https://blog.revistaderecenzii.com
Duminică, pe o zi de toamnă atât de blândă ca și cea trecută, se afla în piața dintre cele două muzee de la ora opt. Nu venise cu gândul excursiei și nici nu se dusese la banca întâlnirii; se trăsese de cealaltă parte a pieței, după un castan, de unde nu va ieși de cât când o va vedea venind dinspre Dianagasse. Voia să-i explice lipsa prietenilor, pentru că-și închipuia că Neagoe n-o anunțase din timp. Care nu-i fu mirarea când îi văzu însă pe ardeleni și pe bucovineni sosind unul câte unul, sub forme de conspiratori. Ieși și dânsul din adăpost, și se ciocni cu Neagoe:
— Noa zău, strigă el furios, îmi foarte place, bătu-v-ar cucul de feciori de nimic. Așa ne-a fost parola și așa o respectați?
— Ia nu te mai mânca cu noi, îl înfruntă Ciocan, că ai făcut și tu la fel.
Ceilalți râseră:
— Ce râdeți, mă?
Ei tot râdeau.
— Ce aveți să râdeți așa? se încăpățână să întrebe Neagoe, de bună credință.
— Apoi cum să nu râdem, mă, interveni Chibici. Îți închipuiai că scapi de noi. Ne-ai giuruit să nu venim ca să ne-o sufli tu. Mă, da mintoși mai sunteți voi pe la Șălimbar!
— Eu? eu? se bâlbâi înăbușit Neagoe. La mine e altceva.
— Și de ce e altceva? se miră Dan; de când ai alte drepturi ca noi? Da’ hâtru te-ai mai făcut, mă!
— Cu bun tovarăș am mai pornit la drum, adăugă Țurcan; cu aista nu ieși la parte dreaptă.
— Lăsați-mă să vorbesc, se supără Neagoe; așa îmi trebuie dacă m-am pus cu niște nebuni.
Îl lăsară să vorbească: ca să nu pară „grob”, își luase sarcina să anunțe „dama” din vreme; dar cum era să o anunțe, când nu-i știa numele exact? De aceea venise minten la ceas ca să se roage frumos de iertare, că nu mai puteau mere la excursie. În loc de mulțam, ei îi săreau în cap.
— Bine o mai întoarce, mocanul, râse Dan; o fi el cam nătâng la unele, dar la femei e cu șurub.
Modest, Neagoe zâmbi mulțumit:
— De asta, ce-i dreptul, nu am lipsă.
Scoase ceasul cu care se tot fălea.
— Un sfârtai la zece, mănăstirea ei de ovreică, scrâșni el printre dinți.
Poetul se cutremură; îi cunoștea spurcăciunea gurii cu care împerechea pe nerăsuflate bisericile, prescurile, evangheliile, mucenicii și Christoșii. Îi veni să fugă, când necunoscuta se arătă pe neașteptate.
— Am întârziat poate? zâmbi ea prietenos.
— No, doar un sfârtai, răspunse Neagoe, punându-i sub ochi ceasul de argint moștenit de la tușa Vica.
Tinerii rămaseră în admirație în fața femeii îmbrăcată într-o rochiță albastră de tul, cu mânecile numai până la cot, deasupra căreia aruncase o ușoară mantilă de dantelă; în cap o pălărie de paie cu flori, legată pe sub bărbie cu o baretă.
Neagoe nu se putu opri:
— Mândră mai sunteți, doamnă, de mă și miră cum vă place de noi.
— Da? răspunse ea, scobindu-și două gropițe în obraz și lunecându-și privirea peste tineri până ce dădu de Eminescu, uluit.
— A! e și dumnealui; cred că acum i-ați ridicat pedeapsa…
— Procletul acesta, începu Dan, cu solemnitate domnească, grea faptă o săvârșit, doamnă, dară de când am chizmit cartea noastră domnească, am stat și ne-am chibzuit și ne-am zis că cela ce pierde fiecând nu va să afle vina sa, ci mută la altul; iară acestea de la Dumnezeu sunt tocmite, ca nimica să nu fie stătător pre lume, ci toate de răsipă și trecătoare; pre cei de jos îi suie și pre cei suiți îi pogoară ca să fie de pildă și de învățătură nouă, să cunoaștem, că nu avem nimica pre lume fără numai lucruri bune. Cu toate că cei buni vedem că au sfârșit bun și lăudat, iară ce răi rău s-au sfârșit, după cuvântul proorocului la psalm 33 zicând: moartea păcătoșilor este cumplită – iată că ne-am milostivit să-i ridicăm osânda și să-i dăm slobozenia ca să se înfățișeze înaintea domniei tale cu numele lui adevărat de: Mihai Eminescu.
