https://blog.revistaderecenzii.com
În piața dintre cele două muzee naționale ale Vienei, pe o bancă, șase tineri nu-și aflau locul.
— Câte-s, mă? întrebă unul pe vecin.
Celălalt făcu un gest, ca și cum s-ar căuta prin buzunare și n-ar găsi nimic. Dădu din umeri.
— L-ai uitat acasă, hai? Place-ți, mă rog dumitale, de golan, parc-ar fi avut vreodată. Celălalt râse.
— Eu, să-ți spun drept, l-am amanetat la moș Wihl; e mai la păstrare; nu se pierde, nu se strică; când îmi vin bani, îl găsesc ca pe un odor.
De la o biserică, din apropiere, se auzi bătând unsprezece lovituri de clopot.
— Unsprezece, mă Neagoe.
— Unsprezece, ciorilor! și Eminescu tot n-a venit. Ce ne facem, frățânilor?
Unul propuse să nu-l mai aștepte, ci să plece; îl așteptaseră de ajuns două ceasuri.
— Ajungem și noi ca cei de colo, glumi altul, arătând spre împărăteasa Maria Theresia cu alaiul de cancelari, de miniștri, de generali cățărați pe soclul statuei uriașe.
— Tot aduce Onesim cu Kaunitz, încheie el.
Măgulit de asemănare, instinctiv, Onesim Țurcan își înălță trupul bleg și își umflă pieptul, ca la armată.
— Uite la el, se ghiontiră doi, se și crede cancelar.
— Amu ce ne facem? încercă el să abată vorba de la dânsul și de la Kaunitz. Eu zâc să plecăm cu toții și să rămână doar unul ca să-l aștepte și să-l aducă după noi.
— Unde?
— La Moldauerkapelle.
— Și cine să-l aștepte?
— Eu.
— Musai că vrea să rămână cu Kaunitz între patru ochi. Este sau nu este?
Onesim încuviință râzând:
— Te pomenești.
— Frache Neagoe, reluă el, ce ai cu mine? Eu umblu numai cu pace, și tu te ții morțiș de harță.
— I-an ascultați, mă, Onesim zice că eu mă mânc cu dânsul! Martori îmi sunteți și voi că nu-i adevărat; placu-vă-ți cum minte! Replică Neagoe.
Tinerii erau ardeleni și bucovineni, și stâlceau limba; prin contactul cu cei din regat, ei se osteneau totuși pe cât puteau să vorbească așa cum se vorbește în țară, și cum se scrie prin cărți; la cea mai mică ciocnire, limba de acasă le revenea însă. Ca să facă haz, bucovinenii întrebuințau uneori ardelenisme căutate anume, iar ardelenii bucovinisme.
— Eu una știu, încuviință Chibici, că primblarea ni s-a dus pe gârlă.
— Teamă mi-e, încuviință Tancu; trebe că e un sfârtai la douăsprezece și zăpăcitul tot n-a venit.
— Uite-l! țipă Chican.
Dinspre bulevard se apropie, în adevăr, un tânăr mai mult scund, larg în spate, cu ochii pe jos, ca și cum ar fi pierdut ceva.
— Să știi că ne caută prin frunze, glumi unul; crede că am putrezit de atâta așteptare.
Tânărul veni însă țintă la dânșii. Când fu aproape, ridică mâna în sus.
— Trăiască nația!
Tăcere.
— Trăiască nația! repetă el energic.
Tăcere îmbufnată și priviri dușmănoase.
— Pentru cea din urmă oară vă salut cu: trăiască nația! și dacă niciunul din voi nu-mi răspunde „sus cu dânsa!” vă declar căzuți din rândurile ei.
— Ia-ascultați-l, izbucni atunci Neagoe, cum tot el ne țipă afară din sânul nației.
— Țipă! țipă! Țipă! Făcură haz bucovinenii.
Neagoe nu se descreți ci stărui cu violență:
— Da’ ce, de nație ne arde acum? De trei ceasuri noi ne prăjim la soare, privind sub coada calului milostivei împărătese și la Onesim cum face ochi galeși lui Kaunitz – și dumnealui umblă cu „trăiască nația!” Mulțam dumitale, că șodu mai ești! Crezi că o să scapi așa de ușor de noi… Unde ai fost, varvarule, până la un sfârtai la douăsprezece?
