https://blog.revistaderecenzii.com
Afară, zi blândă de toamnă și de duminică vieneză, cu lume întoarsă de la biserică. În blondul fetelor cu păr de porumb copt, în albastrul ochilor luminoși de fecioare, părul necunoscutei, cu coafura înălțată dar și prelungită prin două largi bucle pe tâmple și prin valuri moi revărsate pe gâtul subțire – nu se pierdeau. Blondul și albastrul lor nu erau vieneze ci moldovenești. Profil fin, mai mult lunguieț, bărbie ascuțită. Ochii acum se clăteau și te legănau – acum se odihneau alături.
Eminescu rămase puțin mai în urmă cu câțiva dintre prieteni; se sfia să meargă lângă dânsa; farmecul muzeului pierise și nu mai avea ce-i spune sub soarele trădător de meridian. Ea trecu înainte cu Neagoe. Voinic ca un taur, cu gâtul scurt, brun; om dintr-o bucată, țăran necioplit din părțile Șălimbarului, fără frământări intelectuale și sentimentale; ochi negri de cărbune sub sprâncene stufoase; frunte îngustă și creață ce-i amintea lui Eminescu versul lui Horațiu:
Cui frons turgida cornibus
Primis et Venerem et proelia destinat.
Îi lipseau doar bulbii ușori ai cornițelor. Păr negru, des, aproape creț, până și pe ceafă și în pâlniile urechilor. Neagoe respira bărbăția; singura lui formă de afirmare era, de altfel, lupta. Hotărât cu femeile, nu se pierdea în îndoieli și manevre preliminare; reușea ori se dădea la o parte, dintr-o dată. În lumea măruntă, în care se învârtea, reușea, firește, de cele mai multe ori; nu lucra după un plan ci din instinct, din pofta cărnii, căreia îi răspundea îndată pofta oricărei alte cărni. La vorbe nu se pricepea; se mira chiar că-și poate cineva pierde vremea cu ele. După câțiva pași și începuse să-i povestească necunoscutei despre succesele lui; când o fată îi zâmbi pe drum cu înțeles, el se și grăbi să-i explice cu un plescăit zgomotos din vârful limbii, că e o vânzătoare dintr-o Bierstube pe Alserstrasse: „bucățică faină”. Necunoscuta zâmbi și ea; ochii îi lunecară o clipă, moale, pe figura brună a tânărului – nu fără ca poetul din spate să nu le fi urmărit linia. Cum locuia pe Dianagasse, studenții se oferiră să o conducă. Abia la colțul străzii, își aduseră aminte că nu se prezentaseră. Tot Neagoe luă inițiativa.
— Onorată doamnă, începu el – sforțându-se să găsească o vorbă de introducere mai aleasă – onorată doamnă, iată că a venit momentul, când musai trebe să ne despărțim.
Tuși scurt, și apoi, amintindu-și de fraza ce-l încântase atâta, o reluă cu mijloacele lui:
— Căci, onorată doamnă, trebe că ne-am simțit așa de bine împreună, că am cugetat că ne cunoașteți, cu toate că n-am avut cinstea să ne prezentăm. Dați-mi voie să o fac pe cale ofițială.
Ea încuviință din gene.
— Ca să încep cu mine, eu îs Aron Neagoe, student în drepturi.
Se înclină. Mânuța necunoscutei dispăru în laba lui păroasă, cu un plescăit de buze lacome. Urmă în șir cu același ritual al mânuței captive și sărutate:
— Dumnealui e Pamfil Dan.
— Dumnealui e Onesim Țurcan.
— Dumnealui e Alexandru Chibici – toți trei din Bucovina.
— Dumnealui e Ion Tancu.
— Dumnealui e Miron Ciocan, amândoi din Ardeal.
Egal, mirul privirii galeșe se lăsă deasupra creștetului fiecăruia.