— Mihai Eminescu? strigă necunoscuta cu țipăt sugrumat de lăstun deasupra apei.
— Ține-o, mă, că se prăbușește, bombăni Țurcan la urechea lui Dan.
Ea murmură încă o dată cu o surprindere răspândită pe întreaga-i față:
— Mihai Eminescu?
Cu ochi pironiți în gol, ca și cum ar căuta în trecut să-și aducă aminte de ceva, porni apoi, cântat și cristalin să rostească, fără șovăire, cuvânt după cuvânt, aruncate ca mărgăritarele într-o cupă de cristal:
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii;
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără, și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu alte raiuri, cu alți zei.
una după alta, cele douăsprezece strofe, până la:
Suflete, de ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire,
Și ador pe acest demon, cu ochi mari, cu părul blond.
în tăcerea încremenită a tuturor, afară de a lui Neagoe, care murmură la urechea lui Ciocan:
— Tu înțelegi ceva, măi Ciocane, din ce, ciorile, bâiguie muierea asta?
Când necunoscuta sfârși, tot el se repezi:
— Frumos ați glăsuit, onorată doamnă, dar musai că trebe să fie pe păsărește.
Fără să-i dea vreo atenție, necunoscuta strânse cu putere mâna poetului:
— Eminescu, dumneata ești Mihai Eminescu! Te urmăresc încă din Familia. Venera și Madona e una din poeziile cele mai frumoase din câte am citit. Te admir și sunt fericită că te cunosc.
Eminescu rămase înțepenit, așa că Tancu trebui să-l împingă din spate, șoptindu-i:
— Du-te, mă, și zi-i mulțam frumos doamnei.
El făcu un pas și-i sărută mâna.
— Iacă strolea! se minună Neagoe. Știam noi că mere tot prin lună și că toacă versuri, dar nu cugetam că le și publică și că plac la doamne – că eu, drept oi spune, că n-am înțeles nimic.
Vorbele lui cădeau însă ca un bâzâit supărător de bondar. De emoție, poetul uitase să dea drumul mânei necunoscutei; trăgându-și-o, în sfârșit, ușor și așezându-și o buclă ce-i cădea peste ochi, ea spuse:
— Te-am cunoscut duminica trecută și de abia acum aflu că ești poetul, pe care tot Iașul îl admiră.
Apoi cu violoncelul patetic al glasului, cu care îi spusese „cât de rău îmi pare că pleci” adăugă:
— Ce de timp pierdut! O săptămână!
cu o privire visătoare peste vreme, și cu o profunzime de regret, pe care o strecură în toți. Chiar și Neagoe dădu din cap a mirare; astfel de cuvinte nu auzise de la „mândrele” lui din Șălimbar, nici de la fetele de pe Ring. Numai după ce-și reveni, se repezi cu o vorbă „hâtră”, cum le numea el:
— Noi nici nu cugetam că l-am pedepsit așa de strașnic duminica trecută, că musai că-l slobozeam. Așa trebe că i-a fost scris să fie, să afle numai azi cât îl admiră doamnele de la Iași.
Se întrerupse:
— Noa-zău! dar noi nici nu știm cum vă numiți, că tot nu ne vine să credem că sunteți Ida Schwartz, mai ales că aveți capul plin de poezii.
Necunoscuta râse:
— Ai dreptate, încuviință ea, cartea domnească mă dezleagă și pe mine; dar tare mă tem că ați tras o spaimă bună.
— De ce? întrebară câțiva cu jumătate de gură.
— Pentru niște voevozi, logofeți și boieri veliți ca dumneavoastră Ida Schwartz nu era chiar un plocon domnesc… Mărturisiți, că-i așa?
Codindu-se, tinerii se îndemnau unul pe altul.
— Mult aș vrea să știu, de pildă, ce a spus domnul Neagoe după ce am plecat?
