https://blog.revistaderecenzii.com
Mișcat, porni iarăși la deal, pe drumul pe care venise, cu impresia că-l urca pentru cea din urmă oară, drum călcat cu atâtea bătăi de inimă; tristețea despărțirii – a oricărei despărțiri îl copleși. Burnița ușor; mohorât, Eminescu își scutură stropii. Plecă fără să o vadă; destinul îl urmărise și de data asta. Străbătu din nou Sărăria și se afundă în Valea Plângerii ca într-o hrubă; bădia Ionică nu era acasă; se puse deci să-și strângă în liniște cărțile și să-și lege boarfele de om fără noroc. Peste vreo jumătate de ceas se auzi zgomotul surd al unei trăsuri, când hurducată printre pietre, când împotmolită în noroaie; lătratul câinilor răsculase mahalaua; o trăsură prin Țicău nu era lucru prea obișnuit. Auzind glasuri de oameni și horhăială pe la portița gardului, ieși să vadă ce-i:
— Stăi că vin, zise el.
Urcă povârnișul grădiniții și ajunse la poartă, unde un om căuta zadarnic clanța.
— Pe cine cauți dumneata?
— Aici șăde domnu’ Creangă? auzi un glas cu accent ovreiesc.
— Da.
— Aici șăde și domnu’ Iminescu?
— Eu sunt.
Omul răsuflă adânc.
— Credeam că nu mai agiung! ce râpă! ce glod! ce pietroaie…! oi!
— Ce dorești? îi întrerupse el văicărelile.
— Iu nu doresc nimic, da’ am o scrisorică pentru mata de la o coniță – răspunse el, țuguindu-și buzele, ca și cum ar fi voit să exprime o apreciere asupra „coniței”.
Îi întinse un plic. La lumina oarbă a felinarului, Eminescu citi:
„Sunt disperată că nu m-ai găsit acasă. Pleci! pleci! Nu pot crede… Nu vreau să pleci fără să te fi văzut măcar câteva momente. Ori unde, ori cum, ori când. Aștept răspuns.”
El rămase cu plicul ud în mână. Nu știa ce să răspundă. Nerăbdător, evreul stărui:
— Conița așteaptă răspuns prin mine.
— Bine, făcu poetul.
Rupse foaia rămasă albă și scrise în neștire cu creionul:
„Peste o jumătate de oră în fața Mitropoliei.”
Birja se urni anevoios, amenințând să se răstoarne; de departe se auzea cum se necăjea evreul.
De ce-i dăduse întâlnire în fața Mitropoliei? Nu știa nici el. Poate că era mai departe și avea răgaz să se gândească la ce-i rămânea de făcut. Intră în bojdeucă de-și luă umbrela – umbrela lui Pompiliu – și porni la vale prin burniță, în Sărărie. Se vor întâlni, nu va pleca fără rămas bun de la ea, care îi luminase toate mizeriile Iașilor. Vor rătăci o jumătate de ceas prin străzile întunecoase din spatele Mitropoliei; se preumblaseră de multe ori prin ulițe mărginașe. Apucă pe Ștefan cel Mare; burnița nu încetase; îl învăluia, umed, rece; trecu prin fața Mitropoliei și, la colț, desluși silueta zveltă a femeii într-o manta de ploaie.
— M-ai așteptat? am întârziat? întrebă el îngrijorat.
— Nu, gemu femeia luându-i brusc mâna rece, udă și încălzind-o în mănușile ei de piele.
Apoi, ochi în ochi, înfrigurată, desperată și cu un țipăt:
— Pleci! pleci! Te muți din Iași?
— Nu se poate altfel.
Îi lămuri ocazia ce i se oferea la București. Veronica îi cunoștea, de altfel, situația; știa că rămăsese pe drumuri și fără alte mijloace. N-avea cum protesta împotriva destinului; durerea i se citea însă în glas și lacrimile îi umplură ochii. Se lăsară la vale pe lângă Mitropolie; ea își trecu brațul după mijlocul lui.
— Iubitul meu, adoratul meu, gemu înăbușit.
Capul i se lăsă moale pe mâneca lui udă. Un trecător – un cunoscut poate – întorcându-se după dânșii, îi privi lung; câțiva pași, mai încolo altul la fel. Ea își trase repede capul; trecătorii îi stânjeneau; burnița îi înfășură în cârpe ude. Nu găseau ce să-și spună; el, copleșit, încovoiat de neprevăzutul situației; ea, febrilă, desperată, cu ochii înflăcărați, în care el citi hotărârea de neînvins.
— Prea mulți trecători, murmură ea, și aș vrea să-ți încălzesc mâna în mâna mea și să te simt aproape de mine.
El tăcu. Ochii Veronicăi lunecară spre o cârciumă modestă „La Mendel”. Se opri. El înțelese.
— Trebuie să fie o odăiță alături ca să stăm puțin de vorbă, spuse ea energic.
Nu răspunse. Intrară, totuși, în cârciumă; o ovreică grasă, de după tejghea se uită mirată la dânșii, ca la niște clienți neobișnuiți; îi întâmpină un tânăr, poate băiatul ei; în fund, într-un nor de fum, mai mulți lucrători, beți, băteau cu paharele în masă, vorbeau toți odată, scuipau pe jos, într-o hărmălaie ca o ceartă.
— Mă Ionică, eu ți-am spus… pagubă-n ciuperci! Hai, mai fă-ți coraj că, dacă-i muierea ră de muscă, nu-i ce face.
— Mă băiete, stuchi-te-ar mâțele, nu te da așa la om, că amuși îți tai eu clonțul…
De cum îi zăriră intrând, a mirare unul și scuipase printre dinții un sâmbure de dovleac. Făcu apoi cu mâna:
— Măi!
