https://blog.revistaderecenzii.com/

Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina „Costandin”. Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici „băieții” care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.

În grădină se aud, din toate părțile, strigătele obișnuite: „Băiete, o baterie!”, „O idee!”, „La moment!”, „Un patrician!”, „Gaata!”, „Pârjoala, Mitică!”, „A sosit!”, „Un taifas, la a cincea!”, „Soseș-teee… pe telegraf!” Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cântă Ciocârlia, o scăpărare uimitoare de sunete.

Pentru Cosmin lumea, așa de vie și de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută și fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca niște umbre nehotărâte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiți și, în întunericul de o clipă, îi licări tremurând, ca într-un vis, o grădiniță cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrân cu capul mare, cu părul alb, lung și rar, și o femeie frumoasă, tânără încă, voind să-l mângâie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrânului. Tresări, parc-ar fi simțit furnicarul mângâierilor prelungindu-i-se până pe după umerii osoși. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre și triste, tremurară ca două flăcări de spirt când sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă și zise aspru unui chelner:

— Băiete, o țuică! Cosmin bău țuica. Rupse o bucățică de pâine.
— Ce aveți? Dă-mi o listă!
— Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecând cu niște pași despicați. Cosmin își netezi colțul părului de pe frunte. Chipul lui uscățiv e obosit. Ochii negri și mici se sting și se aprind necontenit. Curat îmbrăcat. E oarecum elegant în niște haine gata.

După câteva minute de nehotărâre începu să citească lungul șir de bucate. Ceru o ciorbă de perișoare. Și pe când lungea buzele ca o pâlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tânăr, blond, cu ochii albaștri și cu mustățile învoalte. Ochelari legați în aur.

— Te aștept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine?
— Mon cher ami , răspunse pripit Candian, m-am încurcat la „Noua generație”. Era o bancă… era o vijelie… băiete, șterge scaunul, nu vezi că este ud?… uf! ce cârciumă infectă!…

— Îndată, domnule!
— Era o bancă, continuă Candian, frecându-și mâinile, monstruoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O razuară de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, și ponții, șapte, cinci, bac, patru. Scumpul meu prieten (fr.) La jocul de cărți, partida la care toți jucătorii pierd în favoarea bancherului; de la fr. raser— a rade.

— Vasăzică, ai pierdut?
— Eu?… din contră… am câștigat… Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi câștiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc… idiot! E singurul bancher… mon cher ami, trebuie să fii bę-bęte ca să pontezi contra lui.

Candian avea obiceiul să spuie când câștiga că câștigă totdeauna, iar când pierdea că pierde totdeauna. Dar și când pierdea, și când câștiga, susținea că nimeni, ca el și ca Titeanu, nu pricepe „bacaraua”. „Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc.” Foarte mulțumit de axioma lui… da, a lui, deși a auzit-o de la un general, la „Jockey-Club”.

— Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet.

— Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei…
— Mă mir… fără avere… fără ocupație… păcat… o viață pierdută…

— Viață pierdută? De ce? Te-i fi gândind la examene. Ei, mon cher, cartea și facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poți s-ajungi cu o licență în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Câți ani să caști gura pe la ușile tribunalelor? Și cu câtă răbdare și cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Și-apoi samsarlâcul domina profesia. Ca să izbutești în avocatură, îți trebuie tot atâta, cum să zic, tot atât de puțină conștiință ca și când ai izbuti să faci bani fără profesie.

— Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaște veselia omului care a câștigat la joc. O veselie nervoasă și rea.

— Rea? de ce rea? Ba nu zău, aș vrea sa știu cu ce și-a făcut milionul avocatul Pelea!? Și tu nu ai atâtea degete la amândouă mâinile câte case are el în București. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forțat, fiecare casă, o Bęte — dobitoc (fr.).

crimă. Și plecându-se la urechea lui Cosmin: Administrează averea unei bătrâne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal și la curte, fără nici un proces, numai ca să-și justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeași secție? Și cum pledează? Și câștigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an.

Cosmin nu mai mânca, ascultând la amicul său.
— Ți s-au răcit perișoarele, îi zise Candian sugând un rac. Te surprinde ce-ți spun? Așa e lumea care triumfă. Tu ești tânăr… abia de doi ani în București… puțin…

Candian mânca și vorbea cu o repeziciune uimitoare.
— Peste câțiva ani vei înțelege de ce atâția ramoliți au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă țara în străinătate și de ce un falit, de trei ori simplu și o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Și eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai râdă de mine niște profesori ignoranți și leneși. În marea luptă a vieții nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închiși în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densități turnate în același vas. Da, mon cher, în natură știm de mai nainte care va fi deasupra și care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungași care împart dreptatea oamenilor cinstiți, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungași și pe arlechini ca să se ridice și să domnească? Examenele? Universitățile? E altceva, Cosmine… e altceva… Este marea artă de-a nu roși de nimic și de nimeni!

— Prea bine, șopti cu asprime Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atâtea parale?

Candian bău un pahar de vin, își îndreptă ochelarii și răspunse zâmbind:

— Secretul vieții este profund, și arta ei, vastă.

— Nu pricep, răspunse Cosmin, plecând ochii în jos, ca și cum s-ar fi rușinat de ceea ce nu pricepuse.

Candian îl lovi, repede și scurt, cu dosul palmei peste piept și începu să râdă.

— Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput. Cosmin tresări și zise răstit unui chelner:
— Băiete, castraveți acri! Cu ce să mănânc fleica?
— La moment… să viie! Chitaristul cânta o romanță de Cavadia . Roșu, cu capul pe spate, pișca, patetic și cadențat, coardele chitarei. Banda îl acompania, ușor și prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binișorbinișor în țevile groase și înalte.

— O cafea turcească… cu rom!… strigă Candian.
— Un tai-fas… să viiiie! La mo-ment… potrivită… cu caimac și cu romul ei… să viiiie!…

— Ești la prima foaie a vieții, continuă Candian, suflând în țigară. Oh! ce bine ai s-o înțelegi! De unde are Mănoiu parale?… Nu știi de unde… Apoi, după o pauză: Cu ce trăiește versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricât te-ai înroși, o înțelegi, o bănuiești cel puțin. Unii din tinerii de astăzi au înțeles-o pe deplin. Și, după câtva timp, șopti, ca și cum și-ar fi vorbit sieși: A mea… mă costă… chestie de noroc…

Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, și în privirea lui era întrebarea: „A ta, te costă? când n-ai de unde, cum te costă?”

— Numai eu am fost așa de copil ca s-o iubesc sincer, pe când ea ar trebui să mă iubească. Și, să-ți spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste.

Cosmin se uită țintă în ochii amicului său. Candian începu să râdă.

— Mon cher ami, reluă Candian după ce aruncă câteva roto Bariton și compozitor român, autor al unui mare număr de melodii pentru voce și piano.

coale de fum pe care le risipi suflând în ele, capitalul tinereții unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă și masă…

Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuși de câteva ori; răsuci o țigare; sorbi din ceașcă, deși nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a ști ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărâmiturile; aruncă jos șervetul și batista.

— Mon cher… continuă vesel Candian după ce bău două pahare de înfundat… altora le dă femeie, casă, masă și bani, și la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani și pozițiuni sociale. Mănoiu a ajuns până la bani. Cei mai puțin deștepți se opresc numai la masă. Ce copilărie! Dar după femeie, casă și masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis…

Cosmin privi în tăișul cuțitului și îngână:
— Da, da, ai dreptate… tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat….

— Și până acum nu mă gândii decât la bărbații cinstiți, bătrâni și nenorociți, care au greșit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbații care se ridică și se îmbogățesc prin turpitudini… o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decât virtutea, căci izbește acolo unde virtutea și legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aș hrăpi cu amândouă mâinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecțiunea legilor și eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aș imita virtutea lașă, care-și descoperă capul înaintea lui și-i întinde mâna? Ș-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capșa , pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici și chiar pentru săraci când nu mi-e lene să bag mâna în buzunar; și dacă fur pentru cineva mai puțin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate… Cafenea bucureșteană, pe Calea Victoriei, loc de întâlnire al scriitorilor și artiștilor.

