https://blog.revistaderecenzii.com
Zdrr-bum! Se auzi o bubuitură de vagoane aruncate unele în altele cu o violență, de-ai fi crezut că au să se facă țăndări. Aiurit, Eminescu scoase capul de sub pardesiu.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce să se întâmple? Nimic, îl întâmpină netulburat Nusăm Cucoș. Domnul tren vrea să ne spuie că a sosit în stația Roman și cine vre să se scoboare, e slobod.
Apoi cu mare plecăciune:
— Bună dimineața, coane Mihăiță, bună dimineața; nici nu te mai întreb cum ai dormit, că am văzut și eu cum ai dormit; strașnic somn, urmă el guraliv, plictisit de atâta tăcere, ca un lan de grâu, care pornește deodată să vuiască de vântul intrat pe neașteptate într-însul.
— Bună dimineața, domnule Nusăm, îi răspunse poetul căutând în jur.
— Gol, coane Mihăiță, ca la faliment. S-au scoborât și domnul părinte cu „untdelemnul de ăla bun, franțuzesc” și boierul cela care tot căuta pe jos ceva și domnul avocat; s-a scoborât și cuconița care ținea numai decât să mă facă „israelit”… Domnul avocat trebuia să meargă la noi la Botușeni, unde ave procese de-ale statului. A lăsat baltă pe domnul stat și s-a dat gios la Bacău cu „grizeta” lui.
— Cu…? hohoti Eminescu. Cu cine, domnule Nusăm?
— Cu grizeta lui… Da’, ci mata n-ai văzut cuconița aceia așa de înțepată, di parcă nu vre să ne vadă? Și poate zâci că nu-i grizetă?
Nusăm nu pricepea că pe Eminescu îl înveselea cuvântul, cules de Ida în cine știe ce fasciculă de roman și scos acum în cinstea lui în locul adevăratei vorbe moldovenești. Domnul Nusăm era pus pe indignare:
— Ai-vei! ai vei! Gemea el bălăbănindu-și capul. Cum s-o ticăloșit lumea, coane Mihăiță, pi la București, că pi la noi la Botușeni parcă tot n-a agiuns așa de rău. Auzi mata, femeie măritată de un an se oprește la Bacău cu domnu’ avocat aista, care lasă pe domnul stat pentru ea, iar domnul bărbat stă și o așteaptă pe peron la Ieși. Ai vei! Ai vei! Psalmodie din nou gata sa-și smulgă părul din barbă. „Țoc-țoc!” Fără nicio rușine, ici pe canapè ca la ei acasă – „Mă iubești?” – „Te doresc” și iar „țoc-țoc” – ptiu!
— Ei, lasă, domnule Nusăm, nu mai fă așa pe supăratul, că-ți plăcea și dumitale să-i vezi giugiulindu-se.
— Iu? Mie? Iu? Se lumină de indignare ca un lampion Nusăm, cum poți mata să zâci o vorbă ca aiasta – dar pe retina lui însângerată se mai zărea încă imaginea lascivă a celor doi îmbrățișați.
Curând reveni la ideea lui ascunsă:
— Coane Mihăiță, să nu-ți iei cucoană din București; ascultă-mă pe mine, că nu-i bine; nu vezi ci lume stricată îi acolo? „Toc-țoc” și „mă iubești?” și ei nici nu se cunosc pe nume…
— N-avea nicio grijă, domnule Nusăm, că te ascult.
— Amu o să spui că mă țin de mata ca scaiu, ori ca misitul – dar să mă bată Dumnezeu, dacă mă gândesc la aiasta. Am vorbit și cu conu Gheorghieș, și tot așa zâce și dumnealui, că omul nu-i om de cât la casa lui: un bordei să aibă, da’ a lui să fie; așa am auzit de la tată-meu Berl și de la tataia matale și de la conu Jurașcu și de la toți bătrânii. Omului îi trebuie o gospodină și o gospodărie.
Eminescu îl privi zâmbind.