Tânărul își ridică ochii mari, frumoși, visători, cu nepăsarea întipărită pe figura lui lunguiață, ciolănoasă.
— Ce-ți pasă? lăsă el să-i cadă disprețuitor de pe buzele strânse.
— Ce-ți pasă? Iaca ștrolea! Ce ne pasă? Pasă-ne, mă; amarnic ne pasă că noi fierbem de ceasuri aici la soare ca să te așteptăm pe tine.
Tânărul dădu din umeri și răspunse glumeț:
— Ce te tot mânci cu mine, mă frache Neagoe?
— Iaca fără că și dumnealui își bate joc de limba mea. Noa-zău, când cugeti, îți vine să faci haz că o lepădătură turcească să-și râdă de feciorii ardealului.
— Lasă-l, interveni Chibici, nu te lega de vorba lui obișnuită.
— Să i-o spună lui Andreas, de la moș Wihl, când i-o cere îndărăt creițarii luați pe datorie, dar nu nouă.
Îndemnat de hazul tuturor, Neagoe își dădu și mai mult drum indignării prefăcute.
— Las’ că-i țip eu un proces în grumaz, bombăni el.
Întorcându-se apoi spre Pamfil Dan și spre Onesim Țurcan, începu a le grăi cu multe ploconeli:
— Mărite Doamne și Înalt prea sfinte, în fața faptei ne-dumnezeiești a acestui proclet, care ne-a viclenit pe toți, eu sunt de părere a poftire divanul domnesc pentru a-i ispitire pricina.
Tinerii încuviințară cu zgomote de bucurie. Sub numele de Dan-vodă, Pamfil Dan fusese ales mai de mult Domnul Țării Moldovei iar Onesim Țurcan, Chirio Chir Mitropolit al Moldovei și Sucevei, exarh al plaiurilor; Aron Neagoe urma să facă pe velichi logofăt, iar Tancu și Ciocan, de fel din Năsăud, și Alexandru Chibici Râvneanu, de fel din Bucovina, aveau să țină locul „prostimii”, adică a boierilor mai mici din divan. Vodă și Mitropolitul luară loc pe bancă, ceilalți se traseră mai la o parte pe niște scaune. După un răstimp, se sculă Vodă:
— În țară este acest obicei, de pier fără număr, fără giudeț, fără leac de vină; însuși giudeț, însuși pâraște, însuși împle legea. Și de aceasta noroc țara nu scapă, că mai mulți sunt de li-i drag a vărsa sânge nevinovat, apoi zâc și dau vina lăcuitorilor că-s vicleni. Dară cui nu-i urât a muri? Cine n-ar pofti să viețuiască? Place-le lor viața, alții încă nu o ar lepăda! Crez mai bine pentru dragoste de cât de frică să-l slujească? Ian de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnia, cumu-i albina, că toată-și apără căscioara și hrana lor cu acele și cu veninul său, iar domnul lor, ce se cheamă matcă, pre nimenea nu vatămă, ci toate de învățătura ei ascultă.
Cum mai bine ar fi pentru blândețe să-l asculte și să-l iubească și cu dragoste să-i slujească, de cât de frică și de groază să i se plece! Drept aceea ca să nu se vărsare sânge nevinovat, poruncește Domnia mea să se facă giudeț.
Vodă își luă locul, iar Marele logofăt Aron Neagoe se ridică:
— După năcazania măriei tale și certarea celor mari și puternici, cer slobozire a purcede la ispitire.
Vodă încuviință.