— Mănoiu are parale… răspunse Cosmin, și ceru a doua sticlă de vin.

— Și parale, și dreptate. Xantup este un spoliator bătrân și nerușinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe și n-a scăpat decât grație unui prelat prăpădit după grațiile nevestii-și. A luat cu arendă un mare domeniu al statului și n-a plătit arendă nici până astăzi. În sfârșit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Și creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Și când legea este neputincioasă față de Xantup, și când cinstea întinde mâna lui Xantup, și când virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decât legea, decât cinstea și decât virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăiește cu Mănoiu, și Mănoiu cu milioanele lui Xantup.

— Da… dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnindu-și degetele.

Dinicu cânta Miserere și naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulțimii. De la o masă se auzi glasul răgușit al unui faimos bețiv, urmașul degenerat al unei mari familii:

— Ah! aaah! la-să-mă… la-să-mă, Dinicule… să mă vezi mort, Dinicule… încă o dată Trovatorul!

Un tânăr cu chef, bufnind de râs, strigă:
— Bravo, Prințule, ești nemuritor! Câțiva ofițeri aplaudară, râzând cu hohote. Dinicu începu iarăși Miserere.
— Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian, arătând amicului său pe Prințul de care râdea lumea. Așa de mult bea, că nu mai mănâncă. Câteva măsline și doi-trei țâri, trași prin spuză, și încolo, toată ziua, țuică, vin și pelin. De unde Arie patetică din actul al IV-lea al operei italiene Il Trovatore de Giuseppe Verdi (1813-1901). Il Trovatore, operă italiană; libretul de M. Salvatore Cammarano și muzica de Giuseppe Verdi.

bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie și bea necontenit. Te rog, privește-l. Abia se ține pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alți cunoscuți? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cât meșteșug se supără pentru ca ceilalți să râdă și el să aibă dreptul ca să le zică: „Haiti… ai râs?… o sticlă de pelin… și nici două, că te plesnesc!” Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prințul a băut, a trântit paharul jos, a ridicat sprâncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, și-a rânjit cei doi dinți negri din gingia de sus și a strigat răgușit și satanic: „Mănoiule, mi-ai stricat șmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin… ai auzit?… marș! marș! că te plesnesc!” Noi am râs, băiatul care ne servea a râs, dar Prințul și-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist!

Cosmin închise ochii, și în acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă… și mângâierile furișate ale aceleiași femei… și cei doi ochi albaștri, melancolici, mustrători…

Vântul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor și legănându-se în aer cad tremurând și ușurel.

— Îmi pare rău că n-a mâncat și Mănoiu cu noi. Sunt două luni de când nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile…

— Unde?
— La Câmpulung.
— Singur?
— Da.
— Și madame… Sașa Malerian… rămâne… în București? Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:
— Dumitre, socoteala!
— Nu mergi cu mine la „Noua generație”?
— Nu, n-am fost niciodată și nu cunosc pe nimeni.
— Și dacă nu-i cunoști? Mai întâi că toți sunt cu ochii la bancher… dar tu ești încă fată mare… În curând te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduți…

— Zece și șaptezeci și cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton roșu: „Zece bani țuica, douăzeci pâinea, unul și cincizeci înfundata, cincizeci supa, șaptezeci fleica, trei și cincizeci ruginita„…

— Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncând pe masă un bilet de douăzeci de lei.

Chitaristul, cu capul întins pe spate, cânta „doi ochi am iubit într-a-mea viață”, iar Prințul repeta, scuturând din cap, „unul chior și altul cu albeață” .

În stradă cei doi prieteni se despărțiră.
— Când ne mai vedem? întrebă Candian.
— Nu știu, răspunse Cosmin. Șansă bună dacă te duci la „Noua generație”.

— Nu cred, căci astă-seară avem o bacara spartiană. Jocul de cărți cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian și Mănoiu „academie liberă, palestre sau bacara spartiană „.

II[modifică]

„Același, același cinic”, șopti Cosmin, apucând pe Strada Academiei.

Cerul era senin; stelele sclipeau ca niște ochi de aur; un vânt ușor, în zăpușeala acestei nopți de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fără să știe încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulțime de impresii, și acum pleca mai tulburat de cum venise. Viața sa i se desfășura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atât de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile și nopți lungi.

Când a venit din orașul B… și s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat și hotărât sa învețe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupți, să învingi, și înaintea învingătorului lumea să-și descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus și iluziile.

Când a intrat în sala Facultății de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintâi la examene. La început acest „ce-mi pasă!” fu pentru provincial o supremă mângâiere. După câteva săptămâni însă începu să-și piardă farmecul. Într-o zi, intrând în odăița lui săracă, deschise un volum de drept roman. După câteva minute de citire ochii îi alunecară pe rândurile negre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăși curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice și lanțuri de aur, cu mănuși, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roși, cu ghetele scâlciate, cu cămașa mototolită și de o culoare nehotărâtă. De astă dată, „ce-mi pasă!” îl întristă. Rândurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puțin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scântei albastre. De ce când ceilalți discută o chestie de drept, cum de obicei se întâmplă în anul întâi, nu se găsește unul ca să-l întrebe și pe el ce crede despre cutare controversă? De ce când ies de la cursuri ei pleacă discutând, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mână, un sul sărăcăcios de hârtie vânătă? Și de ce cu toții se adună în jurul unui fleac, strâns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citațiile latinești, greșind necontenit timpurile, și altul care citește pe niște foi îngălbenite de douăzeci de ani -chiar și ei nu se uită la el, ca și cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, același lucru. Cu cât erai mai rău îmbrăcat, cu atât observațiile erau mai aspre și mai nedrepte. Șapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat și fiul vicepreședintelui Camerei. Firește, „premiul întâi” venea la școală îmbrăcat ca o păpușă, cu părul lins și cu cărarea aleasă drept din creștetul capului. „Ce-mi pasă!” a zis șapte ani. În facultate, în câteva săptămâni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vârstă oarecare, în liceu „ce-mi pasă!” era puternic ca iluziile unui copil. Ș-apoi, cine înșira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect mașinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proștii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată și are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrențele pe tine, sau iei serios note, pe când prostia continuă a da din cap, prefăcându-se că scrie. În facultate ești deja în lume: judecat după aparență. Nimeni nu are vreme ca să te examineze și să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparențele hotărăsc, și obișnuitul „ce-mi pasă!” devine ridicol.

Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte și cărți este cu neputință.

După două luni de la sosirea lui în București, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfârșit, cei mari și-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu câteva cuvinte…

Două luni și-a plimbat în zadar, pe la diferite autorități, redingota înverzită de soare, ghetele scâlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită și obrajii aprinși de rușine. S-a hotărât să dea lecții la vreun pension, fie și de domnișoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunța continuu că-i trebuie „un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile și istoria la patru clase gimnaziale, și gramatica, caligrafia și desenul, la două clase primare”, când l-a văzut s-a uitat lung la el și i-a zis: „Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tânăr, domnul meu”. O lună de zile a mai citit acel anunțiu în ziare. Firește, domnul meu fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrân grefier din orașul B…: „Fătul meu, îți dau tot ce pot să-ți dau, dar n-are să-ți ajungă. În București viața este scumpă, și tu ești mare. Dacă ai vrea, te-aș trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Și el și nevasta lui sunt oameni buni și stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ți fie de haine, cărți… ești de douăzeci de ani… nu mai ești copil.” Cu câtă mândrie răspunsese atunci: „Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!” După o jumătate de an de răbdare și de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerșească adăpostul unor necunoscuți, al doamnei și al domnului Malerian. Dar cum or fi ăști oameni? Buni? Atât nu e destul. Or fi având copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: „Te vor primi cu bucurie. Ești mare, fii cuminte. Eu sunt bătrân, ca mâine o să închid ochii.”

Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfârșitul căruia imaginația îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simțise. Mândria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viața lui, afară de premiul al doilea din liceu, și totuși, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mâna și cere de pomană.