— Apoi ce să spună? interveni glumeț Chibici. Tună, noa-zău, ciorile… și o fi amestecat poate și câteva prescuri și biserici, cum îi e obiceiul la zile mari.
Femeia râse.
— Aș fi voit să-i văd cum îi șade mâniat.
— Apoi de asta nu-i lipsă, că Neagoe se mânie, când nici nu gândești.
— Să nu-mi uit vorba și să vă dezleg de pedeapsa cartei domnești. Eu nu sunt Ida Schwartz ci doamna Veronica Micle de la Iași.
— No, sfântă născătoare! că și asta-i încă una! exclamă descumpănit Neagoe; nu-ți fi fiind cumva rudă cu domnul profesor Miclea din părțile Feleacului.
— Ba sunt chiar soția lui.
Dacă Maria Theresia s-ar fi pogorât de pe soclu printre dânșii, tinerii n-ar fi fost mai uluiți. Amuțiră; chiar și Neagoe își pierduse cumpătul. Felul lui sumar cu femeile, brutalitatea cuvintelor fără ocol îi aduseseră până acum succese numeroase în lumea fetelor de magazin și-i făcuseră reputația de cuceritor. Băiat de țăran, trăit prin internate și cu burse, el crescuse însă în respectul ierarhiei dăscălești așa că în ochii lui „domnul profesor” era o persoană venerabilă, de neatins; libertățile de vorbă ce-și îngăduise față de soția „domnului profesor” i se păreau acum adevărate crime. Nu numai că-și pierdu aerele de „cuceritor”, ci se simți aruncat chiar dincolo de limita sfiiciunii îngăduite unui flăcău atât de chipeș și cu mijloace atât de sigure în altă lume. Nu mai găsiră nicio vorbă; tot Veronica trebui să-i scoată din încurcătură:
— Am venit, începu ea legănat, numai ca să vă spun că nu pot merge cu dumneavoastră în excursia plănuită, oricât mi-ar fi fost de plăcut să vizităm împreună taberele lui Kara-Mustafa și ale lui Sobieski. Trebuie să însoțesc pe bărbatu-meu la Mödling la un fost camarad al lui de la Politehnică. Îmi pare rău că n-am avut cum să vă înștiințez din vreme. N-aș voi să vă stric excursia.
Ușurați ca de o povară, tinerii se crezură obligați să-și arate părerea de rău. Chibici mormăi:
— E și domnul profesor la Viena?
— Da.
Tăcere lungă, grea.
— Vă urez primblare frumoasă și salutați și pentru mine locurile pe unde au poposit ostașii lui Duca și Șerban-vodă. Trag nădejde ca în altă duminică să facem o excursie împreună tot atât de interesantă… Pe mine mă așteaptă bărbatu-meu în piața Sfântului Ștefan. Dacă vreunul din dumneavoastră binevoiește să mă întovărășească până acolo mi-ar face plăcere.
Propunerea se îndrepta tuturor, dar ochii căutau numai spre Eminescu; cum nimeni nu mai era bucuros să o însoțească, îl împinseră pe dânsul:
— Onorată doamnă, spuse Neagoe, ca să nu tacă, Eminescu o să vă însoțească.
— Nu știu dacă o vrea, se răsfață ea. Văd că dumnealui nu spune nimic.
— E sfios, doamnă.
— Mare cusur, glumi ea.
Își luă apoi rămas bun de la ceilalți.
— Nu uitați, onorată doamnă, încheie Neagoe slugarnic, să prezentați omagiile respectuoase „domnului profesor”, nu numai din partea noastră ci din partea întregei studențimi ardelene și bucovinene. Noi știm că dumnealui e un fiu al Ardealului, care se străduiește să-i lumineze pe cei din Principate, ca toți marii noștri dascăli, de care ei au atâta lipsă…
Veronica îi opri avântul:
— Negreșit, negreșit, și dispăru făcându-le prietenos cu mâna.
XI
[modifică]
Rămași singuri, Veronica privi la ceas:
— Nouă jumătate. Până la zece, dacă nu ai alte treburi, am putea face câțiva pași prin Volksgarten.
— Foarte bucuros, doamnă, am tot timpul liber, îi răspunse Eminescu patetic, ca și cum i-ar fi spus: „puteți dispune de toată viața mea”.