— Să mă iertați, da’ după ce mi-ai făcut binele cu patenta și cu pățania din Șelari, și te-am văzut un om așa de bun, iu tot m-am gândit la mata, că nici nu mai puteam dormi de gândul ista. Iu, îs om prost, da’ am auzit că mata faci poezii. Cum am agiuns la Botușeni, l-am și întrebat pe Bercu – băietul meu mai mic de la moara lui Abramovici, dacă a auzit de domnul Eminescu.
— Zi de Eminescu, tată, mi-a zâs el. Oamenii mari nu mai sunt „domnul” ca noi ci: Brătianu, Kogălniceanu, Alecsandri… Dacă am auzit de Eminescu? El este deja poetul nostru cel mai mare! Și unde mi s-a pus și a început să zâcă pi di rost la versuri, de am rămas gură căscată… Am întrebat atunci pe Rașelică, fata mè de la externat și numa’ ci mi-a adus cartea de citire de la școală mi-a arătat o poezie a matale, să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. Am întrebat atunci pe gazetarul nostru de la Botușeni, pe Segal, care mi-a zâs:
— Eminescu e dușmanul nostru al israeliților, da’ e cel mai mare poet.
Și am mai întrebat la cafinè Modern la Botușeni, și la Ieși. Și la București, și pe conu Costică Bobeică și pe conu Oproi și de la toți am aflat că ești om mare.
— Apoi, după cât văd, domnule Nusăm, glumi poetul, te-ai pus să faci o anchetă asupra mea. Te pomenești că ai cercetat și la poliție.
— Nu vorbi așa vorbă, coane Mihăiță, că faci păcat. Ba băiatul lui Mănăstireanu, care învață la Ieși la Conservator, mi-a zâs că-ți știe toate poeziile pi de rost și mi-a mai zâs că tăți studenții și tăte duduile și cunoștințele te citesc și te adoră; ba chiar conu Costică Bobeică mi-a zâs că boierii mari de la București, și conu Petrache, și conu Lascăr și conu Alecu și conu Toderiță țin la mata; ba că domnul Maiorescu te are ca pe băietul lui că zâce că ești un jeniu. Mi-o mai zâs ei, nu-i vorbă, că scrii la o gazetă numai foc și pară împotriva noastră.
— Ei, ei, se gândi Eminescu, iată că se strică treaba.
— Ba că ovreiul otrăvește pe țărani, ba că-l aduce la sapă de lemn, ba că e un parazit primejdios și conrupe. Parcă eu nu zic tot așa? Da’ ci crezi mata că așa s-a născut el, să vândă rachiu și să corupă de plăcere? Nu-i mai bine sa fii prefect ca conu Ioniță Arapu ori procuror ca domnu Filipoi, de cât să fii misit ca Nusăm Cucoș ori crâșmar ca Haim? Apoi s-ar face ovreiul prefect dacă ar putè, și, dacă nu poate, ci să facă? Pământ nu; slujbă, nu, politică nu; face și el ce-i mai rămâne: s-apucă de nigustorie, face misitie, să vârî și el unde găsește loc.
Eminescu se uită la dânsul vesel.
— Ai să spui mata acum că de ce conrupe…? apoi cum să nu conrupă, când nu poate face nimica fără bani? Crezi că eu căpătăm patenta de la Finanțe – dacă nu te întâlneam pe mata. Și iată că, dacă nu mă agiutai, agiungeam și eu conrupător! Parcă dă cineva bani de plăcere? Dă, pentru că n-are încotro.
Privindu-l prietenos, poetul continua să tacă.
