https://blog.revistaderecenzii.com/

Razele orbitoare ale becurilor electrice se răsfrângeau mândre în cristalul oglinzilor venețiene. Bărbierul lucra repede, tăcut și mișcat; în tăcerea încremenită, scârțâitul briciului semăna cu țârâitul timid al unui greier.

Petre Ulvineanu vedea în oglindă, cu multă plăcere, cum i se întinde, se reliefează și îi întinerește, clipă cu clipă, fața obosită, aproape ofilită, pe care barba de o zi o acoperise cu umbrele și brazdele plictisitoare ale bătrâneței.

„Am ajuns la vârsta — se gândea dânsul — când trebuie să-ți iei cafeaua cu lapte așteptând bărbierul. Iată-mă nevoit să am mai multe întâlniri cu briciul decât cu mireasa.”

Petre Ulvineanu era mire. Tocmai la patruzeci și șapte de ani avu și el norocul ca o fată tânără, bogată să vrea să-și lege de dânsul toată viața. Până acum nu-l luase nimeni în serios. Fusese regele flirtului, regele patinajului, regele balurilor, regele cravatelor, dar cu toate astea trecea prin lume ca o cocotă cu care toți vreau să petreacă, dar căreia nimeni nu se gândește să-i întindă mâna.

Cât a fost într-adevăr tânăr, i-a plăcut să-l mângâie aripile ușoare și pestrițe ale vieței; când însă tinerețea lui încăpu pe mâinile bărbierului, ale croitorului și ale lui Dumnezeu, când lunea părea de douăzeci și cinci de ani, iar marțea deodată avea cincizeci, când fu nevoit să înconjoare lumina prea strălucitoare, ca nu cumva cutele ascunse ale bătrâneței să înceapă a rânji de sub masca tinereței lui meșteșugite, când acasă trebui să arunce cât colo corsetul ca să se poată tolăni bătrânește într-un fotoliu moale și cuprinzător, se posomori foarte mult și începu să se gândească.

Seara, înaintea oglinzii, fața lui părea tânără și neobosită, mai ales după întâlnirile cu bărbierul. Ziua, însă, obrajii lui rași de nenumărate mii de ori, chinuiți de tăișul briciului, gâtul lui ca un gât de curcan, cearcănele de zbârcituri înguste și dese de sub ochii scufundați în orbite îi trânteau în nas o sumedenie de adevăruri cumplite și triste. Deseori, în saloanele cele mai vechi și strălucite, simțea o greutate de plumb în ceafă și un fior rece prin spinare.

— La ce te gândești, domnule Ulvineanu? îl întrebă odată Fanny Dragnea, tocmai într-o clipă când simțea greutatea de plumb în ceafă.

— Mă gândesc — răspunse Ulvineanu strâmbând deodată cochet din colțul gurii — mă gândesc la plictiseala oamenilor ăștia. Aci mă simt ca și când aș sta între flori artificiale și aș fi silit să cred că e primăvară. Ei, asta nu mai merge! Asta nu se mai poate! Mi-e dor de natură, de locurile unde acuma e zăpadă, unde e vântul care îți mână sângele în obraji, unde omul poate să fie într-adevăr om. Dar n-am cu cine să mă duc prin locurile astea…

Aluzia aceasta avu urmări grave. Peste vreo săptămână Ulvineanu primi o scrisoare din Sinaia, de la domnișoara Fanny. Scrisoarea era atât de drăguță, atât de dulce, încât Ulvineanu nu se putu stăpâni și plecă la Sinaia. Repede de tot ajunse și regele toboganului și apoi se logodi cu domnișoara Fanny. Simțea însă că această izbândă minunată și neașteptată nu i se datorește lui, ci numai și numai aerului aspru care i-a îmbujorat obrajii, care l-a întinerit sau cel puțin l-a făcut să pară tânăr… cine știe până când?

— Pudrează-mă, te rog, și pe gât, zise bărbierului, care își dădea toată silința să-l întinerească, fiindcă știa unde se duce Ulvineanu.

— Acu sunteți atât de freș, conașule — vorbi bărbierul — încât, dacă aș fi femeie și dacă aș fi de șaisp’ce ani…

— Taci din gură, săpunarule! Vrei adică să-mi spui că d-tale îți datoresc tinerețea? Știu, știu…

Bărbierul își mângâie chelia.