Oh! prima scenă… ce lumină!… ce întuneric!… A intrat în curte. Un câine lățos îl latră. Câinii nu pot suferi pe cerșetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simțit-o. A pus mâna pe telul clopoțelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfârșit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis și l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu și-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. „Domnu Paul nu este acasă. Cuconița e sus.” Sus s-aud două glasuri fragede: „De la cine e, mamŕ?”, „Cine-ți scrie, mamŕ?” Aude, sau i se pare? „Bătrânul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian când a fost greu bolnav.” „Când a fost tata așa de bolnav, mamŕ? Ce boală, mamă?” „Înainte de-a se însura… Acum bătrânul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, neputând altfel să urmeze la facultate. E foarte sărac.” Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. „Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamŕ?” „Bietul Cosmin, ne vorbește de plată, îi e rușine… vrea… să ne plătească ceva… Băiatul trebuie să fie afară… Să-i dăm odăița din fund… Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian.”

Nu, săracul nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată… o femeie… două domnișoare… vorbesc… le e milă de dânsul… „săracul”… „odăița din fund”… „Mamŕ, o să mănânce cu noi?” Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede „să-l primim, mamŕ”. „Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine.” Ce rușine! Abia-și stăpânește lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversația s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scânteietori, ca de pisică. O mână îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă își ridică puțintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuș. Doamna Sașa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; își vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine și-ar fi cumpărat o pereche de ghete decât pe Demangeaț . Cu tot dreptul roman nu poți să cârpești o gheată. Ce curios! Îi vine să râdă de ghetele lui. Când doamna Malerian se apropie, el nu mai simți nimic.

Frumoasa doamnă îi vorbește blând. Totuși, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decât: „Da, nu, da”. Frumoasa doamnă i-a dat brațul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea și, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urât și bătrân, pe lângă ea!

— Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian. Un glas rece și ascuțit. Să fi strigat altcineva în acest gât rumen și rotund? Ușa din dreapta se deschise binișor. Sunt ele. Și în fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: „Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamŕ?” și care: „Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine!”

— Fetele mele, dle Cosmin, Valeri și Gelina, așa-i zicem noi, din Angelina.

Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiași ochi, același nas subțire cu nări mișcătoare, aceeași frunte, același par negru, aceeași talie, același glas limpede și tăios. Desigur că la masă nu va sta lângă dânsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subțirică, foarte subțirică, și ușoară ca și rochia ei de fular alb cu bobițe Joseph-Charles Demangeat — jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris începând din 1862.

negre. Ce ochi! Albaștri, leneși și melancolici. Desigur, Gelina zisese: „Săracul, să-l primim”… Și cuvântul „săracul” se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Și el putea să-i zică: „Săraca, ce puțin sânge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!”

Și de-aci încolo?

Cosmin se șterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viața, îi aprinsese imaginația, îi deșteptase conștiința. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult și bine, ca să-și oprească gândurile. Imposibil.

Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deși nu are obiceiul să bea.

Da, a scăpat de veșmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Și de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai târziu… „Ești mare… să fii cuminte”… parcă așa se sfârșeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte… ce va să zică a fi cuminte?… Cât de cuminte își închipuia că mângâie obrajii palizi ai Gelinei când sufla în lumânare! Ce cuminte se adâncea în ochii ei albaștri și misterioși! N-ați auzit niciodată de glasuri care mângâie cu orice cuvânt? Ș-apoi, frumusețea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surâs, noi dregem nasul, colorăm ochii și părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor… ne batem joc de ochii noștri și de perfecțiunea statuilor… Urâtă?… Frumoasă?… Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Și nimeni nu e de vină. Chiar acum, când se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adâncimea și misterul unor prăpăstii.

Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic… nici un semn… absolut nimic…

În locul ei altcineva a vorbit. Ești de carne și de nervi, simți și te naști cu patimi, ș-apoi, de douăzeci de ani… și inocent!… Nimeni nu-și dă seama de puterea fatală a inocenței… Este destul să-ți șoptească: „Ce-o fi aceea… tu nu știi, și alții sunt fericiți”… Îngerul rău este curiozitatea inocenței. Sașa Malerian a suflat… a stins cele două lumini albastre… a vorbit așa, că inocența lui i-a șoptit: „Ce fericire!” Cine ar fi rezistat la fericire?… Ochii ei sunt verzi, cu scântei roșietice, ca de pisică lacomă…

La început a fost ca la toate începuturile… Un braț care se încolăcește de brațul tău, înfiorându-te… Un surâs neînțeles și plin de înțelesuri vagi și căldicele… O răsuflare apropiată de obraji… O mică greșeală… să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mâinile tale… și să simți pe mâini un piept rotund și apăsat… tot din greșeală… „Ah! pardon!” Ș-apoi un surâs viclean, care-ți spune clar: „Ce naiv! nu vezi că nu m-am înșelat?”… Apoi un vals în trei pași… o încercare… Iarăși o greșeală… a uitat ușa deschisă când își punea corsetul, și pieptul i se mișca puternic… tot din greșeală… în sfârșit (inocența fiind prea sperioasă), o vorbă… una singură… Cele două lumini albastre și melancolice… fiind numai de șaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie… Și lacrimi… și sărutări… frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină…

Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în brațele unui bătrân urât, gârbov și năuc… Cum să n-o creadă?… S-a uitat la ea și s-a uitat la el!… Ș-apoi, când Sașa i-a spus durerile vieții, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputință să nu o creadă, să nu o înțeleagă, să nu o ierte și să nu o iubească.

Paul Malerian a agonisit până la patruzeci și cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărți didactice, lecții private, viață calică. A ajuns cu bani și cu moșie, apoi a căutat o fată tânără, frumoasă și săracă. Ce greșeală neiertată pentru un negustor! Pe când strângea un capital, risipea pe celălalt, și tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere și frumoase. Bătrânul fusese maniac și poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, și-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren și, sosind în orașul B…, a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa știe a cui este. S-a culcat și a adormit cu banii rispiți prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcându-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut și atâtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, și-a venit în fire și, socotindu-și avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde știa Sașa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B…, uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă… acolo unde el a cerut acum să-i puie patul… unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară…

Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie și te apasă, acești ochi măriți de suferință și de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?… Ce de viclenii, câte minciuni, câte curse întinse bătrânului!… Cum s-a schimbat odăița din fund!… La miezul nopții, uneori și mai devreme, s-aud niște pași ușori și un fâșâit de fuste ca o adiere de vânt. Este ea. Ea cu mâna ei încuie ușa.

Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopții, se plimba cu pași mari prin odaie?… Spunea pe dinafară versuri din Horațiu… Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită așa la dânsul, pironindu-și ochii drept în ochii lui, până când îl învinge? Nu se poate, ea știe, cel puțin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare!

Numai atât? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durând? Nu spune. A gonit pe doctor și a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei ușă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mâinile uscate îi cad ca niște oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă și soită de nădușeală. Până acum trei zile înghițea câteva linguri de supă, la dejun și seara, pe care i le da Sașa cu mâna ei. Și după ce o mângâia, începea să plângă, repetând aceeași frază pe care o spunea de două luni de zile: „Sașo, iubita mea, omul nu moare decât după ce-l uită ceilalți”. Valeri plânge sus și îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbește de mai multe ori pe zi și, când se urcă sus, se uită la mine și mai lung și mai neclintit.

Cea din urma fază. Aseară a strigat Sașei: „Fugi… du-te… odăița din fund… să nu te vadă fetele!”

În sfârșit astăzi, pe la șapte ore, pe când cobora scara în vârful degetelor, o clipă i-a zvâcnit inima. Bătrânul vorbea tare. L-a auzit bine, și cele din urmă cuvinte îi sună și acum în fundul urechilor: „Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii și mi-a răpit onoarea!” Un hohot de râs și-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, și bătăile inimii nu i s-au potolit decât după ce a venit Candian.

E fericită sau nefericită asemenea viață? Iată întrebarea care-și puse Cosmin reîntorcându-se la „Costandin”, hotărât să bea, să bea mult, să fumeze și să uite tot.