— Amu, să nu-ți închipui că aiasta aveam să vorbesc cu mata. Că n-o să schimbăm noi țara, nici iu la Botușeni, nici chiar mata la gazetă la București. Iu voesc să-ți vorbesc de mata, de-i zâce ce-i zâce; că numai bine am auzit, ba unii zâceau că ești ca Ghete ori ca Haine la nemți. Și di când am auzit cini ești mata, iu stau și mă tot bat cu gândul: di ci tătă lume trăiești bine la noi și conu Jănica Mănăstireanu și-a mai turnat o păreche de case pe Ulița mari și conu Manolică și-a mai cumpărat o moșie și domnul Cotiugă, care a fost agent la percepție, are azi două dugheni la Sfântul Ilie și o casă boierească pe Cuza-vodă, și nimeni dintr-înșii nu e om mare, nu scrie la gazete, nu face poezii, pe care le învață Rașelică la școală, nu stă de vorbă cu conu Petrachi, nu-l are domnu’ Maiorescu ca pe băietu’ lui – iar mata stai într-o dărăpănătură de mănăstire? De aceste-s vinovați tot ovreii noștri pumânteni, ori te pomenești că poate Alianța israelită de la Paris?
Din discreție, lui Eminescu nu-i plăcea să se vorbească de dânsul, și mai ales nu voia să fie compătimit de nimeni.
— Ascultă, domnule Nusăm, îi tăie el, bați drumuri pe care nu le cunoști. Talentul meu poetic, de care ți s-a spus că l-aș avea, dacă îl am cu adevărat, nu-i din cele ce se transformă în bani; dumneavoastră prea le trageți toate spre partea banilor; poezia e tichie de mărgăritar. Statul nu e răspunzător, dacă poetul n-a fost în stare să-și cumpere două prăvălii la Sfântul Ilie; răsplata poetului e întâi de a fi făcut un lucru ce-i place lui, și, pe urmă, că-l citesc tinerii și cucoanele, că-l învață pe de rost duduile și poate îl și iubesc, deși nu l-au văzut.
Ținând să întoarcă lucrul mai mult spre glumă, de teama unei discuții serioase de care se ferea, dintr-un sentiment de demnitate personală, încheie:
— Ce crezi dumneata, domnule Nusăm, că nu înseamnă nimic că Bercu al dumitale știe poezii de ale mele, că Rașelica mă învață la școală? Nu înseamnă cât cele două dugheni ale domnului Cotiugă?
— Iu ți-oi mai spune matale și n-o să mă crezi. Am vorbit și cu duduia Olimbiada… Nu te speria, coane Mihăiță… dar când am auzit că ești poet m-am apucat să o întreb și pe dânsa… Și numai ce a început și ea să deie ochii peste cap și să zâcă de flori albastre, de stele și de aur, că n-am înțeles nimic.
— Pricepi atunci că avem și noi răsplata noastră… Ia vorbește-i de Domnul Cotiugă și să vezi că duduia Olimbiada nu mai dă ochii peste cap.
— Bine, bine, răspunse Nusăm, n-o să deie ea ochii peste cap ca să spună poezii, dar o să se socotească pe urmă că domnul Cotiugă are două dugheni la Sfântul Ilie și o casă boierească pe Cuza-vodă, și, când o fi pe ales, mare lucru să nu aleagă pe boier Cotiugă.
— De asta nici nu mă îndoiesc, domnule Nusăm. Noi n-avem parte de cât de glorie.
— Adică cum vine vorba aiasta: dacă se aduce pe masă o ciorbă, să mă mulțumesc cu aburul și cu mirosul iar domnul Cotiugă să o mănânce? Bună socoteală! Da’ iu stau și mă tot gândesc: cum se poate ca într-o țară, în care toți se lăfăiesc, mata o duci din greu și, după atâta învățătură, nu poți zâce: pune-te masă, scoală-te masă, cum zâce domnul Jănică Mănăstireanu; ba aduce și lăutari să-i cânte. Iu, coane Mihăiță, nu zâc: o fi și chestia „israelită” importantă, dar nu-i curat ca tată lume să-ți spuie că ești om mare și să nu te întrebe nimeni ce mănânci.
Eminescu se încruntă.
— Te înșeli, domnule Nusăm, țara nu-mi datorește nimic. Fiecare se culcă în așternutul, pe care și l-a pregătit; dacă îmi lipsește ceva, e pentru că n-am dorit-o eu. Pe om să-l iei așa cum se mulțumește el.