— Mihai sin Gheorghe, porni logofătul, ești poftit înaintea divanului domnesc pentru a răspundere de nedumnezeirea ce ai săvârșit față de măria-sa și de aceste cinstite fețe boierești. Și dacă măria-sa nu te au mustrat, aducându-ți aminte de alte multe lucruri viclene ce au oblicit, și nici nu te-au lovit cu buzduganul, cum au făcut Tomșa la Areni cu Despot-Vodă Ereticul, apoi e mila măriei sale. Dacă divanul domnesc, căruia te-au dat de grumaz, nu poate a uitare că ne-ai stricat pofta inimilor de a vedere urmele urdiilor împărăției turcești pe lângă Beciu, unde în veleatul 7191 au luptat ostile lui Duca-Vodă i ale lui Șerban-Vodă, i taberile lui Ioan Sobieschi, craiul leșesc, care au venit cu oste în agiutor și au bătut pe turci și au mântuit cetatea Beciului de năvala lor. Drept aceia cu slobozenia măriei sale, ți-oi face mai multe ispitiri pentru a oblicire pricinile întârzierii tale. Răspunde Mihai sin Gheorghe.
— Au pricea este o muiere?
Eminescu ridică disprețuitor din umeri:
— Ce-ți pasă? aruncă el apoi trufaș.
— Măria-ta vede că bunătatea ei n-a găsit răsunet în sufletul acestui ticălos, că vasul cel fără fund, măcar câtă apă ai turna într-însul nu-l mai poți umple.
Chibici, din prostimea divanului, ceru cuvântul:
— Măria-ta, înalt prea sfinte și cinstit divan, pornit numai de sfânta dreptate îndrăsnesc a-mi pune capul în această price: nu o muiere l-au putut întârzia până acuma, căci după a mea oblicire, de ori câte ori vede un chip de muiere, pârâtul pleacă ochii jos ori fuge ca de păcat.
— Drept aceea îl izbăvesc de această vină, încuviință vodă; dar vina lui e cu mult mai mare față de așezarea Domnului Dumnezeu, carele, din coasta bărbatului făcut-au pre muiere pentru îndulcirea amărăciunilor vieții. Nu știu ce cugetă și înalt prea sfântul Chirio Chir Mitropolitul în această privință?
— Amin, încuviință mitropolitul.
— Mă închin poruncii măriei tale, reluă logofătul, dară numai dacă se împreună cu o muiere i se putea a ușurare vina. Căci ce alt ar putea să i-o mai ușureze? Au vreo price duhovnicească? Fost-au el la vreun locaș al lui Dumnezeu ca să se închine să se mântuie de rele? Nu. Au vreo price ostășească? Fost-au el la vreo slujbă de catană împărătească? Nu. Au este vreo price pângărească? Nu. Atuncea de ce s-a nedumnezeit? Te mai pohtesc o dată, Mihai sin Gheorghe, să răspunzi măriei sale și cinstitului divan domnesc care este pricea faptei tale?…
Încăpățânat, Eminescu dădu din nou din umeri.
— Ce-ți pasă?
— Eu cred, măria-ta, că nu-i altă nimica de făcut decât ca să-l punem „în cârlige” aici în piața împărăției și ca la toți trecătorii care ar umbla voie să le hie să tragă în el cu săgeată au cu piatră ca într-o proșcă.
Vodă se ridică în picioare cu solemnitate.
— Ispitirea a încetat.
Chibici interveni atunci și el:
— Înainte de a purcede la giudeț, rog pe măria-ta să dea slobozenie pârâtului să facă chemare la mila măriei-tale.
Eminescu îi tăie vorba:
— Eu mi-am pus nădejdea la Dumnezeu pentru direptatea mea, și nu la mila măriei sale. Aici, la Beciu, suntem cu toții niște pribegi printre străini și domnul se visează că e atotputernic ca la țara lui, când este domn, și va să ție așa, ca să ne năcăjască și nu socotește slujba ce i-am făcut, că ne-am înstrăinat, că nimica învoială nu-i face. Nădejdea domnului este ca săninul cerului și ca încetul mărei; acum este sănin și se face nor, acum este marea lină și se face furtună…
— Măria-ta, cu omul acesta nimica nu este a isprăvire, îl întrerupse marele logofăt.
— Adevăr grăești, zise Vodă; drept aceia pârâtul să fie tras de o parte și păzit ca să nu hălăduiască, până ce o ieși cartea domniei mele.