E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se așează la o masă din fundul grădinii și cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decât prea puțini oameni, și toți beau, râd, discută, strigă. Prințul n-a plecat. E la o masă între doi ofițeri. O țigară stinsă i-atârnă pe buza de jos. Din când în când strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: „Lasă-mă… uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scârnăvie!” Dinicu începu Ciocârlia. În grădină e un miros greu de vin, de tutun și de bucate. Mesele sunt ude și pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer „baterii”, țigări, „taifasuri” și „tararale” cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l servește destupă sticla privindu-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bând așa de mult și în neștire. Aprinse o țigare; o fumă repede; aprinse alta, și alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc”.

A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroșit și-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simțit așa greutate la tâmple. Ei, dar ce să fie! Firește că nimic… Ce ciudat! Să se sperie el, tânăr și viguros, de un bătrân bolnav și nebun!… Și cum se sting culoarea și puterea ochilor albaștri… O copilărie… Farmecul lor nu e decât un caprițiu al imaginației… Ce e iubirea?… Capriciu?… Boală?… Ce vin rău și prefăcut… Desigur că e prefăcut… Ce-a băut pentru ca să-i vie amețeală? Nimica toată. O! el poate mai mult… este tânăr… Să mai vie a patra sticlă. Cât de ridicole i se par toate câte îi trecuseră prin cap. Adevărate nebunii… Este o artă a vieții, o mare artă, pe care acum a priceput-o… Iată, colo, Prințul, cu câtă artă lasă pe ceilalți să râdă de el pentru ca să le bea vinul… Ce artist, în felul lui!… Adică cum au făcut atâția calici milioanele?… Nu sunt oameni politici a căror înaltă poziție bănească și socială o datoresc femeilor?… Legile sunt neputincioase în fața acestor uzurpatori… Virtutea salută viciul… Și un băiat care ar grămădi biblioteci întregi în capul lui naiv ce-ar putea ajunge decât „untrei-sute-de-lei-pe-lună”?… Ce dracu, parcă aude glasul și râsul lui Candian!… Aș, vinul e prefăcut… încă un pahar, va fi cel din urmă, iar nu ca celalt… Candian e un cinic… Cum e cu putință să se sperie de un bătrân?… Ș-apoi ce-a făcut?… L-a înșelat?… Nu… E și natural, și drept… Nu se însoară cineva la cincizeci de ani cu o fată frumoasă, sănătoasă și de șaptesprezece ani… Ai?… Parcă de șaptesprezece i-a spus Sașa… Așa e… Oare nu e revoltătoare această împerechere a șaptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parcă i-a spus Sașa… Pe cine a înșelat?… Și mai întâi cine a înșelat? Bătrânul. El a înșelat natura, care pururea se răzbună… El a torturat atâția ani — și ce ani lungi! — pe o femeie tânără, frumoasă și voinică… În acest caz viciul este mai nobil ca virtutea… Virtutea ar fi monstruoasă… Păcatul, dacă păcat este, a scăpat o victimă din brațele unui schelet… O veneră lângă un cadavru!… Ce caraghios… E de râs… (Cosmin râse și își aprinse țigara.) Ba nu, zău, este de râs… Și ce trebuie să fi fost în seara de nuntă!… Zău că e de râs… nu e trist deloc… Marea artă e de-a arunca la o parte scheletul și de-a răzbuna natura insultată… Nu cumva acest gând l-a spus în gura mare?

— Ce poftiți, domnule Cosmin? îl întrebă un băiat somnoros, cu șervetul aruncat pe umărul stâng.

— Socoteala! A plătit. Nu știe bine cât. În urma sa auzi glasul răgușit al Prințului.
— Uf! ce păcătos! umblă drept! marș! drept, puică, să mă vezi mort!

— Cui o fi zis! mie? nu cred, bombăni Cosmin… Ce artist… Ce mare artist în felul lui…

E hotărât să meargă drept și repede. Nici vorbă că nu va fi așa de laș încât să-i fie frică de un bătrân. Să îndrăznească! Scrâșni din dinți, ridică pumnii și îi repezi în jos, ca și cum ar fi trântit pe cineva. Sângele îi năvăli la cap.

Pe la douăsprezece ore ajunse în dreptul porților. Puse binișor mâna pe clanța portiței. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot.

— Ce lașitate… să-mi fie frică de un bătrân! Din cotitura străzii se auzi un fluierat ascuțit. Sergentul de noapte. A trântit prea tare portița? Întâiași dată a băut atât de mult. A fugit de-acasă? A zis ceva bătrânul? Da, și avea dreptate, ca proprietar însă, iar nu ca om… Trebuia să afle, era fatal… Vinul a fost prefăcut… O, marea artă îți dă casă, masă, plăceri, bani și pozițiune socială… cine se oprește la mijlocul drumului este un prost care răpește tot și nu se alege cu nimic… Când a plecat de la „Costandin” lui trebuie să-i fi zis: „Drept, păcătosule” !… Ce artist… ce nerușinat!…

Sergentul fluieră a doua oară. Cosmin tresări, aducându-și aminte că s-a oprit în poartă.

Vasăzică, îi e frică?… Marea artă cere curaj, și el este poltron… El, și poltron!

Cosmin se opinti, ca și cum ar fi fost înhămat la o căruță încărcată, făcu doi pași și se clătină. Pământul i se învârti sub tălpi… Vinul a fost prefăcut… dar lampa din bibliotecă de ce-o fi arzând așa de târziu?… La bătrân e lumină… Poate că-l așteaptă pe el… (Un fior rece îi trecu de-a lungul spinării și începu să vadă mai limpede.) Dacă ar merge încet, încet, ca o pisică, ca să nu-l simtă nimeni, până sub fereastra luminată?

Binișor, în vârful picioarelor, stăpânindu-și răsuflarea, se apropie de zid și înaintă, oprindu-se la fiecare pas ca să asculte. Da, nu-i e frică, ideea însă că bătrânul l-ar aștepta e mai presus de forțele lui. Ușile care dau în balconul de la al doilea etaj pocniră. Cosmin tresări și se lipi de zid. Cineva ieșise în balcon. Și nu este o părere. Îl întreabă șuierat: „Tu ești?” E glasul ei, e Sașa, ca un sul alburiu. Cosmin tresări și răspunse încet, abia îndrăznind să se dezlipească de zid: „Da, eu, am venit târziu”. „Te-am așteptat, șopti Sașa. Ca să nu vorbim mult, caută în batista aceasta, du-te, vezi, citește. Să nu pierzi nimic.” O batistă căzu sub balcon, lângă treptele de piatră, și Sașa dispăru, închizând ușile încetinel.

Pe unde să treacă? Pe lângă ferestrele bibliotecii? E lumină. Doarme bătrânul? Îl așteaptă pe dânsul? Înlăuntru e lumină, afară e întuneric, desigur, n-o să-l vadă. Și totuși, e mai bine să se târască pe brânci. În întuneric păru o broască colosală. Luă batista și se întoarse. În dreptul ferestrei luminate se opri… N-ar putea privi măcar o clipă, măcar cu un ochi? E ceva… o greutate care-l trage la pământ și o sfoară nevăzută care îl ridică în sus, în sus, până la fereastră, măcar o clipă, ș-apoi, p-aci ți-e drumul!… Nu se mai gândi. Ca și cum și-ar fi luat vânt ca să sară o prăpastie fără fund… privi numai o clipă. Colțul perdelei ridicat. Desigur, pe el îl aștepta. Bătrânul izbutise să se scoale din pat. E în mijlocul odăii, c-o bluză peste cămașa de ziuă, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strâmbi. Își mestecă limba și privește la un revolver de pe măsuța de noapte, în loc de ochi, două rotocoale vinete, două gropi întunecoase. A deschis gura. Și-auzi numele destul de bine. O! e înfiorător!…

III[modifică]

Cosmin se repezi pe poartă. Dacă nu s-ar fi temut de sergentul care dormea în colțul străzii, ar fi rupt-o la fugă. Emoțiile și, mai ales, acei ochi înfiorători i-au zguduit conștiința. Beția însă îi stăpânește trupul. Mâinile îi tremură; picioarele — slabe, și de pe la genunchi în jos parcă ar fi încăputate. Pe Strada Doamnei îi e așa de greu… Se rezemă cu fruntea de niște uluci… „Ai băut prea mult, domnule”, îi zise un sergent ieșind din întuneric. Cosmin tresări. O nădușeală rece îi brobonă fruntea. S-a ușurat… E mai bine, un fel de bine ca după friguri. După ce pipăi buzunarul de sus al redingotei și se încredință că n-a pierdut batista Sașei, plecă repede, fără a răspunde sergentului, care-l întreba mereu: „Ți-e mai bine, domnule?”