— Adică cum, coane Mihăiță, izbucni evreul uitându-și prudența. Mata să stai în ruini de mănăstire, să n-ai foc în sobă, să n-ai de dat un oghial unui musafir și domnul Cotiugă sa trăiască în huzur cu prăvălii și cu lăutari? Apoi aiasta-i dreptate? Că iu chiar mă gândesc să mă duc la București pi la tăți miniștrii și pi la conu Petrachi, și la conu Lascăr și chiar la domnu’ Maiorescu ca să spui de la obraz: iu îs un biet misit di la Botușeni, dar tot nu mă lasă inima să știu că domnu’ Eminescu stă ca liliecii, pe când dumneavoastră vă lăfăiți numai în palate.
Înveselit dar și mâhnit, Eminescu îl opri:
— Noroc că n-ai să răzbați până la dânșii, că te-or da afară și m-ai face și pe mine de ocară.
— Mai am iu o vorbă și tot nu mă las să nu ți-o spun. Dacă boierii cei mari di la București nu fac nimic pentru mata, m-am gândit să încerc iu. Nu te supăra, coane Mihăiță, da’ iu de pe urma tataei matale și a lui conu Jurașcu am mâncat o pâne, și mă pișcă la inimă când văd că nu știi să te rânduiești. Mata faci poezii, te uiți tot la stele și la lună, te lupți cu Alianța israelită de la Paris, dar apa prinde mușiță și boccelele îs nedesfăcute și boarfele aruncate. Nu-i mână de fimeie, care să strângă și să așeze. Îi zâce ce-i zâce, ba că mă vâr unde nu-mi fierbe oală, ba mi-i faci de ocară și-i zâce că umblu după misite, iu tot acolo vin: îți trebui fimeie, coane Mihăiță. Și Ida m-a strâns de pe drumuri, și di prin cafenele și ceainării și acum am casă curată, și chilotă și albituri – păcatele mele, numai pe ea n-o mai am, de-mi vini să-mi ieu lume-n cap. Iu m-am gândit la duduia Olimbiada, că știu că nu umbli după avere, nici după fumuri – îți trebuie o gospodină harnică și cinstită. Dacă nu-ți placi duduia Olimbiada, atâta pagubă să fie! Mai sunt și alte fete.
Trenul se smuci. Privind pe geam, Eminescu îngăimă:
— Pașcani; aici eu schimb pentru Iași.
Se ridică să se scoboare. Repezindu-se la el, Nusăm îi apuca mâna cu emoție:
— Cum, pleci deja?
— Schimb trenul.
Continuând să-i țină mâna într-a lui ca pe a unui copil:
— Nu mi-o lua în nume de rău, coane Mihăiță, că văd că te-ai cam oțărât. Iu am făcut-o din inimă și fără interes. Am crezut că-i bine, ca, ce n-au făcut boierii de Ia București să încerc eu – ca să ai căsuța matale, chiar mai pe la mahala, și în ea o fimeie. Pe mine așa mă taie capul, că omul nu-i mulțămit, de cât când își trage bucuria și năcazul la casa lui. Să știi că nu mă las și, dacă mi-i da afară pe ușă, iu o să viu pe fereastră; ai să te trezești cu mine la București.
— Las, domnule Nusăm, mai vorbim noi acolo. Rămâi cu bine.
— Să ne vedem cu sănătate și dacă-l văd chiar azi la Botușeni pe conu Gheorghieș, o să-i dau complimente de la mata și o să-i spun c-ani voiajat împreună.
— Bine. Fă cum zici.
XIII
[modifică]
Urcat în trenul de Iași, nimeri într-un compartiment gol; căuta o singurătate, de altfel, ușor de găsit.