Cei șase se puseră atunci deoparte să însăileze cartea domnească pe o foaie de hârtie, iar după vreun sfert de ceas, Eminescu fu adus din nou în fața divanului obștesc, în picioare, ca să asculte cartea citită de vodă cu glas solemn:
Carte domnească dată în Beciu în văleatul 7379 luna septemvrie.
Ispitind pe Mihai sin Gheorghe de pricea întârzierii sale, că ne-au făcut pe domnia mea și pe acești boieri veliți a adastare trei ceasuri și un cifert în fața măriei sale împărăteasa Maria Theresia, pârâtul nu au voit a răspundere de cât:
— Ce-ți pasă?
Ascultând și pe Velichi Logofăt Anine Neagoe, din olarul Șălimbarului, care ne-au arătat că ni price muerească, ni duhovnicească, ni ostășească, ni pârgărească nu l-au îndreptățit a nu venire la vreme, și cu toate că marele logofăt și boierii veliți au zâs că ar fi bine să fie pus în cârlige chiar aici și săgetat de trecători ca o proșcă, dară pentru că direptatea e lăsată pre cel mai mare ca să o giudece, și ce i-au părut lui, ori bine ori rău, aceia să fie lege, și cumu-i voia domnului să le placă tuturor, ori cu folos ori cu paguba țării, care obiceiu și până azi trăiește – domnia mea, în mila mea, am hotărât să fie pedepsit cu mai puțin, și de azi înainte, vreme de opt zile, să nu-i zâcă nimeni cum l-a botezat tătâne-su Mihai ci cu toții să-i zâcă „Ce-ți pasă”. Iar de a fi să fie cineva, care să nu cinstească cartea noastră și în samă să nu o ție și râs și batjocură de ea să facă, atuncea acela să fie proclet și artaftimă și afurisit de cei 335 sfinți părinți de la Nichea și buricul iadului înghită-l și setea Gheenei muncească-l și focul dragostei ardă-l și vinul în oțet prefacă-se și berea în apă schimbă-se și să aibă parte cu Arie ereticul…
— Amin, încheie Chirio Chir Mitropolitul. Și acuma, după ce ați auzit cartea domnească pentru greșelile lumești, îi arunc și eu anaftima mea pentru cele sufletești. Căci procletul nu cinstește nici făptura lui Dumnezeu, pe care au zidit-o pentru mângâierea amărăciunii vieții omenești:. Muierea. Au de ce au mai scos-o Domnul Dumnezeu din coasta bărbatului, dacă te rușinezi de ea și fugi de mierea trupului ei? Iacă pentru ce mă râdic împotriva acestei vine, pe care ni pravilele domnești, ni canoanele bisericești n-o pedepsesc, dar pe care sufletele noastre și adietul țării o privesc ca o nedumnezeire… Ascultă „Ce-ți pasă?” și ia aminte la anaftima mea: să nu treacă zâua de azi până nu te-ai întoarce ca cânele la vărsătura lui și să lingi unde ai scuipat și cei dintâi ochi de muiere ce s-or uita la tine să-ți vâre în trup otrava lor, și să te ia cu cald și cu frig, să te dogorești iarna și să clănțănești de frig vara, – și să te târăști la picioarele ei ca un vierme și ea să nu-ți poată da ceea ce i-ai cerși tu și ni tu să nu-i poți da ceea ce ți-a cerși ea… Amin.
Vodă se sculă.
— Acuma, domnia mea poftește slobozirea cinstitului divan: marele logofăt să treacă cartea noastră la izvod, iară domniilor voastre, boeri veliți, vă poftește voe bună.
V
[modifică]
Voia bună nu le lipsea tinerilor. Uitaseră de excursia proiectată pe urmele lui Kara Mustafa și ale domnilor Gheorghe Duca și Șerban-Vodă, uitaseră de necazul așteptării pe banca din fața milostivei împărătese. Erau voioși ca niște vrăbioi ce se scaldă în praful uliței și cel mai voios părea Eminescu.
De la biserica apropiată se auziră trei lovituri.
— Trei sfârtai la douăsprezece, bombăni din nou Neagoe. Ne-am pierdut dimineața. Puie-mi-se naiba-n năravul lui de zăpăcit, care ne-a încurcat treaba.