Obișnuit cu rolul de cenușăreasă, Eminescu rămăsese la o parte; în dreptul lui, Neagoe făcu un semn de nedumerire:
— Cât despre dumnealui, nu știu ce să vă spun, onorată doamnă… E român sau turc? El spune una, noi credem alta. E din părțile Bucovinei sau din Moldova? E poate și una și alta. E student sau nu? Nu știm, că înscris cu noi nu prea e și nici nu spezează taxe. Aud că face poezii – musai trebe că e poet și nu mai are lipsă de naționalitate și de diplome.
Ea se înveseli și de cimilitura prezentării și de atitudinea sfioasă a tânărului.
— Nume cred totuși că are, spuse ea zâmbind.
— Baiu, onorată doamnă… Iacă fără că nu are, reluă mucalit Neagoe. Pe o săptămână; nu că mă spulber pe el, dar așa-e: o săptămână îl cheamă „Ce-ți pasă?”
— Cum? cum? ciripi necunoscuta tot mai înveselită de situație.
— „Ce-ți pasă?”
Ea dădu, nedumerită, din umeri.
— Bată-mă cucul, dumneavoastră n-aveți de unde ști. Înainte de a merge la Hofmuseum, unde am avut înalta cinstire să vă întâlnim, ne hotărâsem să merem în jurul Vienei să vedem locurile, pe unde a fost ștabul lui Kara Mustafa la asediul Vienei din 1683, cu oștile moldovenești lui Duca-vodă și cele muntenești ale lui Șerban-vodă, și cele leșești ale craiului Ioan Sobieski. Dar știe-l ciorile, că eu cuget că el a vrut să ne ducă numa ca să vedem urdia turcească, că trebe că e turc.
— Da? făcu ea râzând.
— Mie-mi foarte pare. Și după ce l-am adăstat de la nouă dimineața pe o bancă din fața Mariei Theresiei, feciorul n-a vint de cât la un sfârtai de douăsprezece, și când l-am apucat din scurt, că unde a fost, el ni-a răspuns: ce-ți pasă? D-apoi și noi i-am țipat un proces în grumaz, l-am chemat la divanul domnesc și i-am trântit un ștraf!
Ardeleanul se împotmolise în limba lui pestriță. Necunoscuta nu înțelegea nimic.
— Divanul domnesc? ce divan domnesc?
Pamfil Dan, voevodul, sări în ajutor ca să-i dea toate lămuririle:
— Iată ce-i, doamnă. Noi nu suntem numai studenți ci și dregători mari ai țării Moldovei. Eu sunt Dan-vodă; ca teolog, Țurcan e mitropolit al Moldovei și Sucevei și exarh al plaiurilor; Neagoe e mare logofăt, iar dumnealor boieri din prostimea divanului. Văzându-i fapta rea, am poftit divanul chiar sub ochii milostivei împărătesc și am purces la ispitirea dumnealui, dar dumnealui n-a vrut să ne dea alt răspuns de cât:
— Ce-ți pasă?
Atunci, în numele divanului, i-am scos o carte domnească, prin care l-am pedepsit ca vreme de o săptămână să-și piardă numele și nimeni să nu-i spună altfel de cât „Ce-ți pasă?”, cu amenințare de anaftimă.
Desfăcându-și linia strânsă a buzelor, necunoscuta își dezvăli șirul mărunt al dinților. Onesim Țurcan interveni și el:
— Iar eu, ca mitropolit și exarh, nu m-am mulțumit numai cu cartea domnească ci, ispitindu-l de pricina întârzierii, și aflând că nu e la mijloc o femeie, ba că nici nu se uită la femei ci fuge de ele, mult m-am mâhnit de nesocotința darului lui Dumnezeu l-am blestemat ca cei dintâi ochi frumoși de femeie ce s-or uita mai dulce la dânsul să-i vâre în suflet otrava dragostei, ca să-l apuce cu frig când o fi cald și cu cald când o fi frig și să bolească de lingoare, ca să știe și el ce-i femeia și nici să o disprețuiască.
Chipul necunoscutei se destinse într-un râs aproape convulsiv; ochii îi râdeau șerpește, lunecând când la unul când la altul. Eminescu sta tăcut mai la o parte cu senzația unei catastrofe apropiate; necunoscuta îi produsese o impresie atât puternică, încât se temea că n-o va mai vedea: privea despărțirea ca o nenorocire de neînlăturat. Ar fi voit să găsească vreun chip ca să o împiedice; emoția îi ridicase însă mijloacele; sta mâhnit și răsturnat în drum.