Intrară tăcuți în Volksgarten; deși vioaie, știind să înfrunte o conversație cât de anevoioasă și să o ațâțe chiar, se tulbură și ea.
— Te văd mișcat și mi-ai trecut și mie emoția, ca o boală molipsitoare, mărturisi ea râzând. De ce ești atât de mișcat?
Eminescu roși și încercă să-și ascundă rana.
— Dumneavoastră, doamnă…
— Vorbește cu mine moldovenește; nu uita că ești de la Botoșani și eu de la Iași.
— Știți că…
— Știi…
— Dar de unde știți… știi că sunt din ținutul Botoșanilor?
— Ba că n-oi ști!
— De unde?
— Pentru că, după cum ți-am spus, te urmăresc de la primele dumitale versuri din Familia; pentru că Venera și Madona ne-a fermecat pe toți… Dar te întreb încă o dată de ce ești atât de mișcat?
— Probabil, minți el, din deșărtăciune literară… Când am văzut… că-mi cunoști versurile, că le știi chiar pe de rost, mi s-a răscolit deșărtăciunea, că, deși scriem pentru noi, ne place să fim citiți și mai ales înțeleși.
— Ai zis bine: citiți și înțeleși; căci prietenii dumitale nu se pare că te citesc, și nici că te înțeleg…
— Nici nu prea știau că public; bănuiau că fac poezii, și de aceea îmi spuneau cu indulgență prietenească „poetul”, cum ai spune „zăpăcitul”.
Ea râse.
— Și nu te citește nimeni aici?
— Cred că nimeni.
— Nici „demonul cu ochi mari, cu părul blond?”
— A murit, zise el la întâmplare.
— A!
— Mi-aș permite, doamnă, o întrebare…
— Ascult.
— Ca să fi urmărit poeziile mele și ca să le spuneți cu atâta simțire, trebuie să faceți și dumneavoastră.
Ea se alintă:
— Poezii faci numai dumneata; eu fac poate versuri, ca să-mi treacă de urât. Pe ale mele nu le citește chiar nimeni.
— Nici domnul profesor…?
— Ștefănucă! râse ea voios. Bărbatu-meu nu citește versuri. E drept că le prețuiește totuși mai mult de cât prietenii dumitale.
Apoi după o tăcere de câteva clipe:
— De când am aflat cine ești mă chinuie remușcarea că nu te-am recunoscut chiar din momentul când te-am văzut întâiași dată. Mi-am dat seama că ești altfel decât ceilalți, dar nu mi-a trecut prin gând că ești chiar Eminescu; te credeam plecat în țară.
— După ce aveai să mă recunoști?
— După fotografie.
— Ce fotografie?
— Fotografia, pe care ai trimis-o domnului Negruzzi.
— Ai văzut fotografia aceea?
— Da.
— Cum?
— Auzindu-mă recitându-ți versurile, Miron Pompiliu mi-a adus-o. Poate că i-am cerut-o chiar eu; nu mai țin minte.
Lui i se păru că se învârtește lumea cu dânsul; era citit, cunoscut; îi știa versurile pe de rost; ba îi avea și fotografia.
— Se vede că nu seamăn, de nu m-ați recunoscut.
Tăcere. Ea îl privi lung.
— Să ne așezăm pe o bancă.
Șezură câtva timp, vinovați.
— Aș îndrăzni să vă rog să-mi spuneți ceva din versurile dumneavoastră, începu el.
— Dumneata îi fi îndrăznind să-mi ceri, dar eu nu îndrăznesc să-ți spun.
— Dar dacă aș stărui în rugămintea mea.
— Poate că aș asculta-o cu o singură condiție.
— Care?
— Să-mi citești mai întâi dumneata.
Eminescu nu se lăsă rugat. Se scotoci prin buzunar, și dintr-un teanc scoase o foaie de hârtie scrisă mărunt.
— E o poezie pornită mai de mult, dar la care mai lucrez și acum de câteva zile. Se numește Făt-Frumos din tei.
Cu glas legănat și melodic se puse apoi să citească:
— Blancă, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Că născută ești, copilă,
Din nevrednică iubire.
strofă după strofă. La versurile:
Și-o cuprinde de călare,
Ea se apără c-o mână,
Însă totuși lui se lasă,
Simte inima că-i plină,
Și pe umăru lui cade
Al ei cap cu fața-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.
simți că femeia de alături, de pe bancă, stătea gata să-i cadă și ea pe umăr. Când isprăvi, ochii Veronicăi erau plini de lacrămi.