— Ba n-am încurcat-o de loc, protestă Eminescu; ori dacă am încurcat-o, tot eu o descurc. Mai avem un ceas până la masă; putem merge aiure, nu prea departe.
— Fără creițari? îl tăie Tancu.
— Nici vorbă, întăriră ceilalți.
— Bun. Atunci lucrul s-a făcut. Tot suntem lângă Hofmuseum și duminica nu se plătește; vă propun să mergem acolo.
— Huo! izbucniră cu toții și mai ales Neagoe. Să-l punem „în cârlige”. Muzeu ne trebuie nouă acuma!
— Și de ce nu-ți trebue muzeu, logofete? Au nu-ți place pictura?
— Nu că nu-mi place pictura, dar nu-mi arde de ea acum.
— Și de ce, mă rog?
— Iacă așa.
— Las’ că știu eu; vorba ceia: „calul râios găsește copaciul scorțos” – uite așa te-ai găsit și tu cu Ciocan, mari iubitori de pictură.
Ceilalți se codeau.
— Acuma, că m-ați condamnat cu carte domnească în regulă și nu mai e nevoie de ispitirea dumnealui velichi logofăt, pot să vă spun unde am întârziat.
— Nu-i fi fost pe la Hofmuseum? îl apostrofă Neagoe.
— Ba chiar acolo, Logofete.
— Mai că ți-aș mări pedeapsa, glumi fostul Dan-vodă.
— După câtă glavă ai, nici nu m-aș mira. Dară pentru că m-ați ispitit și m-ați judecat, ia-n să vă ispitesc și eu: mă, eu bănuiesc că voi nici n-ați fost până acum pe la Hofmuseum.
Protestară indignați; încolțiți cu „ispitirea”, lăsară însă indignarea la o parte și o luară mai domol. Tancu fusese „de vreo două ori”; Dan numai o dată, dar nu-și aducea aminte de nimic anume.
— Cum să ții minte? Când te duci la pădure, vezi pădurea nu copacii.
Eminescu îl măsură de sus până jos, și-i aruncă disprețuitor:
— Mare vită încălțată ești!
Ceilalți îl înconjurară apoi, ținându-se de mâini, și cântând cântecul obișnuit la împrejurare:
Să știți, băieți, că niciodată
Noi nu primim pe omul trist;
Așa o vită încălțată
Ne pare a fi un antihrist.
Chibici mărturisi cinstit că n-a fost niciodată, pentru că n-a avut încă timp; nu va pleca însă din Viena până nu va vedea cu de-amănuntul tot ce e de văzut.
— O săptămână o să mi-o pierd numai cu muzeele, nu ca voi pe repezeală ci pe-ndelete.
Eminescu îl privi și pe el disprețuitor:
— Bravo, mă; dacă nu-i fi tu bourul moldovan, mare lucru! Și se mai pretinde că au dispărut zimbrii! Aștepți până la plecare; ești tare în așteptare; până atunci vorba cea: „lungește, Doamne, boala tatei până s-o coace cireșele”. Cum locul de „vită încălțată” e ocupat de Dan, nu pot de cât să te proclam „vită încălțată onorifică”.
— Amin, închină popește Chiro-Chir Onesim Țurcan, în calitate de mitropolit al Moldovei și al Sucevei și de exarh al plaiurilor.
Neagoe se lăuda că fusese de mai multe ori; o dată, chiar, de curând, când îl apucase ploaia în piață. Nu-și prea aducea aminte mare lucru; și el susținea că în pădure nu vezi copacii ci pădurea. Rămăsese totuși și cu o amintire prin ceață. Îl impresionase, chiar la intrare, pe stânga, lângă ușă „o muiere goală, mă, și mândră! Ce trup, mă! Numai lapte și zăpadă. Ședea într-o rână, cu picioarele grase desfăcute – așa cum îi șade muierii mai bine. Și se lăsa-asupra ei, o umbră cafenie ca de urs, care o ținea cu labele de umeri de parcă o săruta și umbra se încovriga între picioarele muierii. Și muierii îi foarte plăcea, bate-m-ar cucul, de mint… dădea ochii peste cap, ca de bărbat, nu alt. Musai că e un zeu, ceva… Jupiter ori Zevs… că altfel nici nu le-ar fi dat voie de la Regierung s-o spânzure în văzul tuturor… Trebe că e o sțenă de mitologhie de un italian; m-am și uitat la nume. Îl cheamă Cortegio.”