Necunoscuta se apropie de dânsul:
— Știi că am uitat aproape totul din ce am învățat despre asediul Vienii; nu ești bun să-mi spui dumneata; te pomenești că și de data asta aflu că știam dinainte.
— Apoi și noi de asta voiam să mergem, începu Eminescu, ca să ne reamintim de cele citite în cronicari; să vedem locul unde, vezirul „au tăbărât lângă Beciu și în cinci zile a lui Iulie, au început, a batere cetatea din tunuri. În timp ce împăratul nemțesc se bătea cu alți «megieși» ai săi, în Beciu era numai gheneralul «Sterimberg» cu două zeci și cinci de mii de nemți…”
— Ș-a durat mult asediul?
— Apoi au zăbovit, cum spune cronicarul, turcii pregiur cetatea Beciului din cinci zile a lui iulie până în doă zile a lui septembrie, până ce au venit Ioan Sobieschi, craiul leșesc, cu oaste.
— Și ce amestec am avut noi în asediu?
— Apoi Duca-vodă a fost și el silit să vină cu oastea prin Țara Muntenească, și să o ia pre la Sibiu, pre la Lugoj, pre la Temișvar, pre la Sarvaș, pre la Sonoc, la apa ce se chiamă Tisa și de acolo la Dunărea la cetatea Budei unde au ajuns Șerban-vodă – iar pe urmă, după ce au încercat zadarnic cu vezirul Kara-Mustafa să dobândească cetatea Enicul, de la marginea Țării Nemțești, n-au mai zăbovit, ce au și purces cu oastea în sus, pre lângă Dunărea la Beciu.
Neștiind dacă sunt ticluite de el sau reproduce cine știe ce cronici necunoscute, ea îi sorbea cuvintele. Eminescu luase vânt:
— Șerban Cantacuzino nu trebuie să fi avut mai mult de șase mii de oameni; nici ostile lui Duca, cu cazaci cu tot, nu erau mai numeroase. Căci poate n-ați uitat că în a treia lui domnie, pe o mie de pungi, Duca a dobândit de la turci și hătmănia Ucrainei, cu caftan, șlic, buzdugan, și un tuiu. Așa că el a purces la Nemirova, de a strâns căzăcimea și le-a pus judecători și polcovnici și sotnici, iar ca namesnie, în locul lui, a așezat pe Eni Gredinevici; ba a făcut și curți lângă Nemirova, în marginea Buhului, iar altele la Țicanovea, în fața Sorocii.
În totalul de vreo 275.000 al armatei turcești, oștile noastre nu însemnau prea mult și îndeletnicirea lor privea facerea și dregerea podurilor, aprovizionarea cu lemne și săparea tranșeelor. Marele vizir și-a așezat cartierul la St. Ulrich, iar artileria mai ales pe locul ce se numește și azi Türkensehantzpark, unul din cele mai frumoase parcuri ale Vienei. Unde va fi fost armata moldovenilor, nu prea știu; dar oștirea lui Șerban și-a avut tabăra în bețircul XII, în satul de atunci Meidling: putem merge să vizităm Moldauer oder Türkenkapelle, ridicată pe locul taberii lui.
Eminescu se pierdu apoi în amănunte istorice, fără să-i vină în gând să o invite pe necunoscuta pe duminica viitoare. Tot Neagoe fu mai priceput:
— Apoi, ne-am ruga frumos de dumneavoastră, doamnă, să veniți cu noi duminica viitoare.
Ea încuviință:
— Cu cea mai mare plăcere.
— Mulțam frumos de cinste. Atunci să ne întâlnim pe la nouă tot în fața milostivei împărătese. Place-vă?
— Place, cum să nu placă! răspunse ea râzând.