— E nespus de frumoasă. Ești un mare poet.
Cum nu știa ce să răspundă, el căută să lunece în amănunte lăturalnice:
— Poezia a ieșit dintr-o întâmplare. La noi, la Dumbrăveni, unde mi-am petrecut copilăria, boierul Balș s-a însurat cu o cântăreață germană de la Opera Imperială din Viena. Cântăreața și-a adus cu dânsa o nepoată, fire zvăpăiată și iubăreață, care n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să se îndrăgostească de un flăcău chipeș Hodoroabă. Înțelegându-se cu dânsul, porni într-o duminică dimineață la primblare pe un armăsar negru, căruia îi dădu drumul la Verești, unde o aștepta flăcăul, iar ei trecură apa Sucevei, dincolo, în Bucovina. Calul o luă la goană înapoi și, alb de spumă, se întoarse singur acasă, nechezând la poarta castelului până ce i s-a deschis. Când am plecat de la Dumbrăveni la Ipotești, am scris cu creta pe poarta curților versurile:
La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume.
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.
pe care tata le-a șters „ca să nu se supere Bălușoaia”.
În entuziasmul lui, îi citi și strofele din varianta pe care o pregătea. Veronica se scufundă și mai adânc în farmecul armoniei variantei; nu se putea desprinde din legănarea cuvintelor; în liniștea matinală a Volksgartenului i se părea că aude chemarea cornului:
Tot mai tare și mai tare,
Mai aproape, mai-aproape.
În poezie se regăsi pe dânsa, așa cum se cunoștea bine, cu instinctul de felină disponibilă dragostei, oricărei dragoste, cu atrageri și respingeri:
Cu o mână îl respinge,
Dar se simte prinsă-n brațe.
De-o durere, de-o dulceață
Pieptul, inima-i se stânge.
Ar striga și nu se-ndură.
Capu-i cade pe-al lui umăr…
Era ea! era sufletul ei! Cum de o zugrăvise aut de bine, înainte de a o fi cunoscut? Nu se gândea că în Blanca se fixa elementul esențial al sufletului feminin, de acum și de totdeauna, din care ea nu era de cât un exemplar întâmplător…
Ca să alunge tăcerea plină de emoție, ce-l apăsa mai mult decât îl bucura, Eminescu reveni la rugăciunea de la început:
— Acum că mi-am citit chiar și versurile neisprăvite, aș dori să vă împliniți făgăduința.
— A, nu! izbucni ea cu vioiciune. Nu se mai poate după ce te-am ascultat pe dumneata. O lună nu vreau să-mi mai cânte în urechi decât armonia versurilor ce mi-ai citit.
El stărui, cu umilință și căldură și cu o dorință sporită de rezistența întâmpinată.
— Nu, se încăpățână ea, fără să-și dea seama că în acea clipă intra în rolul Blancei, al femeii eterne:
Cu o mână îl respinge…
Nu vrea; dar la rugămintea lui tot mai hotărâtă, ea începu să se simtă:
…prinsă-n brațe.
Ar striga dar nu se-ndură.
Cedă. Actul instinctiv al refuzului și al primirii se împlinise după ritul milenar.
— Bine, se învoi ea; dar să știi că-i vina dumitale.
El își încordă atenția.
— Nu-mi aduc acum aminte decât de niște versuri cu titlul La portretul unul poet compuse, nu prea de mult, la portretul închipuit al unui poet tot atât de închipuit.
Roși puțin; împinse o frunză moartă cu vârful pantofului și, cu ochii pierduți în zare, murmură:
Privindu-ți fața de farmec plină,
Luci o rază în al meu sân.
Crudă fu însă a ei lumină
Din pieptu-mi scoase un lung suspin!
Dară suspinul ca nălucire
Zbură ca vântul ce a adiat,
N-a zburat însă și acea simțire
Ce-adânc în suflet l-a deșteptat.
Și acum mă-ntreb eu: simțind adânc
Cum de se naște pentr-un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta că ești poet!
Își netezi cu mâna buclele blonde, apoi își resfiră degetele în aer.