Eminescu intră în vorbă cu ovreica de la tejghea:
— N-ai putea, jupâneasă, să ne dai o odaie pe alături ca să ne încălzim cu un pahar de vin?
— Cum să nu, puftim numa, mă rog, intrați. Oișălă, vezi di boieri.
Oișălă deschise ușa de alături a sălii mari și-i introduse într-o cămăruță cu o masă de lemn cu mușama pe ea, chiar lângă fereastra dinspre uliță; în fundul odăii ceva provizii de iarnă: câțiva saci de făină de păpușoi și de nuci; din podul de bârne de lemn atârnau cununi de usturoi; o pisică albă dormea pe unul din cele două scaune; o puicuță rătăcită pe acolo ciugulea dintr-un sac, doar va nimeri un grăunte de porumb. Deprins cu astfel de odăi, lui Eminescu i se păru totul firesc; dar ca și cum ar mai fi fost prin cârciumi și Veronicăi i se păru la fel. Mângâie pisica îmbufnată că fusese dată jos de pe scaun; se duse apoi la puicuța înverșunată pe sac; o luă în pumni și-o sărută până ce Oișălă aduse o jumătate da vin cu două pahare.
— Ceva mezeluri poftiți?
— Da, încuviință Veronica, liniștit.
Oișălă le aduse.
Ședeau față în față; turnară un pahar de vin.
— Pentru norocul tău, Eminule, pentru tine, pentru tine, îngăimă femeia cu noduri de emoție.
Dădu paharul peste cap. Îi luă apoi mâna peste masă, i-o strânse în mânuțele ei reci, fine, și i-o sărută. El voi să și-o tragă.
— Nu; las’ să o sărut, mâna asta care a scris versuri așa de frumoase, pe care am plâns atâta de jale și de fericire că te-am cunoscut, că te-am iubit și că poate și tu m-ai iubit puțin.
De alături se auzeau zbieretele bețivilor; cântau cu toții da capul lor. Unul chinuia:
Am un leu și vreau să-l beau
Altul țipa:
— Nu așa, mă bețivule, ci:
Hai, Ileano, la poiană.
Altul miorlăi languros ca un cotoi:
Ah, scumpă Margareto.
— Ho, mă boilor, să-i zicem toți odată.
După o clipă de tăcere porniră cu toții:
La moară la hârja-pârța
Un’ se macină tărâța…
Veronica se sculă de pe scaun și i se așeză pe genunchi, mângâindu-l, sărutându-l pe gură cu desperare, și lăsându-și apoi capul mort pe umărul lui. Oișăilă deschise ușa:
— Poate mai puftiți ceva, că nu se mai aude nimic de bețivii iștia.
— Nu, răspunse iritat Eminescu.
Veronica se întoarse la locul ei.
— Tu nici nu știi, Eminule, ce ai fost pentru mine, ce ești și ce vei fi întotdeauna; ți-am spus cât te admir, dar nu și cât te iubesc; cât am suferit pentru tine, și câte nopți n-am adormit, plângând, pe portretul tău, blestemându-mi soarta că n-am fost ceea ce aș fi voit: femeia ta. Știu că tu mă iubești și nu mă prea iubești, după împrejurări; că ți-au venit fel de fel de zvonuri la ureche și că ai luat în rău toate copilăriile, toate alintările mele de femeie tânără cu bărbat bătrân. Știu… știu… Nu spune nu, că ai minți și nu vreau ca Eminul meu să mintă, mai ales acum când trebuie să ne despărțim. Să ne despărțim mai bine pe un cuvânt de sinceritate al tău și pe un țipăt al meu că te iubesc.
La moară la hârța-pârța
urlau dinadins bețivii de alături. Ei i se păru că brațele lui se deschid să o strângă la sân. El sta însă cu capul în piept, cu mâinile moarte de-a lungul corpului încovoiat. Ornicul din zid bătu opt; murmurară amândoi tare:
— Opt.
În ochii ei licări o lumină de oțel, o voință.
— Plecăm, spuse ea.
Până să facă plata, ea aduse la loc pisica dolofană.
— Vino, mâțule, la locul tău.
Sărută puicuța ce se încăpățâna să ciugulească din sac. Eminescu se pipăi ușor pe buzunarul vestei; mai avea câțiva lei la dânsul; îi cinsti și pe Oișălă cu doi gologani de zece și ieșiră în alaiul zbieretelor bețivilor întocmiți în cor:
Ș-are, măi, ș-are măi,
Ș-are, puica, măi.
Burnița se întețise; frig, umed. Ca o traistă spânzurată în cui, Veronica i se atârnase de braț. Făcură câțiva pași tăcuți, jalnici, prin ploaie.
— Nu, nu! Nu mă pot despărți de tine, gemu ea hotărâtă.
El tăcu.
O ulicioară tăia strada, luând-o prin spatele Mitropoliei; la colț un han vechi, cu prispă și cu un cat înconjurat și el de jur împrejur de un cerdac larg și cu stâlpi de lemn; totul cu ceva vechi mănăstiresc într-însul.
Ea se opri, la întâmplare, acolo, în fața felinarului aburit și rosti energic:
— Ți-am scris: oriunde – oricând.
— Da, murmură el.
— De data asta îți spun: aici și acum. Acum, acum, scânci ea cu desperare, și cu lacrimi în glas, atârnându-i-se de braț.
Hanul, el îl cunoștea; hanul lui Nastasache, locuit mai mult de femei ușoare, și cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colțuri umbre de păsări de noapte.
Două femei se opriră nu departe de dânșii:
— Uite, că nu se înțeleg din preț, zise una.
— Ba aiasta-i cucoană, mânca-le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea de la gură.
— Taci fă, că te aude.
— Ei și? că o iau de cozi, de spune ceva.
Uitându-se apoi prin noapte:
— Pff… pe el îl cunosc.