Pe bulevard, la lumina unei lămpi, scoase batista, o desfăcu. În ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare și două sute de lei. Citi repede rândurile strâmbe cu litere mari. Sașa îi scria ca să nu vie acasă. Pe Malerian îl apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se încuiase în bibliotecă, strigând că „odată cu el a venit și rândul altuia!” L-a așteptat mult timp prin curte, neștiind ce să facă cu „nebunul”. Valeri are spasmuri de frică. Scrisoarea se termina spunându-i ca să se ducă la un otel, să închirieze o odaie și sa-i trimită adresa a doua zi de dimineață. După mii de îmbrățișări venea un postcriptum. „Te împrumut cu 200 de lei.” Cosmin mototoli scrisoarea și vârî banii în buzunar.

Îl „împrumuta”. Al doilea „împrumut”. El ține socoteala, știe tot ce i-a dat, și neapărat că va plăti aceste datorii. Tot… tot… afară de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciți, para cu para, de acela care zace în bibliotecă. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte că nu trebuie să cadă în rândul lui Candian și al lui Mănoiu. Nu cumva și ei vor fi început prin a se „împrumuta”?

A ajuns în Calea Victoriei. Poate că dacă Sașa nu întrebuința cuvântul „împrumut”, l-ar fi scăpat de un scrupul de conștiință. Ea a voit să nu-i atingă amorul propriu, și tocmai această evidentă voință îl supără. Alt cuvânt nu găsea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decât faptele. Câte nu fac oamenii ocolind să-și spună ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefăcut. Se simte slab, fără curajul de odinioară de-a se îmbrăca oricum și de-a trăi cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi să fie așa de energic ca să-i trimită banii înapoi însoțiți de cuvintele: „Am înțeles cuvântul împrumutat și mă grăbesc de-a-mi plăti datoria.” Și chiar dacă ar avea curajul ca să se arunce în voia soartei, cu Sașa cum rămâne? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemărginită. Cine nu a văzut-o cum îl îngrijește când se întâmplă să-l doară vreo măsea, nu-și închipuiește cum îl mângâie, cum tremură și cu câtă delicatețe îi pune pe obraz o perniță caldă, cu sare, bineînțeles după ce l-a sărutat, cu lacrimile în ochi, în locul unde-l doare. Într-un rând Gelina era bolnavă de friguri tifoide și pe el îl durea capul. Pentru Sașa nu era decât un bolnav în casă, și încă bolnav greu, îl durea capul. „Ce e mai mare rău pe lume decât durerea de cap?” Și Gelina tocmai acum se bolnăvi! Nu face nimic; îi trece ei, că n-are decât friguri… Durerea de cap însă… „nu e nimic mai rău pe lume ca durerea de cap!” E ceva monstruos în iubirea Sașei, dar el s-o judece? El e singura ei speranță și mângâiere, el e fericirea și idealul unei ființe pentru care tinerețea a fost un lung șir de amărăciuni.

La Biserica Crețulescu bătu, lung și lugubru, două ore după miezul nopții. Câțiva măturători târșâiau leneș lungile lor târnuri.

Unde să se ducă? La ce otel? Ar fi cutreierat toată noaptea dacă tăcerea și pustietatea străzilor nu l-ar fi obosit. Simte însă că nici în pat, într-un hotel, n-ar putea dormi.

În dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sări pe trotuar, întinzându-i mâna. Era Candian.

— Tu, și noaptea, la ora asta? O fată mare așa de târziu?
— Am fost la un prieten, îngână Cosmin, dar tu?
— Ți-am spus că avem la mine „academie liberă” cu dame foarte cumsecade și cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Mă chema, spunându-mi că e bolnavă. Știi, nu pot să aduc la academie o cucoană mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, mon cher. M-am dus și n-avea nimic. M-a primit râzând și cu ceai. De câte ori petrec o seară acasă, mă pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Dacă ar ști… dar pe fecior și pe vizitiu îi plătim și eu, și ea. Abia scăpai. Și, dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, nu te mai duce acasă, ai cu mine, să vezi și tu „palestrele”. Sunt vro câteva femei adorabile, și avem un diavol de nouăsprezece ani neîmpliniți, un diavol… A moștenit două milioane… Să vezi ce elegant taie băncile. E și o blondină, o nemțoaică adorabilă, e cu el, și nu știe decât să râdă, să bea șampanie și câteva cuvinte, obt la Manoi, apataș bancher, pun, pun la Lizi sau praafo, Lizi! Când bate, căci joacă și ea contra amantului ei. E o frumusețe… O petrecere… Te rog să vii cu mine… Acasă nu, la otel e nehotărât, pe stradă e prea trist și prigonit de atâtea gânduri, mai ales de imaginea fioroasă a bătrânului. Ei, și dacă s-ar duce? Poate că încercându-și norocul va îndoi capitalul și va putea plăti Sașei.

E ostenit, slab și cuprins de o adevărată boală în acea parte a sufletului care voiește și nu voiește.

— Merg, răspunse Cosmin.
— Te rog însă, mon cher, să fii mai vesel.
— Făgăduiesc, și nici n-am de ce să fiu trist. La cel din urmă cuvânt, îi trecu prin minte figura sinistră a lui Malerian. Cosmin se strânse în umărul prietenului său.

— Ce, ți-e frig? -Aș, nu, nu vezi c-am nădușit? Dincolo de Episcopie cupeul apucă la dreapta și, după câteva minute, se opri pe Calea Dorobanților, în fața unor case cu două etaje. Candian șopti câteva cuvinte vizitiului, îi strecură o piesă de cinci lei, se întoarse către Cosmin și-l întrebă, arătând spre etajul de sus:

— Îi auzi? În adevăr, strigătele și aplauzele lor se auzeau din stradă.
— Vesel, mon cher!.
— Fii sigur, răspunse Cosmin emoționat.

IV[modifică]

Candian îmbrânci ușa salonului și zise cu o voce teatrală:
— Domnilor și doamnelor, vă prezint pe Iorgu Cosmin, un tânăr non plus ultra

Mănoiu, un brun, cu părul creț, cu mustățile ascuțite, se ridică în picioare la masa de bacara și strigă:

— Ura! Să trăiască Iorgu Cosmin! După el cincisprezece guri repetară: „Să trăiască Iorgu Cosmin”. Recomandația se făcu repede; erau grăbiți; îi aștepta bancherul gata de-a porni, la dreapta, la stânga și la mijloc. Mai întâi cu doamnele. Firește, „sunt oarecare forme în viață”. Madame Linica Theodorescu, madame Sevastița Pirigumenos, domnișoara Lizi Gottlib, cea cu „prafo, Lizi”, domnișoara Laura D…, pe numele de artistă, Loradonna, căci în curând „va vorbi lumea de o nouă astră pe cerul muzicii când se va hotărî să studieze canto”, domnișoara Zozo, „un drăcușor șarmant, o nebună delicioasă”, după expresiile lui Candian, și coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atât de groasă că, pe scaun, pieptul i se unește cu pântecele. Coana Anica îngrijește de apartament și de Candian.

Pe trei din domni îi cunoștea. Pe Alexandru Mănoiu, pe un student de la Drept din seria de acum șapte ani și pe dnul N…, revizor școlar, doctor în litere și filozofie de la Gand Candian îi prezentă pe ceilalți. Domnul Pantazi, gros, lat și înalt, cu favoritele lungi și cănite, rentier, Georges Panicu, „diavolul”, clipește nervos și vorbește pripit, „singurul lui cusur; încolo, inteligent, spiritual și irrezistibil în fața oricărei femei”, Mitică Fileanu, un tânăr ciupit de vărsat, cu părul roșu, cu ochii albaștri și mici, ca două mărgele în fundul capului, are un unchi milionar în Craiova, și n-are „nici atâtica altă rudă” (Candian își Mai departe nu se poate merge (lat.) — fără egal. Oraș în Flandra orientală.

arătase vârful degetului celui mic), Petre Leon, Mișu Popovici și Ionel Ludoveanu, „trei tineri plini de talent”.

