mai tulburau. Îl părăsise exaltarea ce-l făcuse la Lemberg în biserica Movileștilor, să-l ia pe grecul Costachi Coniact, fost arendaș al vămilor pe timpul lui Lăpușneanu și apoi administrator al vămilor și veniturilor regale în provincia Rusiei roșii, drept armaș în Moldova și „mare cancelar” în Polonia; iar pe cei doi fii ai lui drept membri ai familiei Movileștilor. Dacă nu venea cu o diplomă nemțească, ar fi voit să aducă cel puțin fotografia bisericii și a portretelor dinăuntru; lipsa de mijloace îl opri și de la atâta.
Cât timp trecuse printre străini și se legănase în ritmul trenului prin peisajul de toamnă al câmpiilor galițiene și bucovinene reușise totuși să-și adoarmă scrupulele. Problema catedrei o rezolvase de un an în noaptea tragică a răspunsului cătră Maiorescu; problema doctoratului o rezolvase însă numai pentru dânsul, nu și pentru Maiorescu, căruia îi ceruse (ca ministru) trei sute de taleri în vederea obținerii unei diplome la Iena. „Examen, început august” – îi telegrafiase chiar. Și iată că sfârșitul lui august îl apuca în drum spre țară, fără nicio diplomă în buzunar; n-avea nici măcar fotografia bisericei Movileștilor de la Lemberg! Nu-i trebuia catedră… despre asta nu mai putea fi vorbă. Nu era făcut pentru roluri de răspundere socială… Viața lui era menită neprevăzutului, inegalității, spiritualității creatoare și nu se putea dezvolta decât în inconformism ca într-un mediu natural. „Mă întoc la nimicnicia mea” – își spunea el în tren cu o resemnare împăcată în sine… Resemnarea era însă bună departe, pe drumurile Galiției și ale Bucovinei – nu și în apropierea Iașilor. El se resemnase – se resemnaseră oare și alții pentru dânsul? Contractase obligații morale față de cei ce-l prețuiau, care, masurându-l cu măsura lor, și neînțelegându-i inconformismul firesc, își puseseră speranțe într-însul. Bănuia întrebările prietenilor asupra doctoratului și presimțea că vor da din cap cu mirare, când vor afla că se întorsese cu mâinile goale. Contractase, din nefericire, și obligații materiale; pentru a-l ține la studii la Berlin, cel puțin în primele vremuri, se cotizaseră Pogor, Maiorescu, Rosetti, Carp, Gane și Negruzzi cu câte un galben pe lună; Xenopol, Vârgolici, Melic, Paicu, Neiu ba și unul Archipescu, cu câte o jumătate de galben. Ce va zice Archipescu, burtosul moșier rătăcit la ședința „junimei”, în care se luase hotărârea trimiterii lui la Berlin – când va auzi că se întorsese fără „diplomă”? Un fior îl străbătu prin sita spinării. Ca să alunge de la dânsul viziunea moșierului dezlănțuit, își aruncă ochii apoi pe câmp. Primejdia adevărată nu sta însă în Archipescu ci în singurul om, pentru care avea o mare stimă, în omul a cărui prețuire se întorsese în protecție activă și care ca ministru îi propusese ceea ce de obicei se cere, în Maiorescu. Ce va spune bărbatul cu privirea tăioasă și cu un atât de înalt simț al ordinei și datoriei, când va afla că nu făcuse nimic în străinătate!
Cu toate că până acum ar fi dorit ca trenul să aibă aripi, cuprins de panică, i se păru, deodată, că merge prea repede. Îi asculta cu atenție ritmul roților ca bătaia unei inimi.
— Und’ te duci? i se năluci că-i spun.
Privi speriat spre locul ascuns, de unde-i venea întrebarea.
— Nu te du! nu te du! țăcăneau acum roțile.
Era prea târziu; jucase și cartea asta ca pe toate celelalte; fusese scris „să se întoarcă la nimicnicia din care plecase” – ori cât l-ar mustra întrebările lui Archipescu și înlemni privirea tăioasă a lui Maiorescu.
Izbuti, în sfârșit, să alunge cele două imagini amenințătoare. Rămăsese singur în compartiment. Dar nu mult, căci, brusc, îi apăru pierduta lui Veronica, de a cărei urmă nu mai dase de la Königsberg… O privi cu extaz: nu se temea că-l va mustra că se întoarce fără doctorat; nici ea nu umbla după măriri omenești și după diplome nemțești…
— Unde ai fost, Veronico?
— Am plecat de la Königsberg.
— Pentru ce m-ai părăsit?
— Pentru că a sosit vremea să te întorci în țară, la Iași, și prezența mea nu mai avea niciun rost; era timpul să mă destram din mintea ta.
Avea dreptate; dintr-o realitate, el făcuse un ideal; de la prima lor întâlnire o absorbise în sine și de trei ani o luase cu dânsul într-o călătorie de nuntă spirituală, și o modelase așa cum voise… Călătoria se sfârșise și acum se întorcea la realitate, la cealaltă Veronică, aproape necunoscută. Un sentiment de panică îl cuprinse. Își întinse brațele, dar imaginea feri în lături.
— Înainte de a ajunge la Iași, am dorit să te mai văd pentru cea din urmă dată. Trebuie să ne despărțim, șopti ea.
— Să ne despărțim? de ce să ne despărțim, când de abia ne-am regăsit?
— Pentru că începe o nouă epocă a vieții tale. Nunta noastră spirituală s-a isprăvit și tu intri în realitate.
— În realitate? spuse Eminescu speriat.
— Te temi de realitate? El lăsă capul în jos.
— Da, răspunse într-un târziu.
— De ce te temi? stărui ea.
— Știu ce părăsesc și nu știu ce voi găsi.
— Nu-ți ajung dovezile de acum trei ani de la Viena?
— Nu; sunt dovezi pentru ce a fost și nu pentru ce va fi. Dovezile de pe urmă, de la Berlin, sunt ale tale și nu ale Veronicăi de la Iași; ale tale, dar și ale mele, pentru că tu ești plăsmuirea imaginației mele; ești frumoasă cum am voit eu să fii; ai sufletul pe care ți l-am dat eu; mă iubești așa cum am dorit să mă iubești.
— Nu trebuie să deznădăjduiești niciodată, și în realitate vei găsi tot ce vei voi.
— Mă îndoiesc; mă cuprinde de pe acum un fior de gheață. Mă sperii de Veronică reală. Îmi simt mijloacele sufletești stânjenite.
— Nu… nu… nu spune așa, pentru că gândul paralizează forța.
— E destinul meu. Dacă n-am luat catedra de filosofie și nici măcar doctoratul, dacă n-am copiat documentele diplomatice din arhivele Königsbergului, și n-am luat nici măcar fotografia bisericii Movileștiior de la Lemberg – vina nu e nici a Universității, nici a Arhivelor, nici a bisericii – ci a mea, în spaima față de realitate și în inconformismul meu esențial.
— Plătești blestemul superiorității tale.
— Înainte de a ne despărți, vreau să mă destăinuiesc. Nu știu dacă brațele astea o vor strânge aeve pe pieptul meu plin de imaginea ta ideală, și mă va face să mă pătrund de plăcerea, pe care numai atingerea mâinii tale reci mi-o dă – nu știu cine e și cum e, dar oricum ar fi, bună sau rea, sinceră sau vicleană, și orice s-ar întâmpla, în sufletul meu o iert de pe acum, pentru că vina, ori care ar fi ea, stă în destinul meu.
— Iată că am ajuns, șopti vedenia; îl sărută apoi impalpabil pe frunte și dispăru.
Trenul se opri în gara Iași.