— Zău, fă?
— Un golan fără sfanț; ba într-o noapte a venit cu alți scandalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliția.
Mai miloasă, cealaltă se uită spre Veronica:
— Sărmănica de ea; e tânără și frumușică; ce păcate au adus-o aici?
Crâmpeiele de vorbe îi ajunseră și lui Eminescu pe la urechi. Încearcă să-i arate ce însemna hanul lui Nastasache, dar era zadarnic.
— Ți-am spus: oriunde și oricum – prin urmare și aici, dacă aiurea nu s-a putut.
Din glas țâșnea atâta hotărâre încât înțelese că nu mai putea da îndărăt: sosise momentul. Închise ochii… Urcară pe trei trepte de lemn în cerdacul mănăstiresc și pătrunseră într-un coridor slab luminat de o lampă prinsă în zid; sticla lămpii își termina ogeacul cu tinichea; în stânga, într-o odaie cu ușa deschisă, o femeie grasă, oacheșă, poate grecoaică, dădea în cărți unui cocoșat așezat pe scaunul din față. Cum îi zări, zise răstit:
— Vezi, Iordache, ce vor dumnealor.
Sprinten, cocoșatul îi întâmpină. Voiau, firește, o odaie.
Așteptară un moment; trăgându-se mai la întuneric, Veronica își ridicase gulerul mantalei.
Cei doi din odaie se porniră pe o discuție înăbușită:
— Aista-i scandalagiul cu poliția.
— Nu, țață Săftica, nu-i el.
— Iraa, când îți spun că-i el.
— Și chiar de-i el, era omul la chef; nu vezi cu ce coniță a venit?
Țața Săftica se gândi o clipă:
— Bine, Iordachi. Să fie cum zici tu. Da’, ține-i din scurt, băiatule.
Femeia grasă sosi și ea târându-și papucii; îl măsura, mai lung pe Eminescu, mai în treacăt pe Veronica.
— Uite, coane, avem o odaie chiar aici.
Odaia era lângă intrare, în față.
Stânjenit, el spuse:
— Nu aici; prea-i lângă intrare.
— Alta n-avem, tăie scurt femeia tot dușmănoasă.
— Bine, atunci plecăm, spuse el respirând ușurat, că s-ar putea întâmpla ceva, din afară de voința lui, care să-i împiedice.
Când văzu că sunt gata să plece, femeia se îmblânzi:
— Iordache, de la numărul șăsă o plecat?
— O plecat, coano Săftică.
— Bine, poftiți, atuncea după mine, bombăni ea.
Tot nu uita scandalul cu poliția. Străbătând coridorul, dădu în alt cerdac din spatele hanului, care părea atârnat sus de tot, deasupra unei prăpăstii. Cum vântul bătea din față, picuri grei de apă îi stropiră; o apucară pe stânga și intrară într-o odaie umedă.
— Iordachi, i-an fă o leacă de lumină.
Cocoșatul frecă un chibrit jilav și aprinse o lampă pe masa din mijloc, care lumină o odaie mizeră; patul fusese răvășit de curând și strâns la repezeală, fără să fie și primenit. Îl priviră întrebători. Îmbufnată, femeia bombăni:
— Altă odaie liberă n-am; e totul ocupat; dacă așteptați până să primenesc patul…
— Nu, răspunse Veronica hotărâtă.
Erau grăbiți. Coana Săftica mai arunca o privire de jur împrejur, se uită la lighean; apă era, prosopul apucase să fie schimbat. Ordine pretutindeni.
— Apoi aiasta-i tot.
Îl luă, pe urmă, mai de o parte, pe Eminescu:
— Cât stați dumneavoastră?
— Știu eu? dădu el încurcat din umeri.
Adaose la întâmplare:
— O jumătate de ceas.
— Bine; doi lei.
— Ne-am înțeles, răspunse el, pipăindu-se ușor pe buzunarul vestei, ca omul căruia i se întâmplase să n-aibă doi lei.
— Nu mai doriți nimic? întrebă femeia de mântuială, retrăgându-se spre ușă…
Veronica stătuse străină într-un colț al odăii; trecuse prin toate vămile degradării și părea totuși că nu auzise vorbele femeilor din stradă și nu văzuse nimic, nici pe țața nici pe cocoșat, nici odaia mizeră, nici rufăria patului frământată de alții, nimic, nimic. Venise somnambulic, mânată de un gând unic.
Rămași singuri, i se aruncă de gât.
— Sunt a ta; ia-mă.
N-apucă însă să o strângă bine în brațe, când se auzi un zgomot la clanța ușii și apoi un: toc toc! Eminescu se duse de deschise și apoi ieși în cerdacul bătut de stropii ploii.
— Ce e? făcu el răstit.
— Nu te supăra, coane, răspunse cocoșatul, dar m-a trimis coana Saftică, să-i dați banii înainte, că așa e regula…
— De când e regula asta? se răsti el din nou.
— Nu, coane, dar, zicea coana Săftica că ați mai avut o chestie cu poliția și…
Eminescu își aminti și roși; se scotoci în buzunar și-i întinse piesa de doi lei.
— Nu vă supărați, da’…
— Nu-i nimic, tăie el, trăgând ușa după dânsul și închizând-o cu zăvorul.
În odaie lumina era stinsă; bâjbâi prin întuneric până ce două brațe goale de femeie îl încolăciră într-o îmbrățișare furtunoasă, îl ajutară să se dezbrace și-l traseră spre pat, scufundându-l apoi în voluptatea trupului feciorelnic încă, cu linii moi și gracile aproape impubere, cu pielea albă, mătăsoasă, dulce la pipăit și sărutat.