Candian, văzând graba cu care se pregăteau toți ca să se așeze la masa verde, îi rugă să bea mai întâi câte un pahar de șampanie în sănătatea noului prieten, Iorgu Cosmin.

— Coană Anico, leagănă-te, te rog, și prezintă-ne trei sticle extrasec.

Coana Anica se legăna în mers, parcă i s-ar fi scurtat, pe rând, când piciorul drept, când piciorul stâng. Coana Anica însă încremenise cu ochii la biletele de bancă din fața lui Panicu. Pierduse mult și de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi să schimbe rugăciunea în „pașol , coană Anico”, dar Georges Panicu îl întrerupse, clipind repede. Vorbește diavolul? Se făcu tăcere.

— Ca-Candian, să trag taaa-lia-asta, ș-apo-poi sa șam-șamșampani-nizăm. Ce-cer scu-cuze don’lui Co-Cosmin.

— Să-i facem plăcerea, răspunse Candian (apoi mai încet la urechea lui Cosmin), e irrezistibil diavolul, taie băncile cu o eleganță neîntrecută și n-are decât nouăsprezece ani neîmpliniți. E irrezistibil!

Panicu pierduse trei mii de lei cu o eleganță neîntrecută. Toți câștigau, și revizorul, și studentul în drept, și Mișu Popovici, și Mitică Fileanu, și talentatul Ludoveanu, pentru ca să nu vorbim decât de acei care n-avuseseră cu dânșii decât douăzeci până la cincizeci de lei. Numai Mănoiu și coana Anica Mitulescu pierdeau. Ah! coana Anica? Nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai mirosea, murise în ea tot, afară de o răsuflare grea și de o idee fixă: „Dacă n-ar fi aruncat mult pe primele lovituri, ar fi avut acum cel puțin 1.000 de lei”.

Panicu începuse cu o înfierbântare războinică. Diavolul care nu împlinise încă nouăsprezece ani (ce talent!) trimitea cărțile la dreapta și la stânga c-o iuțeală într-adevăr minunată: zbârnâiau răzând postavul, ca niște săgeți scăpate din arcuri. Marș! (sterge-o) (rus., trecutul verbului itti, alterat).

Candian se retrase la o parte cu Cosmin și începu să-i vorbească despre cei de la masa verde. Sunt numai pasiune. Oricare din ei, dacă ar fi studiat frumoasele arte, am fi avut și noi „Renașterea Italiei”. Să-i vezi dinspre ziuă, ce ochi scânteietori, „geniali” chiar, în figurile lor palide de „savanți”. „Să se organizeze forțele productive și creatoare ale României și se va vedea de ce sunt capabili acești cunoscători profunzi ai vieții moderne. Revizorul este un savant în toată puterea cuvântului, dar ce vrei să facă în țara românească? În Franța de mult ar fi ajuns academician și profesor la Sorbona.” Ionel Ludoveanu poate că e „primul condei” în ziaristica noastră. Acel cap tărtăneț închide în el un talent excepțional. N-a trecut decât patru clase gimnaziale și scrie articole de fond într-un ziar modern cu „aspirațiuni de ordine și de propășire”. Mitică Fileanu e tot ce a produs Craiova mai inteligent. Au vorbit și ziarele de modul strălucit cu care și-a susținut licența în drept la Paris. Profesorii „l-au strâns de mână”, numindu-l, după afirmațiunea organului la care colaborează Ludoveanu, „notre cher collčgue” . Un singur cusur are, și „poate că e o calitate”, e un fel de „socialist oportunist” în politică. Are un program de idei atât de personale, că nu e de părerea nici a radicalilor, nici a socialiștilor din țară, și de aceea nu s-a sfiit a iscăli trei programe în șase luni cu ocazia a trei alegeri, dar, după cum zice el, toate la un loc alcătuiesc programul lui, bazat pe patru idei fundamentale: „Patriot ca român, conservator în fața diplomației europenești, socialist în fața capitalului și democrat în fața poporului”. Pantazi, un om serios „d’un savoir faire” și de-o energie fără pereche. La cărți e tipul cel mai tare. Privește câte o jumătate de ceas ș-apoi pontează. El e organizatorul seratelor noastre, și revizorul, în limba lui de savant, îl numește „Solone al Fortunei, singurul care a știut să smulgă banda de la ochii norocului”. Rentier, e o vorbă. „E cel mai mare artist în Scumpul nostru coleg (fr.). Capacitate de a se descurca; abilitate, șiretenie (fr.).

felul lui.” Câștigă bani mulți, dar îl și costă. Cum să nu-l coste Linica Theodorescu? A trecut ea de 30 de ani, dar e neîntrecută în misterele sexului”. Dacă ochii ei, mari, negri și galeși n-ar bate-n galben, ar fi cei mai frumoși ochi din România. Într-o seară revizorul i-a zis „ochi de bou”. Linica s-a făcut foc, el însă i-a dovedit că așa zice Omer celor mai frumoși ochi din antichitate. E tare revizorul, nu e slab decât la pungă și la joc. Aruncă toată leafa pe-o singură carte, și dacă pierde, o lună de zile ne face „teoriile șansei”. Laura D… (niciodată nu i se spune numele de familie, un nume glorios în analele noastre), Loradonna, e slăbiciunea lui Mănoiu. „Se mai consoală de Xantupinoaia.” …Ia privește cum se apropie Ludoveanu de Sevastița Pirigumenos! Pentru el ar fi un mare noroc. Dintr-o dată ar ajunge acolo unde Mănoiu n-a ajuns decât după multă răbdare și experiență. Și ea îl chinuiește cu un surâs rezervat. E și tânără, și frumoasă. La palestre nu vine decât rar, și „așa, pentru un gust”. Bărbat-său, un grec bătrân, a plecat la băi, bolnav „de stomah, de ficat, de rinichi și, după cum spun unii doctori, și de inimă”. Ea s-a asigurat de un testament făcut de jurisconsultul B… și a rămas în București „sub pretext, mon cher, că iar e însărcinată”. Când aude grecul de așa ceva — căci o apucă în fiece an în timpul când trebuie să plece el la băi — îl podidesc lacrimile de bucurie și-i depune, regulat, 5.000 de lei la Maurice Lčvy. Scena se termină cu declarația solemnă a lui Pirigumenos: „Țů, Sevasti, mu rog, si mi-ngropa, eu porunțescu și rumui”. Și Sevastița, cu câteva zile înainte de plecarea lui Pirigumenos, simte greață, oarecare amețeli, n-are poftă de mâncare și se desperează de scârba ce trebuie să rabde o mumă pentru copilul ei. Anul acesta Pirigumenos, sărutând-o, i-a zis: „Sevasti, știi că acum un anu am avutu prisentimentu și ci-am spusu, Sevastě, baga la capů și nu lčpăda”. „E convins, zise Candian, râzând cu hohote, că în fiece an Sevasti leapădă mai nainte de-a se întoarce el de la băi. Anul trecut l-am întâlnit la o serată și l-am întrebat: «Ce mai faci, nene Pirigumenos?» Știi ce mi-a răspuns? «Cum, nu știi?! în avgust am pierdut un buiatu, o minune de buiat! anu trecut o feta, anu ăsta un buiatu… merga bine, merga bine… nenea Pirigumenos!»”

Cosmin zâmbi, privind la Sevastița.
— Ai tras! Ai tras! strigă de la masa verde coana Anica c-un râs forțat. Nu se poate, diavolul mamei, ai tras!

Lui Panicu îi căzuse un trei-ochi din pachet, cu care, peste șapte al lui, făcea tocmai bac. Se puntase pe amândouă tablourile peste 1.500 de lei. Panicu clipi amețit și, mai încurcat ca oricând, dădu să spuie că nu trăsese, ci că-i alunecase cartea.