— Poftiți de vă uitați, conașule, la tidva mea. Sunt chel și bătrân, cu toate că încă n-am împlinit treizeci și trei de ani. Boierii trebuie să aibă vreo taină a lor de rămân tineri. La vârsta d-voastră eu o să fiu un bărbier bătrân și uscat ca tinicheaua, pe când d-voastră vă însurați, luați o fetiță de optsp’ece ani, și cu ea patru sute de mii de lei… Nevastă-mea încă n-are treizeci de ani, dar nici nu-mi vine să mă uit la ea. În schimb, primadona pe, care am văzut-o aseară la teatru se zice că e de patruzeci și unu, și — de ce n-aș spune-o, conașule! — azi-noapte am visat-o, iar dimineața, când m-am trezit alături de nevastă-mea, m-am înfuriat așa de rău, că era cât p-aci s-o iau la bătaie… Ehe, boierii știu să trăiască și să-și păstreze tinerețea! Îi vezi pe dric, și tot tineri îi vezi!…

Și-n vreme ce bărbierul îi ungea părul cu alifii scumpe și mirositoare, Ulvineanu, privind cu ochi mari la luminile gălbui, simți parcă nevoia să se gândească cu glas tare.

— Ai dreptate, domnule săpunar, ai dreptate! Toți suntem niște actori mizerabili. D-ta joci rolul bărbierului în viață și ai să rămâi un figurant urât cât vei trăi. Mie mi-a fost împărțit rolul de viveur elegant, cu toate că îmi aduc foarte bine aminte, începusem să joc alt gen, și la douăzeci și patru de ani păream de treizeci și cinci. Da, da. Mi-am schimbat genul. Fie că de nebun, fie că de necaz, lăsasem să-mi crească barbă. Și aveam o barbă lungă, frumoasă, ca un popă îndrăgostit. Și lumea începuse să mă ia în serios. Oamenii vorbeau cu respect de mine. Colegii mei prinseră a mă ocoli, prea le păream serios. În schimb, bătrânii mă îmbrățișau cu căldură în mijlocul lor, iar eu, fără să-mi dau seama, mă simțeam bine printre dânșii. Eram student în medicină și toată lumea îmi prorocea o carieră strălucită. Până și chelnării, cari, în privința asta, sunt specialiști, vorbeau cu mine ca cu un viitor profesor… Apoi deodată mi-a ieșit în cale o veveriță. O fetiță roșcovană, durdulie, pe care o întâlnii într-un local de petrecere tocmai când o durea un dinte. Am dus-o acasă și i-am scos rădăcina cu pricina. Drept recunoștință, mi-a spus următoarele: „Să-ți dau o povață. Rade-ți barba. Să știi de la mine că nicio fată n-are să te placă cu bărboiul ăsta de-un cot. Parc-ai fi de-o sută de ani. Te-aș săruta dar mi-e scârbă de barbă!” A doua zi mi-am dat jos barba. Cariera de doctor s-a dus dracului. De-acuma nu mai îndrăznii să mă duc printre domnii profesori. Mă întorsei iar la prietenii mei zburdalnici și începui să mă înfund prin localurile de noapte. Adevărat că acuma nu mă mai stânjenea barba. Avui din ce în ce mai mari succese la femei. Încetul cu încetul, ajunsei regele flirtului, regele patinajului, regele cravatelor, regele valsurilor, iar astăzi, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, sunt tot acolo unde eram când aveam douăzeci. Rolul de viveur trebuie însă să-l joc până la sfârșit, trebuie să-l joc… Mă gândesc de mult ori că, dacă nu mi-aș fi ras barba, astăzi poate aș fi profesor la Universitate, aș avea clinica mea, aș umbla în cupeu, aș purta ochelari de aur, aș avea mutră gravă și serioasă… Viața e o comedie, domnule săpunar! E îngrozitor să te gândești că nimic nu atârnă de noi, că totul se învârtește în jurul bărbii sau în jurul mustăților… Apropo, vopsește-mi, te rog, mai bine sprâncenele!…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Barba