Când se desfăcu din încleștare, își puse capul mic pe pieptul lat și păros și începu să plângă ușor, mai mult alintat:
— Ai să mă disprețuiești… Simt că ai să mă disprețuiești; știu, nu protesta. M-am dat ca o nebună. Te-am silit… da-da. Dar nu se putea… nu mai puteam… nu voiam să pleci fără a fi fost a ta… fără a purta în carne amintirea cărnii tale, după cum port de atâția ani în suflet amintirea sufletului tău.
Simți că spunea adevărul; îndrăgostită și posedată de talentul lui, femeia voia să fie posedată și în carne, din convingerea oricărei femei că posesiunea adevărată stă numai în trup. Avu un sentiment de dezamăgire.
— Toc, toc, se auzi iarăși.
Sări ars din tristețea lui și se duse la ușă:
— Ce mai e, domnule? se răsti.
— Nu te supăra, coane, da’ a trecut jumătate de ceas și așteaptă niște clienți.
Se așeză pe marginea patului; mărețul act al cărnei, fără de care sentimentele cele mai pasionate, dragostea spirituală cea mai înflăcărată nu sunt în ochii femeii de cât fapte fără valoare, se mistuise; femeia, care vibrase pe toate coardele lirei lui, și de cinci ani îi locuia în toate încăperile sufletului, care i se amestecase în fiecare picătură de sânge și se împletise în jurul fiecărui gând, muză, amantă ideală, obsesie – după datina sexului ei, de abia acum se credea a lui, de când fusese frământată câteva clipe în rufele neprimenite ale patului unui han, în care cu câteva minute înainte, o altă femeie împlinise gesturile aceluiași rit, fără pretenția însă de a stăpâni și sufletul unui mare poet.
Se îmbrăcară în tăcere; el, mohorât; ea, mulțumită în carnea, în vanitatea ei, în conștiința că, în sfârșit, dragostea lor nu mai era un mit ci o realitate, ce va aprinde în timp o stea luminoasă, care va străluci, prin veacuri, când și hanul acesta, și coana Săftica și Iordachi, și Mitropolia de alături și Iașii seculari vor fi devenit praf și uitare. Un singur moment nu-și dăduse însă seama că, în clipa în care fibrele gingașe ale trupului ei fusese pătrunse de trupul lui – cu un fâlfâit de aripi, sufletul îi zburase din bolțile sufletului lui, distrugându-le feeria; de când o posedase, ea nu-l mai poseda…
Când aprinse lumina, Veronica îl privi cu atenția unei stăpâne pentru un obiect; îi încheie bine nasturii vestei; îi refăcu nodul cravatei:
— Bine, Eminule, cum de n-ai băgat de seamă că e ruptă. Mâine să-ți pui alta.
Ieșiră în cerdacul bătut de ploaie, trecură prin coridorul slab luminat; la ușă, cocoșatul părea că așteaptă ceva; ei nici nu-l văzură.
— Nu mai aștepta, în ploaie, Iordache, se auzi glasul coanei Săftica din odaie; ți-am spus că-i un golan.
Urcă pe ulița de lângă Mitropolia veche, tot tăcuți, el, abătut, dar ea, atârnându-i de braț, vârâtă într-însul, lângă „omul” ei, pe care, pe prețul posesiunii de câteva minute, îl putea de-acum stăpâni, hărțui, și pe care, mai ales, îl putea înșela…
În apropierea străzii Ștefan cel Mare, uitându-și lacrimile, zbuciumul, tragedia despărțirii, voioasă, i se aruncă la gât, mușcându-l mai mult de cât sărutându-l.
— Aici trebuie să ne despărțim. S-o fi speriat Ștefănucă închipuindu-și cine știe ce. Te pomenești că mă caută la poliție, glumi ea.
Se uită apoi la ceasul Mitropoliei.
— Nouă, puiule; ce repede trece vremea cu tine… Nu fi așa de posomorât că ne despărțim… dar trebuie… Acum te las. Să te mai pup o dată. Și nu mă uita, Mițicule, scrie-mi cât mai des… De sărbătorile Crăciunului vino să le petrecem împreună…
Cum tocmai trecea o trăsură cu coșul ridicat, sprintenă, se urcă; dinăuntru se mai auzia încă, în huruitul moale al roților:
— Scrie-mi… vino! Nu uita pe Nicuța… Pa, bebelușule, pa!…
XXXII
[modifică]
Trecuseră doi ani de la seara ploioasă de octombrie, și iată-l acum întors în Iași. De câteva ceasuri, pe podul aruncat de razele lunii de la Râpa galbenă la Repedea, stătea adâncit în feeria trecutului Iașilor și în feeria propriei lui vieți, căci tot ce fusese mizerie se împrăștiase în pulberea stelară a nopții înalte de septembrie. Plin de urmele istoriei, orașul îi trezise rezonanțe adânci în conștiința lui istorică; curățiți de tină, anii petrecuți în el deveniseră și ei luminoși, cale lactee de senzații inefabile. De pretutindeni se ridică amintirea Veronicăi: de pe podul lui vedea Copoul, cu teiul lui, Mitropolia, aleea lui Ghica-Vodă, grădinile lui Pester și a lui Rivallet, hanul Nastasache, strada Butu, ulițele patriarhale ale Iașilor, pe unde se primblase cu ea, ocolind pe trecători, ascunzându-se după copaci și după ziduri, adăpostindu-se prin locuri virane sau prin curțile oamenilor, când zăreau vreun cunoscut. Poezia acestor plimbări, în strofa mâinilor încleștate ca zece versuri bine cetluite, și cu sărutări furate pe după garduri, îi umplu sufletul de o suavă fericire. Prin pânza argintie a nopții, zărea și căsuțele în care locuise, și „balamucul” de la Trisfetite, și bojdeuca lui Creangă sprijinită pe furci putrede, și viile și grădinile din împrejurimi, prin care o plimbase, simțind-o caldă în sânge și în imaginația aprinsă. Era singura femeie pe care o iubise, ce-l stăpânise, și-l inspirase, pentru că intrase în tiparele idealului său; întreaga lui poezie ieșise din părul auriu și din ochii ei albaștri. Veronica crezuse într-însul înainte de a-l cunoaște și-i întărise credința în sine; i se aruncase în brațe în noaptea ploioasă de octombrie, pentru că nu-și dăduse seama de tăria acțiunii ei spirituale; împlinise, în asta, ritul tuturor femeilor, ce-și caută măsura puterii în semne materiale. Acum, după doi ani, îi iertase neîncrederea în propria sa forță… și, privind țintă prin ploaia de stele căzătoare, își văzu destinul comun: îmbrățișate, trupurile lor pluteau într-o constelație tutelară deasupra orașului conștient, în sfârșit, de minunea ce trăise în el.