— Să mă, mă explic. Eu n-am atin-tins-o; a că-căzut, a aluneca-cat sin-gu-gu-ră. Să mă judece cu-cu-coane-le!

— Frumos, musiu Panicule, frumos de tot, adică ce, eu nu țiu de cucoane? ! zise Mituleasca, sculându-se după scaun.

Linica Theodorescu, Sevastița Pirigumenos și Loradonna o apucară de mâini, mângâind-o fiecare cu câte o vorbă bună: „Coană Anico, dragă”… „Anicuțo, fata mea, ce-o să fii dacă nu cucoană?, „Lasă, coană Anico, că trebuie sa se schimbe șansa diavolului; n-o să ție până mâine; ce, ești copilă?” Adevărul e că coana Anica, ca și ceilalți, și mai mult decât ei, pierduse necontenit. Domnișoara Zozo sări la gâtul coanei Anica, o sărută și pe-o parte și pe cealaltă și, după ce-i șopti ceva la ureche, coana Anica se liniști. „Irrezistibilul” plăti amândouă tablourile, „fi-fi-fiin’ că așa e e-el”, spre bucuria tuturor, mai ales a talentaților Petre Leon și Mișu Popovici. După ce se liniștiră, Lizi Gottlib trase paralele zicând: „Pun, pun la Lizi! praaafo, Lizi!” Georges Panicu o apucă de bărbie ș-o mângâie, vroind s-o imite: „Pra-pra-pra-fos, Lizi”.

Candian arătă lui Cosmin pe Zozo.
— Ea, mon cher, a făcut pace, ea, c-o vorbă, c-un sărutat. Ce drăcușor șarmant! Privește-o, Cosmine, ce bărbie rotundă, ce ochi umezi! Dacă ar ști cealaltă cât iubesc eu pe Zozo! Numele ei? Zozo. Prenumele? Zozo. Din părinți? necunoscuți. Chiar ea ne spune râzând că, desigur, tată n-a avut și se îndoiește dacă a avut și mumă. Revizorul zice: „Zozo s-a născut ca Venus, din valurile… lumii”.

— Dar tânărul Panicu cine e?
— Dacă mă crezi, nici eu nu știu bine. O invenție a lui Pantazi. Solone are un talent extraordinar de-a descoperi asemenea tipuri. A moștenit de curând două milioane. Un an de zile a plimbat, pe la diferite petreceri de noapte, pe un alt tânăr, tot așa de bogat. Acela a trecut frontiera cu o doamnă din lumea mare. Acum a găsit pe Georges Panicu. Toți îl fac haz. Aruncă paralele cu atât sânge rece, că revizorul îi zice „forța morală personificată”. Băieții — Popovici, Leon, Ludoveanu și alții — se prăpădesc după el. Coana Anica îi zice irezestibelul. Pe Lizi Gottlib a luat-o dintr-un liceu de domnișoare; fusese profesoară de canto, de limba germană și de pictură. Nu e urâtă nemțoaica. Și are haz Panicu, o pune să joace contra lui, de cabulă.

— Pe cea din urmă lovitură, zise Pantazi c-o voce de bas profund, pun și eu doi napoleoni.

— Joacă Solone? zise Candian. Pun și eu o sută de lei pe tabloul lui Zozo. Nu zău, pune și tu douăzeci de lei, e puntul lui Solone!

Cosmin se sculă de pe scaun.
— Bine.
— Stai, Georges, nu porni, Iorgu Cosmin te onorează.
— Așa te vreau, Cosmine, strigă Mănoiu, frecându-și mâinile. Femeile se uitară curios la Cosmin. Juca întâiași dată. Se simțea cuprins de-o veselie neînțeleasă. Uitase tot în această lume gălăgioasă și pasionată. Bancherul „dădu lovitura” și pierdu pe ambele tablouri.

— E lovitura lui Cosmin! strigă Mănoiu. Să șampanizăm în onoarea lui Iorgu Cosmin!

Femeile, cu coana Anica în frunte, repetară: „În onoarea lui Iorgu Cosmin!” Domnișoara Gottlib își înnumără paralele: „Pun, pun, Lizi, praaafň, Lizi!”

Coana Anica dispăru ca să facă rost de șampanie. Georges Panicu declară că nu pierde decât „ci-cinci mi-mii de lei în to-to-tal”.

Până să aducă șampania, se împărțiră în mai multe grupuri. Mănoiu luă de braț pe Cosmin și-l întrebă ce mai face, cum o duce cu studiile.

— Dar Sașa? E bine? Frumoasă femeie!
— Bine, răspunse Cosmin.
— Și Malerian?
— Și… Mă rog, Mănoiule, coana Anica e rudă cu Candian?
— As, rudă! Coana Anica a fost de pe vremuri cea mai vestită „procuristă”. Acum trei ani cât p-aci sa deschidă un pension de… cum a văzut ea la Paris. La Paris se dusese anume pentru aceasta. Întâlnind pe Candian la Șosea și făcându-i cunoștința, i-a propus…

— Ce?
— Nu ce crezi. Să-l recomande unei doamne… doamnă cu care trăiește astăzi. O văduvă de vro 40 de ani și un venit de 150 000 de lei. Cu o condiție: coana Anica să-l supravegheze. Și coana Anica, ca o femeie cu minte, ia din toate părțile și lasă pe băiat să-și facă gusturile, ba chiar ea i-a găsit pe Zozo, o fată în adevăr delicioasă.

Cosmin se puse pe gânduri. Cum? Așa, pe nevăzute? Numai după trup, după vârstă și după bani? Și el, Cosmin, cu atâtea scrupule! Ce a făcut în comparație cu ei? Este el vândut, ca orice carne proaspătă, după mușchi și frăgezime? Ar putea să nu se mai gândească dacă n-ar fi acel cap mare cu ochii ca două gropi întunecoase și dacă nu l-ar prigoni privirea albastră și senină a Gelinei.

Ludoveanu, student în drept, Petre Leon și Mișu Popovici vorbeau încet pe-o canapea. Ludoveanu le făcu semn:

— Tare e Solone! A găsit unul și mai și decât cel de anul trecut. Habar n-are de cărți! Încă o ședință, și ne scoatem lunile de băi. Știți ce a făcut Zozo pe tabloul ei? I-a arătat același nouă de două ori.

— Și n-a observat?
— Poți să joci cu el cum vrei. E orb.

Revizorul se opri în dreptul lor și, trecându-și mâna prin părul lui lung, zise, încântat de el însuși:

— La spartani, tinerii nu vorbeau decât între ei. Sunteți demni de acea eroică cetate! Apoi, râzând: Cum v-a mers la „palestre”?

— Câteva sute de fiecare, răspunse studentul în drept. Revizorul făcu semn lui Ludoveanu. Tânărul publicist se sculă repede.
— Cum mergi cu Sevastița?
— Cam greu.
— Nu te-arăta prăpădit. Ar fi păcat, Ludovene. E frumoasă. E frumoasă, tânără, cu avere, și-ți spun eu… îi place. Dar… ceva mai imperial.

— Am înțeles. Între revizor și publicist, o veche prietenie. Panicu povestea doamnelor cum, la vârsta de 16 ani, era să divorțeze pe femeia unui prefect dacă brutalul administrator al județului nu l-ar fi închis contra legilor și nu și-ar fi bătut femeia în „sec-secolul” nostru.

Pieptul coanei Anichii intră pe ușă, și o salvă de aplauze o primiră în salon. După ea, o unguroaică cu șampania.

Se ridică toaste pentru toți. După afirmarea lui Panicu, nimeni nu este în stare să bea mai multă șampanie „bu-bună” fără a se „a-me-me-me-meți” ca el. Adevărul e că bea necontenit, ciocnind cu „ne-ne-ne-nea Pan-panta-ta-ta-zi”, care n-a isprăvit nici primul pahar. Bea, vorbește fără să-l mai înțeleagă nimeni, strigă, sărută mâinile „ge-ge-ge-gentil-lelor do’ane și do-don’șoare”. Coana Anica a prins limbă și le mărturisește că pe cine a iubit mai mult a fost pe un tânăr care semăna așa de mult cu irezistibelul Panicu… îl vede înaintea ochilor.