Atingându-l într-un punct nevralgic cu atât mai sensibil cu cât nu obișnuia să arunce răspunderea pe alții ci și-o lua asupra-și, vorbele lui Nusăm îl zguduiseră. Nu învinuia „statul” sau pe „boierii de la București” ca Nusăm. Nimeni nu-i datora nimic. Bunurile vieții se cuceresc. Cum nu dorea nimic – era firesc să nu aibă nimic. Nu cerea socoteală nimănui, nici chiar lui însuși, decât doar când vreun naiv ca Nusăm îl așeza brutal dinaintea realității, de care abia atunci își dădea seama cu sentimentul incapacității lui de a-și rândui viața materială. Putea Nusăm să n-o conceapă decât sub forma unei căsuțe cu o glastră de flori la fereastră și cu o femeie în dosul ei, destinul lui era să umble până la moarte cu carul cu boarfe din cameră cu chirie în cameră cu chirie, fără putința și nevoia confortului. N-avea instinctul posesiunii: doi metri de pământ și atât. Până la cei doi metri finali se desfășoară, e drept, existența, pe care unii o mobilează cu satisfacții și perspective îndepărtate, dar pe care el n-o privea decât ca un scurt și indiferent provizorat. Cum nu simțea de la sine contrastul dintre mizeria sa și belșugul altora și în indignarea cunoștințelor citea mai mult intenția de a-l jigni, compătimirea misitului îl umpluse la început, ca de obicei, de amărăciune – sentiment fugar ce nu rezistă reflecției. Strigăt al unui suflet cinstit, revolta lui absurdă împotriva „statului” și a „boierilor” sfârși chiar prin a-l înduioșa. Orice amărăciune îi dispăruse; se îmbună și se scufundă în vechea lui nepăsare de sine.
Privi afară; fuseseră ploi mari; bălți rămase după inundații, cu apă stătută, pământuri sterpe, dealuri lutoase, miriști chele, bolnave – impresie de sărăcie și urâciune a naturii; gări mici, târguri ovreiești lângă gări, bordeie acoperite cu stuf. La una se descoperise, de curând, o stație preistorică și învățații și începuseră să sosească: preistoria nu era însă în pământ ci deasupra…
Trase storul ca să nu mai vadă urâțenia peisagiului și se adânci în propriul lui trecut. Cetatea cezaro-crăiască îi apăru într-o realitate mobilă; timpuri de poezie și de exaltare lirică. Nu-și mai amintea de neprimirea banilor la vreme, de posturile silite și de împrumuturile umilitoare; pretutindeni lumina soarelui tânăr. În singurătatea compartimentului viața lui de după întâlnirea cu Veronica i se arătă într-o viziune paradisiacă, în care amănuntele nu se desprindeau, succesiv, în relieful lor strict, ci se învălmășeau într-un vârtej de pulbere siderală, de sori rotitori, de aureole; realitatea se transfigura, astfel, iar momentele se topeau într-un singur focar orbitor. Impresia fusese cu atât mai zguduitoare cu cât dragostea lor nu avusese preliminarile obișnuite și nu trecuse prin popasurile incertitudinii, cu ațe de slabă lumină strecurate printre negure masive: se uită la mine sau nu? m-a înțeles sau nu? mă iubește sau nu? – fază de zbucium și de insomnii, esențială firii lui frământate de setea de-ndoială. Intrase brusc în ploaia razelor perpendiculare. Nici n-apucase să se dumirească și se și văzuse în proiecția luminii crude: îl impresionase înainte de a fi știut cine e, și ea îl îndrăgise înainte de a-l fi văzut. Deși-l umpluse de mândrie, spovedania Veronicăi îl lipsise însă de bucuriile nesiguranței. Pentru a-și regăsi climatul necesar, se puse repede să și-o creeze. Nu-i uitase privirea dintâi plină de vibrația pasiunii, nu uitase nici pateticul violoncelului, cu care îi spusese: „cât de rău îmi pare că pleci”. Tonul îl răscolise, dar îndoiala îl făcuse să o urmărească și să afle că privirea ei avusese aceeași stăruință și față de Neagoe și cuvintele, fără să le fi auzit, aceeași provocare, în el, prețuise poetul, în Neagoe, bărbatul; luptă inegală la o femeie, a cărei privire constituia în sine un act carnal și a cărei esență era disponibilitatea amoroasă, ceea ce, într-un fel, nu-i displăcea. Alintul continuu, trecerea pendulară de la îndemn la refuz, i se păreau elementul principal al eternului feminin, pe care, înainte de a o cunoaște pe Veronica, îl fixase, moral, sub forma contrastului, a contradicției, a incertitudinii; fizic, sub forma unui trup mic, a unui chip mai mult de păpușă, cu ochi albaștri, și ploaie de păr auriu.