O duioșie exaltată îl cuprinse atunci și pentru trecutul secular al Iașilor, și pentru trecutul lui de aci și pentru femeia, care-i fermecase viața și i-o prefăcuse în poezie.
Voise totuși să plece fără să o fi revăzut, fără să-i fi zărit măcar casa, locul emoțiilor lui; îi fu rușine de sine, de nerecunoștința sa. Nu putea pleca înainte de a-i aduce un cuvânt de mângâiere în nenorocirea ei. Nu era vorba, firește, să-și ia vreo răspundere; nu-și putuse el duce povara propriei lui vieți, cum să mai răspundă de altcineva, de o femeie cu doi copii? Mai aveau totuși emoții comune. Inima îi ardea în vâlvătaia destinului.
Se scoborî de pe podul fermecat; păși pe pământul scump al Iașilor, în preajma Păcurarilor. Abia acum își aduse aminte de Creangă, lăsat la Niculică. Bădia Ionică putea să mai aștepte; se hotărî să mai rămână o zi la Iași.
Luminat de momentele trăite, de trecutul purificat de tina lui, beat de filtrele amețitoare ale amintiților, stăpânit de imaginea femeii întipărită în el ca într-o ceară moale – el porni pe prelungirea Păcurarilor, cu pieptul înainte, cu respirația largă, ca și cum ar fi voit să absoarbă întreaga feerie a Iașilor: ajunse în ulița povârnită, atât de bine cunoscută, cuprins de emoție, de o spaimă parcă. Ulița era pustie, scufundată și mai adânc în noaptea crescută a teilor și a plopilor; pașii îi răsunară pe pietre de curând puse; se sperie singur de zgomot și își încetini și vătui mersul; se trezi călcând în vârful picioarelor. Casa Veronicăi era scufundată în somn cu storurile trase; ca de obicei, se duse în locul viran din față, de unde putea privi mai bine. Rămase astfel câteva minute după un tei, prins în feeria iubirii lui… Când voi să plece, o umbră se ivi în capul scării de la verandă. Își ținu răsuflarea și așteptă; ușor deschisă, ușa se închise la loc; umbra pogorî cu băgare de seamă pe treptele scării de lemn ce pârâia sub pașii încă prea grei; intră în grădiniță, smulse o floare înălțată pe un cotor lung ca un cap de năpârcă, deschise apoi portița dinspre uliță și, scuturându-se, ajunse pe trotuar, de unde se lăsă la vale într-un zornăit de pinteni.
Buum! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi rupse bolta în pulbere de sticlărie sfărâmată, înroșind văzduhul. Feeria nopții dispăru; stelele se stinseră; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieși de după teiul lui și porni pe unde venise; prin dreptul Râpei galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei.
XXXIII
[modifică]
În grădina lui Niculică, crescut ca un trunchi, Creangă se legăna pe scaun cântând popește; în jurul mesei, prietenii dormeau turtiți de beție.
— Na, na, na, măria-ta, că te-ai întors, bădie, strigă el de cum îl zări intrând pe poarta grădinii.
— Poate că mă vei fi așteptând de mult? îl întrebă încurcat Eminescu.
— Nu zic baiu, că de când mă rog eu Sfântului Haraș Nicolai din Humulești ca să mi te-aducă înapoi!… Că nici n-ai cu cine face oleacă de petrecere. Ia te uită la zamparagiii iștia dugliși, dorm doorm, dooorm, bea-i-ar tăunii să-i beie, când le-o fi somnul mai dulce, că nu-s buni de nicio ispravă. Adică vorba ceia… na-ți-o bună că ți-am frânt-o, când la dica, nu-i nimica.
Privind la mesele pline de rămășiți de bucate, găluște, pastramă, cârnați, ciolane de costiță afumată, străchini cu păsat răsturnate, poetul dădu din cap a mirare.
— Mâncare a fost asta, zise el, nu glumă.
— Apoi nici noi n-am stat cu mâinile în brâu, pe când tu umblai după catrință… Se putea una ca aiasta, când e cu noi și părintele Grigore de la biserica Vulpe și părintele Miron de la Patruzeci-de-sfinți și de… picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă și nu-i mai trebuie altceva.
Întinzându-se, căscând, și privind apoi spre cer:
— Ehehei! Ia te uită că Găinușa-i spre asfințit, rarițele de asemeni și gata-i să răsară și luceafărul de dimineață și noi, bădie, să mergem la gară, că trenul nu vrea să știe de nepricopsiții iștia.
Eminescu cătă la ceas.
— Dacă o luăm pe jos, ajungem numai bine la ora plecării.
— Ei, dacă-i vorba pe aceea, atunci să sculăm pe zambaragiii iștia, să facem plata și să plecăm.
Începu a-i zgâlțâi ușor.
— Sculați, cinstiți părinți…
Niciun semn.