— Correggio, mormăi Eminescu.
— Da tu de unde știi, mă? sări ars Neagoe, ca și cum ar fi fost vorba de un flăcău din satul lui, din Șălimbar.
— S-a întâmplat să văd și eu tabloul, mai ales că-i chiar lângă ușă, glumi Eminescu.
Recunoscură că nu „prea” cunoșteau muzeul și nu le „prea” ședea bine. Se învoiră să „piardă un ceas” cu el. Chibici se socoti că ceasul pierdut acum, îl va scădea din săptămâna de dinainte de plecare. Neagoe se lăsă mai greu.
— Mergem, dar nu cu tine; merem altădată cu Epaminonda.
Epaminonda era pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi.
— Ce-i în mână nu-i minciună. Până atunci veniți cu mine. Tinerii se codeau încă; se temeau de plictiseală.
— Știți ce, mă, cum nu prea e timp, n-o să vă arăt decât un singur tablou, în fața căruia să salte inima voastră daco-romană.
Se învoiră. O luară militărește prin galerii, făcând doar cu ochiul „muierii goale” a lui Correggio, de lângă ușă și, după ce străbătură nenumărate săli, clătinând din cap mai mult a pagubă (mă, ce de pânză stricată!) se opriră într-o săliță laterală.
— Halt! porunci Eminescu în fața unui tablou de proporții potrivite.
Tinerii priviră cu luare aminte la tablou: un crai ședea pe tron sub un polog, înconjurat de mulți curteni; în față, la picioarele treptelor, se aflau rânduite comori felurite, pe care le arăta unui oaspe cu cușmă în cap. Căutară la placa de metal. Tabloul era de „Franz Franken 11, 1601: Croesus arătând lui Solon tezaurele sale”. Fețele tinerilor se lungiră de nemulțumire, iar lui Neagoe de indignare:
— De asta ne-ai târât până aici: ca să ne arăți bogățiile lui Croesus pe hârtie, adaose Țurcan, mi-ar prinde mai bine o „pițulă” adevărată.
— Silentium, porunci Eminescu solemn.
— Ce-i cu tine, mă?
— Silentium, repetă Eminescu. Ridicați mâinile sus.
Se făcu liniște.
— Trăiască nația!
Sub stăpânirea vorbii lui, ceilalți răspunseră:
— Sus cu dânsa!
— Așa. Acum după ce v-ați închinat marelui străbun, vă întreb: ce fel de daco-romani sunteți voi, dacă nu vă simțiți fierbând sângele în vine?
— Înaintea lui Croesus și a lui Solon – minten! bufni Neagoe.
— Și mai ales tu, Arune, degeaba te-a desrobit la Șălimbar, că tot rob împărătesc ai rămas. Nu-ți mai cunoști stăpânul, varvarule?
Neagoe dădu din umeri.
— D-apoi bine, frățânilor, ăsta-i Solon? Solon cu cușmă domnească și cu surgiuc! Unde ați mai văzut una ca asta! Plecați-vă capetele, robilor împărătești, în fața lui Mihai-Viteazul!
Era, în adevăr, marele voevod. Toți se înclinară dintr-o mișcare.
— Asta nu-i Croesus, urmă el luminându-se la față, ci împăratul Rudolf, iar scena nu se petrece la Sardes ci la Praga, unde drăguțul vost’ de împărat l-a primit la curtea lui de pe Hrașin pe slăvitul nostru voevod și i-a arătat avuțiile înainte de a-l da pe mâna lui Basta.
Emoția îi cuprinsese pe toți; într-un gând, ca un singur om, ridicară din nou mâna:
— Trăiască nația!