Porniră chiar a doua zi prin Viena, pe care unitatea de simțire îi făcea să o revadă cu emoția inițierii. Începură cu monumentele gotice, catedrala Sfântului Ștefan, biserica Minoriților, a Sfintei Marii de la țărm; cercetară apoi înflorirea barocului în biserica Sfântului Carol, în bisericile Iezuiților și a Franciscanilor, într-o parte a Hofburgului, în castelul de la Schoenbrunn, la Belvedere, în palatele Schwarzenberg, Harrach, Kinsky, Lichtenstein, al Academiei de științe, în vechea Universitate, în palatul de iarnă al lui Eugen de Savoia – cu plafoanele somptuoase ale lui Daniel Grau, Pozzo, Solimina, Luca Giordano, Donata d’Allio și Rothmayer. Nu ocoliră nici Viena nouă de pe Ringstrasse, cu Opera, Parlamentul, Burgh-teatrul, Votivkirche, Primăria. Vizitară casele în care au locuit Beethoven, Schubert, Haydn, Mozart; petrecură ceasuri lungi în parcurile din jurul Vienei, la Schoenbrunn și Prater. Apucând prin Cantacuzinostrasse, ajunseră într-o zi pe locul taberii lui Șerban-vodă, la Meidling, cu apa Vienei în stânga, cu râulețul Liesing în dreapta, în spate cu dealurile prelungite din munții Vienei, unde la marginea pădurii, pe colina Tivoli, voievodul a așezat în mijlocul taberei, pentru slujba liturghiei, o cruce de stejar găsită, după plecarea turcilor, de o femeie ce strângea lemne de foc. Pe locul crucii dispărute, comuna Viena a ridicat o capelă numită de popor Moldauer-kapelle, plină de icoane și alte obiecte religioase. Excursiile lor se prelungeau uneori pe valea Vienei la Ober și Unter Sf. Veit, la Hütteldorf și la Newwaldegg și Potzleindorf; odată îi apucase seara la Sievering, și altă dată la Grinzing și la Nussdorf, în grădinile pline de muzici și de perechi de îndrăgostiți; într-o după amiază se urcară și pe Kahlenberg, de unde se adânciră extatic în priveliștea neuitată a cetății imperiale și a Dunării albastre.
…Totul se desfășura acum în amintire ca într-o feerie cosmică: cu atrageri și respingeri, cu alintări și cu răsfățuri, cu priviri lipite de dânsul, punct definitiv ales și posedat și apoi cu repezi lunecări alături sau mai departe spre alte țeluri, spre alți oameni. Îi reveni în minte o scenă dintr-o cafenea. După ce-l priviseră îndelung, ochii Veronicăi se lăsară pe un ofițer de la altă masă, cu atâta neclintire încât și Micle le observase stăruința; ea își continuă jocul până la plecarea stânjenită a ofițerului. Abia atunci își retrase și ea privirile ca o pisică ghearele; când le slobozi din nou, le simți pironite asupra lui cu aceeași sugestie de posesiune ce-l atrăgea și respingea. La masa lor de la restaurant sau de la cafenea, începuseră să se arate din când în când și câțiva studenți bucovineni și ardeleni, și chiar cunoscuți de ai lui Micle din timpul studiilor la Politehnică. Veronica îi privea pe rând cu răsfăț și se cheltuia în entuziasm pentru preocupările lor; studenților de la „drepturi”, nu le vorbea decât de pandecte: a doua zi discuta de chimie sau de ori ce altă știință, după om, cu același interes pasional. Cochetărie înnăscută sau numai instinct de sociabilitate? Nu știa sigur. Sub impresia momentului, înclina când spre o părere, când spre cealaltă într-o nesiguranță de apreciere ce-l ținea pururi încordat.