— Ei, hai, sculați, mă bețivilor…
Ei nu se urneau. Creangă dădu din cap și zise:
— Ia să încercăm și altfel.
Îl atinse ușor pe unul pe umăr.
— Părinte Grigore, ia să mai ciocnim un pahar de Cotnar, că a venit și bădia Mihai și vrea numaidecât să ciocnească cu sfinția-ta.
Popa își înălță capul buimac, ca prin vis; Creangă îi umplu paharul:
— E Cotnar împărătesc, părinte, să-ți spuie și bădia Mihai.
— Nici nu credeai să nimerești așa de bine zise Eminescu, că cu adevărat e vin împărătesc; din el a băut și împăratul Petru cel Mare la curtea lui Cantemir.
— Hă? făcu popa aiurit, ce zici, taică?
— Ba încă și în tabără – la obuz – la Țuțora cu polcovnicii și cu brigadirii lui tot vin de Cotnar bea „și-l lăuda foarte și încă mai bine le plăcea vinul cel cu pelin. Și mult se mira cum spre partea lor nu se face vin cu pelin așa bun.” Uite așa, părinte, ne spune Ion Neculce, care se afla și el la masă.
Popa holbă ochii;
— Hă? care Neculce, hă? Popa de la Miroslava?
— Ehei, părinte, ia să mai vorbim și de altele, că cu dumnealui numai prin cărți ne rătăcim. Ia să mai vorbim și de cinstita de socoteală.
Capul popei căzu ca de plumb pe masă.
— Aha! apoi așa ne-a fost vorba? Sculați, mă, că acuș vă ard… de vă trece spurcatul.
Nimic.
— Ehei, patruzecile mâne-sa de golani, că vă vin eu de hac.
Îl apucă pe popa Miron de barbă:
— Scoală, părinte, că e zintâi și te așteaptă dascălul cu căldărușa.
Popa înălță capul sus, holbă ochii mari și rosti cu limba cleioasă:
— Ce spui, măi, e zintâi?
— Aha! așa că te-ai sculat! Ia vin’ încoace, părinte, la plată, că banii nu se culeg la trunchi ca surcelele.
Capul popei căzu iarăși bolovan pe masă.
— Iaca, păcatele mele, cine-i cu pagubă și păcat.
Și întorcându-se spre Eminescu:
— Ce zici de unele ca aceste?
Eminescu tăcu.
— Apoi nu așa, fârtaților, cu ce m-ați hrănit cu asta va hrănesc și eu. Să nu credeți că merge așa, să faceți pe mortu-n păpușoi.
Bătu în masă.
— Mă, Niculică, frate, ia fă-te încoa că noi acum suntem cam grăbiți.
Niculică veni gâfâind.
— Fă tu socoteala și împarte-o în cinci părți – că omul ista (și-l arătă pe Eminescu) e musafirul nostru și musafirii, după cum bine știi, nu plătesc.
Niculică se puse pe socoteli.
— Ia te uită la părintele Grigore cum șade pe comoară și cere milostenie.
Părintele Grigore sforăia de răsuna grădina.
— Apoi lasă, părinte, că te-ai căi sfinția-ta, dar căințele cele de pre urmă întru nimica sunt. Ehei, unu-i Nică a lui Ștefan a Petrei… Și cine face face-i-se.
Zgâlțâindu-l puțin și pe părintele Miron:
— Și aista-i beat tafta.
Niculică veni cu socotelile.
— Acuma, Niculică frate, împarte socoteala în cinci și iaca eu plătesc o parte.
— Și cine plătește celelalte păcatele mele?
— Iacă vorbă! Ir’ancan de mine, d-apoi cine să plătească, omule, dacă nu zamparaglii iștia, care fac pe morții când e la adicătelea. Dacă doar nu-s tarapana de bani ca să plătesc pentru toți bețivii Ieșilor.
Omul gros plăti și se sculă, cât mi-ți-i românul.
— Ei, amu eu zic că pe aiștea să-i lăsăm dracului pomană, că mai bine n-aș putea zice, la vremea și la locul aista.
— Ei, părinte Grigore, sus… copăcel, sfinția-ta, că noi uite că am și plecat.
Popa grohăi.
— Vede-te-aș dus pe năsălie la biserică, glumi el.
Apoi către Eminescu:
— Și amu paidiom, bădie.
Dar după câțiva pași se mai întoarse o dată către cei adormiți:
— Apoi, duglișilor, noi ne-am tot dus, dusu-ne-am, iară pe voi vă lăsăm în cât v-am găsit.
Ieșiră pe poarta grădinii în uliță.
— Iacă și sfânta!
Respiră adânc înfulecând văzduhul întreg luminat de zorile roșii.
— Tiii! ca-n povești pe câmpii și pe dealuri… sus la Cetățuia și la Galata… e o frumuseță de turbă haita.
O luară încet, încet prin Păcurari, iar când ajunseră la Râpa galbenă, păsărelele și începuseră să alerge unele după altele, să se scalde în praful râpei și să se giugiulească. Creangă le privi cu ochi muiați:
— Tă-vă pustia să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!
Scoborâră pe râpă, sprijinindu-se unul de altul, Eminescu mohorât, cu fălcile încleștate parcă, Creangă, vesel ca totdeauna, ca și cum n-ar fi fost după o noapte de nesomn și beție.
— Încetinel, bădie, să nu ne prăpădim bunătate de oameni prin rătăcăniile aieste, că amu eu oi fi cum oi fi, un boț de carne de la Humulești, dar tu ești ce ești!
Și tot el:
— Iată că am ieșit deasupra nevoiei. Că ce a fost greu s-a făcut. De amu tot drum ca în palmă… și nici nu mai e mult… Ba, că am agiuns.