În apropierea casei din Dianagasse, grupul se desfăcu în două. Necunoscuta trecu înainte cu Eminescu. Fără să fi schimbat o vorbă, el se simți prins într-o plasă de raze oblice, dulci; lipindu-se de dânsul, privirea îl înfășase ca pe un copil, în dreptul ușii îi întinse o mână mică, pe care abia o atinse. Ea și-o retrase, lăsând să-i cadă leneș dintre buzele abia deschise:
— Cât de rău îmi pare că pleci!
Neașteptate, cuvintele strânseră și mai mult fețele privirilor în care îl învelise. Nu găsi niciun răspuns la o chemare atât de neocolită. Scăpase prilejul și i se părea că-l scăpase pentru totdeauna; zugrumat de năvala vorbelor nerostite, se trase un pas îndărăt. Ea își luă rămas bun pe rând de la toți; când se află însă numai cu Neagoe, ca printr-un resort lăuntric, el își întoarse ochii pe furiș. Femeia își lăsase privirea leneșe asupra omului păros, cu un zâmbet poate mai viclean, dar cu aceeași învăluire drăgăstoasă. Neagoe îi luă mâna, o strânse puternic și o sărută lacom, în timp ce ea îi spuse câteva vorbe. Neauzite, ele îi împlântă lui Eminescu în piept pumnalul îndoielii. Grupul se desfăcu iute. Dăruindu-le apoi la toți un zâmbet trecut pe dinți ca un arpegiu pe clapele pianului, femeia puse mâna pe clanța ușei:
— Noa – zău! că ne-a beut Domnul Dumnezeu mințile am uitat să vă rugăm frumos să ne spuneți și dumneavoastră numele.
Necunoscuta rămase cu mâna atârnată pe clanță:
— Aveți dreptate; numele meu…
Păru că șovăiește; prin ochi îi străbătură lumini jucăușe.
— Am uitat să mă prezint. Numele meu e Ida Schwartz.
— Noa – zău! putu striga Neagoe cu gura astupată de revoltă. Ceilalți rămaseră și ei înmărmuriți. Dacă s-ar fi prăbușit peste dânșii turlele Sfântului Ștefan, n-ar fi fost mai uluiți. Din prag femeia îi privea cu un amestec de umilință și de înfruntare, ca și cum le-ar fi spus:
— Ce să fac? – dacă ăsta-i numele meu, nu-l pot schimba.
Neagoe își căpătă sângele rece:
— Ei, că ce are a face?
Femeia izbucni în râs.
— Nu așa, că n-are a face?…
Își dădu însă seama că lovitura fusese prea puternică pentru niște daco-romani, ce se jucau de-a divanul domnesc, închipuindu-se voevozi, logofeți și boieri veliți. Excursia proiectată pe duminica viitoare era primejduită; își regretă gestul și zâmbi cu înțeles:
— Numele ăsta e poate numai provizoriu; te pomenești că și pe mine m-a pedepsit vreun divan domnesc să nu vi-l spun, până ce nu i-o dezlega și pe dumnealui. Așa că rămâne să vedem cum stau lucrurile duminica viitoare.
Trase ușa după dânsa.
— Da’ șodă-i, mă! S-a spulberat pe noi, încheie Neagoe furtunos. Tune dracul în foalele cui o mai veni duminică!
VII
[modifică]
Trenul se smuci la o cotitură și Eminescu tresări. Nu dormise; scoborându-se în sine, suprimase cu desăvârșire realitatea; pierduse noțiunea existenței sale și a timpului; nu știa unde se află și nici unde se duce. Trăise un epizod de demult, cu intensitatea realității actuale. Smucitura vagonului îl readuse în prezent: era în tren și mergea undeva; își scoase puțin capul de sub pardesiu; prin pânza deasă a lămpii cu rapiță se împrăștia o slabă licărire albăstruie. Privi în jur ca prin sită… Rocneanu dispăruse. Se aflau, prin urmare, dincolo de Focșani; în locul lui, Nusăm Cucoș sforăise cu o stăruință apăsată: prin zare îi licărea sclipirea de foc a ochilor… Desigur, nu dormea. Pe sub pleoapele întredeschise, pupilele se stingeau și se aprindeau în direcția celuilalt colț al compartimentului. Popa se scoborâse. În colțul de lângă ușă avocatul întinsese picioarele pe banca din față, ținându-și vecina cu o mână trecută pe după mijloc; cu cealaltă, nervos, o mângâia pe păr, pe sân, pe dedesupturi. O sărutare lungă, urmată de suspinul pisicii de pe streașină casei.