Nu avusese nicio inițiativă așa că femeia rămăsese poate uluită. Se rătăcise doar în privirile ei, în gingășia întregei ei făpturi, se exaltase cu dânsa în reverii poetice, îi făcuse versuri, i le citise pe ale ei, făuriseră planuri himerice, se primblaseră fantomali pe cheiurile Dunării și prin parcurile Vienei, contemplaseră amurgurile și suspinaseră sub razele tuturor fazelor lunii – dar brațul gol rămăsese tot nesărutat, până ce, toamna înaintând, s-a acoperit, fără să-și mai aștepte omagiul. Prinsoarea pierdută de la început părea pierdută pentru totdeauna.
Cu puterea fanteziei lui de a crea situații, care n-au existat, de a-și substitui închipuirile realității, de a trăi o viață imaginară ca și cum ar fi fost aievea, într-o noapte de insomnie, romanul lui cu Veronica i se dramatizase în minte sub formă atât de hotărâtă încât era convins că-l și trăise.
Ideală și pură, dragostea îi amorțise totuși scrupulele morale; a iubit-o și l-a iubit. Într-o seară, pe când se scobora de la dânsul din Landstrasse, auzise din gura unei femei din popor cuvântul cu care morala îi pecetluia fapta; aruncat la întâmplare, el i se împlântase în ureche, și apoi, oaspe nepoftit, o urmărise pe uliță și urcase scările din Dianagasse; în dormitor, își vestise prezența la zvâcnirea timpanului și a tâmplei umezită parcă de o spaimă. Ar fi voit să-l lase la ușă, dar i se cuibărise în conștiință, împiedicând-o să-și mai sărute bărbatul. Stingând lumina se întinsese pe pat și întâmplările ultimei luni i se perindară pe dinaintea ochilor… Îl iubise oare cu adevărat după fotografia adusă de Miron Pompiliu – ori se entuziasmase sentimental numai pentru poeziile lui? Nici ea nu-și dădea seama. Știa că mâinile li se atinseseră fără voie și se retrăseseră la început cu dușmănie; simțindu-i într-o seară suflarea mai caldă pe spate, pe când îi întorcea foile Nocturnei lui Chopin, goi ca ochii statuilor antice, ochii li se însuflețiseră brusc. O nesimțită pânză de funigei îi învelise, astfel, într-o plasă; dulceața de a fi mereu împreună, de a se lăsa legănați pe aripi nevăzute, îi cucerise tot mai mult, până ce, într-o zi, fără nicio pregătire, el o sărutase pe umărul gol, spunându-i simplu:
— Veronico, te iubesc.
Speriată, se dăduse un pas îndărăt și privise spre dânsul ca și cum abia atunci l-ar vedea întâi; i se păruse altul, sculptat de o daltă nevăzută; într-o clipă, asistase la o epifanie. Își adusese aminte de un basm. Ospătând într-o noapte la umbra unui copac pe un tânăr ostenit, și, petrecându-i apoi în somn mâna pe trup, o bătrână vrăjitoare dăduse peste urma codiței; ospătase pe diavol.
— „De ăștia mi-ai fost, jupâne?” îi spusese ea. Ai să-mi plătești cina.
— În ce chip, babo? mormăise ghiduș flăcăul.
— Să mă iei în cârcă prin văzduh.
— Uite, măi, cum se dă la băieți! Hai, urcă-te să văd cum te-o prinde. Țin-te bine, babo!
Zis și făcut; dar, de cum i se urcase pe grumaz și se înălțaseră, cărnurile babei începuseră să i se topească; nu mai era babă ci zână; sub ploaia lumii, perechea se ridicase, astfel, în cerul străveziu, întovărășit în ascensiunea ei cosmică de rotocolul armonic al plantelor.