Ajunseră, în adevăr, Eminescu luă bilet și intrară pe peronul puțin însuflețit al gării; până la plecare mai erau vreo douăzeci de minute. Se primblară de câteva ori în sus și în jos. Sosise trenul de București și începu forfoteala lumii, când deodată Eminescu se văzu oprit de un domn însoțit de o doamnă, veseli și braț la braț.
— Bună dimineața, coane.
Eminescu se uită mirat, cu aerul că parcă și-ar aduce aminte. Dar tot nu-și aducea.
— Aha! m-ai uitat: casierul Preuțescu, știi că te-am întrebat ieri dimineață de nevasta mea. Aveai dreptate, coane, închipuiește-ți că scăpase trenul… Mititica de ea (și o luă dulce de gușă) ce emoție pe dânsa, dar și pe mine; să-ți spună numai dumnealui… A, nu vă cunoașteți? Nevasta mea, doamna Geta Preuțescu și domnul Eminescu – nu așa, n-am greșit numele? – să-ți povestească dumnealui, ce speriat eram că ți s-a întâmplat ceva și cum dam buzna peste călători prin vagoane ca să întreb de tine. Să nu mai faci așa puiule, că mă îmbolnăvesc… Ei, acum să plecăm. Încă o dată iartă-mă, te rog și-ți mulțumesc, coane.
Omul îi strânse mâna prietenos, iar femeia, roșie și înțepată, abia îl salută dintr-o închidere de pleoape… Câțiva pași mai încolo, din alt vagon îl întâmpină cu brațele deschise ca pe un frate, domnul avocat Carandà.
— Ce, și pleci, maestre? așa de repede? Tocmai mă bucuram că o să te găsesc pe aici, să ne mai treacă de urât, că noi bucureștenii, când venim la Iași, murim de plictiseală… Aha, dar uitasem, că nu ne-am văzut din tren. M-am scoborât pentru niște treburi la Bacău… dormeai tun… Acum sunt silit să rămân cu afaceri mai multe zile aici. Și ministerul ăsta de domenii ne aglomerează cu procesele, de nu mai putem prididi.
Apoi luându-l confidențial de un nasture:
— Ei, ce mai nou cu politica? Am rămas în urmă. Bacău e provincie curată, nu afli nimic. Se face ori nu se face?
Eminescu dădu din umeri.
— Dacă și dumneata o lași moale!… Trage-le la gazetă… Nu-i lăsa… Arde-i cum ajungi la București, că te pricepi… Las’, nu protesta…
Și tot cu ochii pe sus ca să nu scape pe doamna Geta Preuțescu, perora în gol, până ce îl părăsi, fără rămas bun, ca să-și facă loc prin mulțime… Cei doi prieteni mai străbătură de câteva ori peronul tot mai pustiu.
— Apoi, începu într-un târziu Creangă, cu o sfială de mirat la un om atât de gros, mi-i ierta de vorba proastă, da’ eu tot ți-oi spune-o și nu ti-i supăra.
— Tocmai pe tine! făcu Eminescu plin de presimțiri.
Creangă își scoase batista-i popească, se șterse de o nădușeală mai mult închipuită, și nu putea urni din loc.
— Apoi nu știu cum să-ți spun ca să nu dau cânele prin băț… Da’ eu am băgat de seamă că la plecarea de la Niculică prin cei Ieși erai altul, și altul întorsu-mi-te-ai.
Eminescu voi să protesteze. Creangă îl măsură cu dragoste de sus până jos:
— Ce-i tânăr tot tânăr… Ehei, eu mi-am închipuit, când te-ai dus, că cine știe ce ispravă o să faci, și când colo te-ai întors de mi-i mare jele, când mă uit la tine și te văd că nu ți-s boii acasă; că n-ai scos o vorbuliță cât mi-ți-era drumul de lung prin rătăcăniile Râpei galbene.
Eminescu își lăsă capul în jos; durerea lui Creangă nu numai că-l mișcă, dar îl umplu și de remușcarea de a pleca din Iași fără să-i fi rostit un cuvânt asupra pasului ce-l adusese. Își luă inima în dinți.
— Ce să-ți mai spun, bădie Ionică, necazuri lumești și nimic altceva. Că m-am bucurat să te văd, nu te mai îndoiești; dar, drept să-ți spun, n-am venit pentru tine. Nici inima nu m-a împins la început, ci alții; nici nu știu cum m-am trezit în tren și apoi la Iași; ba, dacă nu era năstrușnicul cela de popă Ienachescu eram gata să mă întorc chiar din gară la București; dar el m-a prins când mă suiam în vagon și de rușinea lui, m-am scoborât și am venit să te văd. Drumul meu era pornit pentru altcineva, dar simțeam că nu e bine să vin, pentru că nu pot fi de niciun folos; viața mi s-a întors, așa că nu mai sunt bun de nimic, nici pentru mine, nici pentru alții. Iată de ce am stat la tine toată ziua și n-am voit nici măcar să ies, ca să nu mai dau drum bârfelii; mai bine să mă duc cum am venit ca un copac sterp ce sunt. Dar după ce am stat cu tine la Niculică, mi-a venit de la un timp poftă să văd Iașii așa cum i-am trăit odată; de la Râpa Galbenă am și aruncat un pod până la Repedea și sus, de pe pod, am contemplat toată mândrețea Iașilor din trecut, dar nu știu cum mi s-a urcat în suflet și viața mea de odinioară. Se vede că mă aburise bine Cotnarul lui Niculică; lutul mi s-a părut aur, și pe ciulinul vieții mele n-am văzut decât floarea crescută în vârf. Ce să-ți mai spun, mi s-a muiat inima în mine și mi-am zis că nu e bine să plec fără să o văd. În loc să mă întorc la Niculică, nu știu cum se face, picioarele m-au dus pe ulița ei. În dreptul casei, m-am tras după un tei ca să mă îmbăt, nu de florile lui, ci de amintirea ei; când îmi sfârâia inima mai amarnic, iată însă că de pe portița casei se strecură umbra unui om: o umbră cu zornăit de pinteni ce s-a lăsat la vale – și asta-i tot, încheie el cu glas profund.