În timpul acesta se apropiase de grupul lor o tânără doamnă, blondă, cu ochi albaștri, cu părul auriu, învolburat. Se amestecase cu dânșii și părea că ascultă lămuririle poetului. Când o zări, Neagoe o întrebă îngrijorat:
— Verstehen Sie rumänisch, gnädiges Fräulein?
— Iawohl, mein Herr, răspunse ea. Neagoe îngălbeni:
— Sind Sie Vielleicht Rumänien?
Căpșorul încuviință:
— Iawohl.
Neagoe răsuflă, ușurat; i se ridicase o piatră de moară de pe suflet; se crezuse urmărit.
— Mă iertați că m-am apropiat de dumnevoastră, începu doamna cu o ușoară legănare, dar v-am auzit vorbind românește și mi s-a făcut dor de țară; apoi cele auzite m-au interesat; nu știam că Solon e Mihai-Viteazul. Aș fi foarte bucuroasă dacă dumnealui și-ar continua explicarea.
Palid, cu sângele brusc năvălit în inimă, Eminescu nici nu cătă la femeia ieșită neașteptat din vreun cadru; privi drept la tablou, ca și cum i-ar fi fost cu neputință să-și des-lipească ochii de pe barba și cușma voevodului, și se pierdu apoi în amănuntele vizitei la Praga, cu o bogăție de culoare poetică, cu o precizie de fapte istorice și de considerații politice, ce îi uimiră pe toți și mai ales pe tânăra femeie.
— Uite la el, mormăi Neagoe vecinului, cum îi merge gura…
Mișcată, necunoscuta îi strânse mâna cu o privire umedă.
— Îți mulțumesc de tot ce ne-ai spus; mi-ai împrospătat o mulțime de lucruri, pe care nu știu dacă le-am cunoscut vreodată; de când le-am auzit din gura dumitale, mi se pare însă că le-am cunoscut de mult, de totdeauna.
Fraza era bine întoarsă; tinerii o simțiră și priviră mirați unii la alții. Neagoe dădu cu cotul vecinului: „mândră-i, mă, și bine-i zice; îi mai «netedă» de cât Mutzi de la Bierhalle”.
— Ce frumos se vorbește la dumneavoastră „în țară”!
Omagiul mergea spre „țară” și nu spre ochii galeși și mobili, spre vâlvătaia părului auriu și spre tivul buzelor strânse pe o linie precisă deasupra dinților micuți.
Sunase ceasul închiderii și trebuiau să plece în grabă. Porniră pripit în grup din sala în sală, trăgând cu privirile o dungă de cretă peste tablourile atârnate pe pereți, ca niște călători ațintiți la fereastra vagonului pe priveliștele ce fug, fără să le lase altceva pe retină decât goana copacilor, a velințelor tărcate, a dealurilor verzi și a stâlpilor de telegraf. La întâmplare, din simplu capriciu, necunoscuta își opri totuși ochii din alergare pe portretul unei femei.
— A! făcu ea cu admirație.
Cu ochii numai pe tablou, Eminescu începu să dea lămuriri:
— E un tablou al lui Palma Vecchio; unul din cele mai frumoase portrete ale galeriei: peste albeața chihlimbarie a feței se așază o umbră viorie; se distinge rețeaua fină a vinișoarelor de pe gât și spate; fruntea boltită și mai ales ochii de un albastru întunecat clipesc în umbra genelor lungi.
— Măi! se uitară ceilalți la dânsul, mirați de câte știe și de cum vorbește.
— Ești pictor? îl întrebă necunoscuta.
Deși privise cu atâta pricepere frumusețea tabloului, el nu îndrăzni să se uite la femeie și la lucirile furișate ale ochilor ci pe sub gene lungi ca cele ale portretului bătrânului Giacommo Palma.
— Nu doamnă; nu sunt pictor.
— Atunci, poet?
— Nici.
— E poet, doamnă, aruncă Chibici din spate.
— A! făcu ea, dându-se din nou în leagănul de mătase al privirilor. De ce n-o spuneai?
— Dumnealor mă pârăsc că-s poet, cum își pârăsc școlarii camaradul când nu știe lecția: „iertați-l, domnule, că face versuri…”
Paznicul îi zori însă să iasă. Sunase ceasul închiderii.