Pluteau, pluteau prin inelele lui Saturn și prin pulberea siderală a Căii laptelui, de unde Pământul părea un strop de noroi. Lunecaseră în legănare de sunete și de arome, până ce pumnalul primului cocoș spintecase văzduhul cu o dâră de sânge; prăbușiți prăpăstios prin spațiu, călătorii se treziseră din nou la umbra copacului: ea, o bătrână cerșetoare, el, un tânăr ușernic. Veronica nici n-avusese nevoia împerecherii pentru a călători în lumi astrale. Fusese de ajuns să-i spună:
— Veronico, te iubesc,
pentru ca dragostea lor să se transubstanțializeze. Sufletul și trupul i se prefăcură îndată; pe fundurile clare răsări o pădure de coralii, pe sâni îi înfloriră maci roșii. Se crezuse până atunci un obiect domestic, o chibritelniță, o scrumieră, o jucărie și iată că, devenită far, ea lumina peste valuri, departe, corăbiilor primejduite; se crezuse un mic ceasornic cu tictacul molcom, și iată că, turbină, împrăștia la mii de kilometri forța electrică; prin inimă îi trecea uriașa curea de transmisiune a vieții universale, în drumul de la neant spre energia pură; se crezuse un glas pierdut în văzduh și iată că, țipăt de sirenă, spinteca negurile și făcea să răsune depărtările. Fusese de ajuns ca pietricica albă a cuvântului „Veronico te iubesc” să cadă în apele sufletului ei, pentru ca, dezlănțuite, undele să facă ocolul întregului univers. Chemării lui nu-i putuse decât răspunde:
— Și eu pe tine, Mihai.
…Ca în vis, urcase, așadar, treptele casei, din Landsgasse, la îndemnul unei datorii dincolo de legi. I se dăduse fără nicio oprire și ieșise, fără nicio îndoială asupra faptei sale. La scoborâre portăreasa o arătase cu semne din ochi unei prietene:
— Sehen Sie noch eine Dirne. Nici nu-și dăduse seama cum ajunsese în stradă, mânată din spate, pentru a se regăsi în cadrul familiar al căsniciei sale. Fusese de ajuns un singur cuvânt ca să-i trezească forțele ascunse ale senzualității și să i le dezlănțuie furtunos; un alt cuvânt i le spulberase acum și o integrase în realitatea vieții morale. Alături, auzea răsuflarea egală a lui Ștefănucă; cum de-și uitase datoriile față de dânsul? Trăise o viață nepătată, cu fruntea sus, între soț și cele două fetițe; de azi înainte nu-și va mai putea apropia de gura lor buzele mușcate și însângerate de patimă. Nu-și va mai putea așeza capul pe pieptul lui Ștefănucă fără să simtă ferul roș al cuvântului:
— Die Dirne.
Gâtul i se uscă; cuvântul îi răscolea măruntaiele ca un plug; se înăbușea; palidă, se ridică dintre perine, se plimbă tulburată; ar fi vrut să treacă în odaia lui bărbatu-său, dar o ardea încă pielea mușcată de dinții lui Mihai; din oglindă zări privirea ironică a portăresei, arătând-o prietenei sale:
— Die Dirne!
Urca și ea pe furiș scările hotelurilor cu fața acoperită! E o femeie de rând. Nu e nici farul corăbiilor primejduite; nici turbina forțelor electrice și prin inimă nu-și mai simțea cureaua de transmisiune a vieții universale; – dar nu mai e nici chibritelniță, scrumiera, jucăria modestă a căminului ei adăpostit de furtuni, între îmbrățișarea discretă a soțului și sărutarea fetițelor; rostul ei nu mai e nici universal, nici domestic; împinsă de puterea oarbă a unui singur cuvânt zvârlit la întâmplare, fusese aruncată din orbita rotației ei și crezuse că intră în armonia sferelor cerești; brutal și definitiv, alt cuvânt o prăbușise acum în spațiu, bolid desprins din așezările lui veșnice. Cum nu mai avea ce căuta în celălalt cerc domestic, între răsuflarea cinstită a soțului și coloanele brațelor îngerești ale fetițelor, sticluța de veronal venise la timp să destrame această nouă realitate trezită de puterea unui cuvânt aruncat, orbește, în penumbra unei scări.