Omul gros tăcu o clipă; apoi, ca și cum ar umbla cu mâinile lui bătătorite cu niște vase de preț, începu:
— Dar, bădie, nădăjduiesc că nu te-i împuțina cu inima pentru atâta lucru. Zi-i muiere și s-a mântuit socoteala și nu-ți mai fă voe ră.
Apoi după câteva clipe de tăcere:
— Ca să nu-mi uit vorba, spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, că la noi în sat era un flăcău și-l chema tot Ionică, nume prost, ca și pe mine; și numai iată că flăcăul ista se îndrăgostește de o fată; da’ nu dragoste numai așa de florile mărului, ci dragoste de istov; și el o iubea pe Măriuca, dar și Măriuca îl iubea pe dânsul. Da’ iată că se întâmplă că părinții fetei nu vor să i-o dea; ba că fata are stare și flăcăul e sărac, ba că fata lor e cu stea în frunte și flăcăul om de nimic. Ce să-ți mai spun: nu și nu. Te pui cu părinții? Și azi așa și mâine așa, că plângeau sărmanii de le sărea cămașa pe dânșii. Dar după vreo doi ani, ori că i s-a urât de atâta plâns, ori că i s-a făcut de bărbat, ori că au silit-o părinții, iată că fata se mărită cu un târgoveț – și s-a dus. Dar flăcăul tot nu s-a potolit; și plângi, și ah! Și of! Și zaci la pat de lingoare; ce să-ți spun, ajunsese numai o umbră atât se topise carnea pe dânsul, că ieșise din rândul oamenilor, de atâta boală. Amu, iată că după un an, la un Sân-Petru, când e și hramul bisericii, flăcăul se afla și el la horă, mai de o parte, da’ să joace, de unde să joace, că nu-i ardea lui de unele ca aceste… ci stătea și privea cu ochii scurși, ca după boală. Și se uita el așa, ce să vadă? Pe Măriuca, pe fata lui, după care bolea, că venise și ea pe la părinți ca să-i mai vadă. Se uită lung Ionică: să fie ea? Parcă nu-i vine să-și creadă ochilor: o muiere gătită și împopoțonată, cu botine de piele subțire, cu călcâie înalte, cu fuste încrețite, cu pălărie-n cap, cu ghilele pe obraz. Frumoasă, să fie! dar nu-i Măriuca. Fata îl zărește și vine legănându-se pe șolduri, mă rog, ca la oraș spre dânsul și-s zice cu zâmbre – că târgoveață nu era?
— Ce mai faci, Ionică?
— Bine, Măriuco.
Atât i-a răspuns și altceva nu i-a mai grăit. Și s-a întors acasă liniștit, potolit, și lecuit: că doar el iubise o fată, dar fata aceea era alta, nu o fată înzorzonată și cu ghilele de la târg. Se spălă și parcă Dumnezeu i-a luat ceva de pe ochi… A cerut de mâncare, că nu se mai ținea decât cu apă și pâine, și a mâncat cât zece; și iată că s-a făcut om ca toți oamenii; s-a însurat cu una tot din sat, și, chiar dacă nu se prăpădea de dragul ei, tot i-a făcut vreo nouă copii, care or fi trăind și acum dacă n-or fi murit de mult.
Tăcu; încordat până ce prinse tâlcul poveștii, pe Eminescu îl podidiră lacrimile. Se repezi la Creangă și-l îmbrățișă pe amândoi obrajii.
— Mare și sfânt om mai ești, bădie, îi zise el mișcat; mai că ți-aș săruta și mâna, că în tine văd toată istețimea și sfințenia de suflet a țăranului nostru. Dacă mă bucur că am venit pe lume, e că te-am cunoscut pe tine, și dacă nu-mi pare rău că sunt român…
— Zi-i moldovan, glumi Creangă.
— Da, moldovean, e că mă simt fratele tău mai mic.
— Iacă pozna! izbucni gros Creangă, luptându-se cu o lacrimă; mă faci amu să și roșesc, om în toată firea… Hai, repegior, bădie, că pleacă trenul fără tine și-mi cazi iar belea, și se supără Tinca.
Se mai sărutară o dată.
— Și amu du-mi-te sănătoșel și cu voie bună. Că așa-i bine să fie omul: fătat nu ouat.
XXXIV
[modifică]
Când trenul se puse în mișcare, singur în compartiment, Eminescu se prăbuși, ca de pe un mal, în visarea lui obișnuită.
— Biletele, întrebă conductorul.
Absent, Eminescu scoase biletul și-l întinse. Pe când conductorul îl găurea, el începu să se scotocească înfrigurat prin buzunare. Încurcat, spuse apoi cu glas stins:
— Nu-l găsesc. L-am pierdut ori se vede că am uitat să-l iau; il plătesc în tren.
— Uite biletul, domnule, răspunse mirat omul, întinzându-i-l.
— Nu biletul meu, făcu el blând, arătând alături, ci al doamnei.
Conductorul se uită crucit în jur; compartimentul era gol; îl măsură pe călător de sus până jos: glumea ori nu era în toată firea? Crezând, la urmă, că nu mai e nevoie să intre în vorbă, ieși izbind ușa, în timp ce Eminescu simți lăsându-i-se pe umăr un cap ușor și blând de femeie, și auzi un glas alintat și dulce, cunoscut de mult, șoptindu-i la ureche:
— Ai uitat că pentru mine nu-i nevoie de bilet? Unde ești tu voi fi de acum înainte și eu.