— De cum te-am văzut intrând mi-ai plăcut.
— Și tu mie.
— Știam că o să te iubesc.
— Încet să nu ne audă.
— Dorm duși amândoi.
— Pss! parcă s-a mișcat cineva.
— N-avea nicio grijă.
— Ești sigur?
— Sunt sigur.
— Dacă ești sigur, de ce nu mă strângi în brațe?
Tăcere lungă.
— Cât de bine știi tu strânge!
— Nu știu numai atât…
— Taci, spuse ea înăbușit și cu mâna îi astupă gura.
— Ai! m-ai mușcat.
— Semn că vreau să te mănânc.
— Știi mânca?
— Știu.
Ea suspină:
— Mă iubești?
— Nu.
— Atuncea plâng.
— Te doresc.
— Cât?
— Toată.
— Dar nu mi-ai spus cum te chiamă!
— Gică.
— Și pe tine?
— Geta.
— Ce coincidență! Destinul ne-a făcut să ne întâlnim: de aia am și nimerit în compartimentul ăsta; la început căzusem în altul, de unde m-a alungat un individ cu pipa.
Ea încuviință:
— Extraordinară coincidență.
— Și acum unde te duci?
— La Iași.
— Ai pe cineva la Iași?
— Pe bărbatul meu.
El o scăpă brusc din brațe. Capul îi căzu pe genunchi.
— Care va să zică ești măritată?
— Da, mărturisi ea vinovat.
— Și ești din Iași?
— Nu. Sunt bucureșteancă; bărbatu-meu e funcționar la Iași.
— A! făcu el cu răceală.
Urmă o tăcere îmbufnată.
— Dar tu unde te duci?
— Eu, răspunse el cu nepăsare, mă duc la Botoșani cu niște treburi.
— Ce păcat!
— De ce?
— Îmi pare atât de rău că o să ne despărțim.
— Serios?
— Știi ce? Nu te mai du la Botoșani… Vino cu mine la Iași.
Eminescu tresări în colțul lui; numai după câteva ceasuri, necunoscuta uitase de bărbat, și-i arunca primului venit dorința de a nu se mai despărți de dânsul.
— Aș veni; dar bărbatul tău?
— Ai dreptate, nu se poate; bărbatu-meu mă așteaptă la gară.
Avocatul se încruntă din nou.
— Rămâi mai bine cu mine undeva în drum, la Bacău ori la Roman.
— Îți spun că mă așteaptă pe peronul gării.
— Iai trenul mâine seară, și-i spui că l-ai pierdut pe cel de azi.
Ea se îngrămădi într-însul, tăcând alintat.
— Ne-am înțeles?
— Numai de nu ni s-ar întâmpla ceva!
— Ne oprim la Bacău, că e mai aproape și rămânem mai mult împreună.
— Mai dă-mi o gură.
Tăcere.
— Cum spui că te chiamă?
— Gică.
— Și mai cum?
— Carandà!
— Ce ești?
— Avocat la ministerul de domenii.
După o tăcere:
— Dar tu cine ești?
— Geta Preoțescu.
— Ce e bărbatul tău?
— Casier.
— Da?
— Da.
— Să ne pregătim că se apropie Bacăul.
Ea sări sprintenă; își tipări fustele; începu să-și vadă de geamantane.
Nusăm Cucoș se puse să sforăie și mai tare și mai apăsat. Eminescu se retrase din nou la adăpostul pardesiului atârnat în cui.
— Nu s-a schimbat încă lumea, se gândi el.
În câteva clipe, pierdu iarăși noțiunea timpului și a realității; nu mai știa de îndrăgostiții de alături, de Nusăm Cucoș cu farurile aprinse ale ochilor. Reluă firul întrerupt al vieții de la Viena.