— Simple încercări, încheie ea.
Lui i se păru că visează; versurile îi erau închinate; trăia o frântură de basm. Ornicul unei biserici bătu o jumătate. Tăcu.
— Zece jumătate? întrebă ea.
Poetul controlă.
— Unsprezece jumătate.
Uitaseră de vreme.
— Am întârziat.
Eminescu se sperie.
— Iartă-mă, te rog, doamnă, am pierdut rostul timpului citindu-mi poeziile. Nu-mi închipuiam că e așa de târziu. Ce o să spună „domnul profesor”?
Veronica nu părea totuși îngrijorată.
— N-ai nicio vină. Eu te-am rugat să-mi citești; ești vinovat doar numai pentru că m-ai făcut să spun și eu versuri de ale mele, când nu se cuvenea să stric impresia poeziilor dumitale.
Apoi:
— Să mergem.
Pornind, ea îngână:
Iar ei trec, se pierd în codri
Cu viața lor pierdută —
luând în vârful pantofilor frunzele moarte. El reveni asupra îngrijorării lui:
— Ce o să zică domnul profesor?
— Domnul profesor n-o să zică nimic.
— Așteaptă de un ceas și jumătate și, cum până la Sfântul Ștefan mai facem o jumătate de ceas, o să fie două ceasuri.
Ea îl maimuțări:
— O să se facă două ceasuri, ca și cum i-ar fi spus:
— Ei și dacă o să întârziem două ceasuri?
El nu-și afla locul; voia să zorească pasul.
— Nu te grăbi așa, că nu mă pot ține după dumneata.
Ascultă.
— Îmi pare că te cam temi de „domnul profesor”? glumi văzându-l atât de zorit.
— Am întârziat prea mult.
— Ștefănucă nu sperie pe nimeni.
— ?
— Când o să-l cunoști, o să vezi ce om bun e. O să-ți schimbi părerea de dânsul.
— N-am nicio părere, doamnă.
— Vă văd pe toți speriați: domnul profesor în sus și domnul profesor în jos, parcă Ștefănucă ar mânca oameni.
Eminescu tăcu.
— Ai spus ceva?
— Nimic.
— Știu că se tot vorbește că e mai bătrân decât mine, ca și cum o diferență de câțiva ani ar avea vreo însemnătate.
Eminescu tăcu din nou; el nu se gândea la asta și nici n-auzise nimic. Atmosfera de exaltare din Volksgarten dispăruse. Veronica nu vorbea decât de bărbatu-său; îl surprinseră mobilitatea și inconsistența ei.
— Ai să te convingi de câtă bunătate e în el – și de cât mă iubește.
El tăcu.
— Nu poate exista o iubire mai mare de cât a lui, stărui ea din nou.
Cu ochi hoinari, el cătă spre ornicul unei biserici întâlnite în cale; mai trecuse un sfert de ceas.
— Cum se vede, ești tot grăbit?
— A mai trecut un sfert de ceas și drept să vă spun mă tem să nu se supere domnul profesor.
— Nu-ți fie teamă.
— N-ar fi mai bine să ne oprim întâi în Dianagasse?
— De ce?
— După ce o fi așteptat câtva în piața Sfântului Ștefan, domnul profesor s-o fi întors poate acasă.
Ea își alintă capul.
— Și pentru ce-ți închipui că nu mai așteaptă în piața Sfântului Ștefan?
— Pentru că nu putea aștepta două ceasuri în fața unei biserici.
Ea îl amenință cu capul:
— Și dacă mă așteaptă? Adică dumneata nu m-ai aștepta două ceasuri?
El roși.
— Oricum, Dianagasse ne vine în drum, și putem încerca.
— Nu ieși din ideea dumitale. Nu știi ce om e Ștefănucă și cât mă poate aștepta.
El dădu sceptic din cap.
— Spune drept că nu crezi?
— Dacă mă silești să spun drept, iată că spun – nu cred.
— Bine! Prin urmare, nu crezi?
— Nu.
— Atunci pe ce ne prindem? îi aruncă ea deodată în față.
El rămase fără răsuflare.
— Facem o prinsoare. Ce, te miră?
— Nu, dar m-ai apucat fără veste.
— Uite: dacă-l găsim la Sfântul Ștefan și, prin urmare, câștig eu, atunci să-mi transcrii mâine în album poezia, pe care mi-ai citit-o în Volksgarten; dar dacă se întâmplă să câștigi, ce să-ți dau?
Lui nu-i veni nimic prin minte. Roși din nou.
— De ce roșești ca o fată mare? Cere ceva, stărui ea să-l chinuiască, numai alint și provocare, cu ochii galeși lipiți de dânsul și cu arcul gurii deschis, brusc, sensual; fruct ce se oferea singur, integral, mâinii ce s-ar fi întins. Lui îi trecu doar prin minte, prostește, să-i ceară voie ca să-i sărute mâna…
— Ei? își prelungi ea provocarea, trecându-și pe lângă obraz brațul gol, până în cot, rotund, catifelat.
În gest el înțelese o invitație, o provocare.
— Atunci, șovăi el… Dați-mi voie să vă sărut brațul…
Ea și-l retrase ca și cum de-abia atunci ar fi băgat de scamă că e gol.
— Bine; primesc, răspunse resemnată.
Nu mai schimbară nicio vorbă până în piața bisericii, el galben de emoție iar ea cu un zâmbet îndoielnic pe buze. Trecură piața spre o bancă.
— Uite-l, spuse ea scurt.
Un om de vreo cincizeci de ani, mic de statură aproape pitic, cu o barbă destul de lungă, ședea citind un ziar. Când îi văzu, își pături liniștit foaia; se sculă fără urmă de nerăbdare; o învălui în privirea lui ștearsă și blândă.
— Ai venit, dragă? îi spuse el părintește.
Ea îi răspunse scurt:
— Da.
Și apoi, învelindu-l pe Eminescu în plasa privirilor lâncede îi trecu brațul gol pe lângă gură, murmurându-i cu violoncelul profund al glasului:
— Cât de rău îmi pare că am câștigat!
— Ce-ai câștigat? o întrebă domol Micle.
— Să-ți prezint mai întâi pe domnul Mihai Eminescu, poetul de la Convorbiri Literare, despre care ai auzit vorbindu-se atât la noi.
Fără să pară că l-ar cunoaște din nume, Micle îi strânse mâna binevoitor:
— Parcă spuneai că ai câștigat ceva, reveni el la întrebare.
— Dumnealui propusese să trecem mai întâi prin Dianagasse, unde credea că te-ai dus ca să nu ne mai aștepți ici în piață; eu am fost de părere să venim de-a dreptul aici. Am făcut o prinsoare și am câștigat-o; o să trebuiască să vină mâine pe la noi să-mi scrie pe album câteva versuri. Nu cred să-i facă prea mare plăcere; prea îl văd mohorât.
— Apoi dacă a pierdut, să vină – de ce să nu vină? Datoriile se plătesc, interveni Micle.
Eminescu stătu câteva clipe aiurit: prinsoarea la care îl silise, provocarea brațului trecut pe sub buze, regretul ce-i arătase spunându-i „cât de rău îmi pare că am câștigat” și mai răscolitor de cât acel „cât de rău îmi pare că pleci” de dumineca trecută, atitudinea față de bărbatu-su, repeziciunea cu care, ticluind un răspuns, ieșise din încurcătură, îl zguduiseră prea mult pentru a le putea judeca. Numai miere și zâmbet, Veronica vorbea acum cu bărbatu-său:
— Nu ți s-a urât așteptându-mă?
— Nu, dragă. Am citit ziarul ăsta de la Iași. Știi că fratele Petru e tot la mănăstirea Neamț; se vede că nu se întoarce decât la deschiderea cursurilor. Să nu uit să-i scriu zilele astea… Dar tu ce-ai făcut până acum?
— Am stat de vorbă cu studenții, și le-am anunțat ca nu mă pot duce la Moldauerkapelle. Ți-au trimis „omagii” respectuoase și și-au exprimat dorința să salute pe domnul profesor. Închipuiește-ți, dragă, că din cei trei ardeleni, unul e din Șălimbar, și doi de la mine, din Năsăud. Apoi, cum am avut plăcere să fac cunoștința dumnealui ne-am mai preumblat prin Volksgarten vorbind de poezie.
— Foarte bine ai făcut; așa de rar se întâlnesc poeții! îngădui blând Micle.