— Și să mă ierți, musiu Panicule, continuă coana Anica, ștergându-și lacrimile, să te sărut și să-mi vărs focul de altădată.

Râsete și aplauze. „S-a aprins coana Anica!”, „Sa vie pompierii!”, „Focul de altădată care se varsă acum este o iubire și virtu-oasă și virtu-oală. Amor platonicoheghelian”. Observația revizorului atrase felicitările lui Ludoveanu și puse pe coana Anica pe gânduri. Mai târziu nu uită să-l întrebe încetinel: „Ce-o fi aceea? nu e vreo boală? Nu prea mă simt bine.”

Tinerețea, veselia, șampania, libertatea și căldura răpiră pe Cosmin, ca un torent care smulge o rădăcină fără adâncimi. A fost destul primul pahar de șampanie, ca un curent căldicel să i se ridice de la ceafă în obraji, la tâmple, în sus și profund, încurcând și ștergând imaginile triste, pregătind, în conștiința lui obosită, alt câmp pentru alte grupări de impresii fermecătoare și necunoscute până atunci. Și al doilea pahar, al treilea. Lumea e cum ești. Sigur, omul trist este dușmanul lui însuși și al omenirii. Impresiile trebuie să se șteargă una după alta, una pe alta; cine se gândește mereu la o nenorocire e mereu nenorocit; numai bolnavii suferă continuu de aceeași impresie. Dacă tu nu te vei ierta și iubi, cum să te ierte și să te iubească alții? Numai nebunii refuză de-a lua parte la banchetul lumii. Uitarea este suprema mângâiere a tuturor, și buni și răi. Să nu ne împotrivim naturii: noi suntem jucăriile ei, iar nu ea servitoarea noastră. Ochii lui Cosmin scânteiară.

— La ce te gândești, Cosmine, îl întrebă Candian, întinzându-i un pahar de șampanie.

— De unde știi că mă gândesc?
— Nu bei?
— Al patrulea, e prea mult. Prea mult? De ce? Dacă măsori fiece lucru, ajungi la revolver. Revolver?… Ce-a fi făcând Paul Malerian? Nici el nu îndrăznea… privea la revolver… și ce ochi!… Prostii… Candian nu este atât de cinic cum i se păruse lui. El și-a vândut tinerețea pentru mulți, nu numai pentru el. Și ce-ar fi câștigat omenirea dacă Candian, în loc să fi fost recrutat de coana Anica, ar fi ajuns un grefier sau un judecător de instrucție? Nimic. Cealaltă probă. Ce pierde omenirea dacă Candian împarte banii unei văduve decăzute? Absolut nimic. Ei, și dacă Panicu aruncă banii, de ce n-ar culege și el? Numai așa ar putea să scrie Sașei: „M-ai împrumutat și mă grăbesc să-mi plătesc datoria”.

Se apropie de Candian și-l întreabă:
— Dar Panicu ce are de gând? Nu ne mai taie o bancă?
— Monsieur Georges, strigă Zozo, destulă curte. Pe cine vrei să mai învingi? E timp de-o bănculiță.

— Cărți noi, musiu Panicu, zise coana Anica luându-l de gât, ori ți-e frică de băieți.

— Mi-mie? Nu mă cu-cunoști, cu-cu-coană Anico, răspunse Panicu. Într-o-tr-o zi am pe-pe-pe-per… spu-ne ne-ne-ne PanPan-Pan-tazi…

— Rău, neică, răspunse Pantazi, ți-am spus. Erai în casă la mine și mi-a părut foarte rău. Așa om energic și liniștit vă declar că eu, unul, n-am mai văzut. A pierdut douăzeci de mii de lei în două ceasuri, și râdea, făcea chef…

— Forța morală personificată! zise revizorul.
— Așa e, așa e, beau acest pahar în sănătatea lui Georges Panicu, strigă Loradonna. Și după ce bău paharul de șampanie, termină cu o scară: a, a, a, a, a, a, a, a…

Toți se adunară în jurul ei, iar Panicu declară că „o asemenea sca-sca-ră merită o, o, o, o”… O „bancă”, vroi să zică, mișcând mâinile ca și cum ar fi dat cărți. Roșu ca para focului, cu ochii tulburi și lăcrimoși, se încurcă de toate scaunele până la masa verde. Șampania și tutunul lucraseră serios asupra „irrezistibilului”. Domnișoara Lizi se așeză la dreapta lui. Coana Anica îi prezentă două pachete de cărți pe o tavă de argint. „Ca pe împărați te servesc, musiu Panicu!” Servise și mulți împărați coana Anica! În câteva minute dete două mii de lei. „Ce dracu, se gândi Cosmin, care se așezase la joc, când pierde, pierde numai bilete întregi, și când câștigă nu se puntează decât jumătăți.” I se pare lui, ori ceilalți își retrag regulat jumătate din mize când pierd?

Coana Anica se sculă de la joc, dădu brațul lui Pantazi și ieși din salon. După câteva minute se întoarseră iarăși la braț. Se crăpa de ziuă. O lumină slabă și albicioasă pătrundea prin storurile ferestrelor.

— Dacă deschideți un geam, vă tai și eu o bancă, zise râzând Pantazi, și începu să se plimbe cu mâinile la spate.

— Solone descinde în rândul muritorilor! exclamă revizorul.
— Ce mi-mi-mi… (Ce minune, vroi să zică Panicu, care obosise dând din mâini la dreapta, la stânga și la mijloc.) Să mă rără-ră-răz… (Adică îi venise rândul să se răzbune.)

Georges Panicu era foarte respectuos cu nenea Pantazi. Avea și de ce. Cui îi pare rău când pierde? Lui Pantazi. Cine îl sfătuiește ca să nu joace oriunde? Pantazi. Cine-l introdusese în grupuri așa de vesele, de culte și de inteligente? Cine dovedise celorlalți că este „irrezistibil” în fața oricărei femei? Și cine făcea istoricul „marilor lovituri” date de el, fără a păli, ca un adevărat erou al jocului? Firește, nenea Pantazi. Iată de ce Georges Panicu se grăbi să piardă și cele din urmă lovituri și dădu locul lui Pantazi.

Pantazi începu să amestece cărțile. Puntatorii sa sculară ca să-și întindă puțin oasele. Ludoveanu luă de braț pe revizor. Cosmin începu sa se plimbe. Iar i se învârtea pământul sub picioare. N-ar fi fost nimic dacă nu l-ar fi durut capul. Din întâmplare, trecu pe lângă revizor și Ludoveanu și, fără să vrea, auzi câteva cuvinte: „Să nu puntezi mult la Pantazi”, zisese Ludoveanu revizorului. „Știu”, răspunsese revizorul. De ce să nu punteze mult? Și de ce răspunsese celălalt „știu”? Știa ceva? Cosmin mai avea 100 de lei. Îl doare capul. Îi e greață.

— Gata! zise Pantazi aruncându-și favoritele pe umeri. Cine taie? Mon cher Panicu, vrei?

Panicu scăpă de câteva ori cartea cu care vroia să taie, o damă de treflă, „cu care, când taie el, pra-praf se alege de bancher”.

— O să te că-că-că… O să te căiești, vroi sa zică el lui nenea Pantazi, cu o evidentă părere de rău, căci tăiase cu dama de treflă. Așa e el, nici chiar lui nenea Pantazi nu-i poate tăia decât cu dama de treflă. Nu mai joacă decât să taie cu altă carte. Cine se pune cu cabula?

— Gata, zise a doua oară Pantazi, și fiecare își luă locul, având câte o cafea turcească în față.

În bancă erau 500 de lei.
— A che-che-cheval , îngână Panicu, și câștigă pe amândouă tablourile.

Pantazi surâse și aroză banca. De trei ori pierdu, apoi strică cărțile și ceru altele. Coana Anica se grăbi a-i prezenta un pachet, pe care Pantazi îl puse la dreapta, și începu să vorbească c-o repeziciune neobișnuită, să râdă, să gesticuleze și să glumească cu toate femeile. „Gata!” strigă Pantazi, și întinse pachetul de cărți lui Panicu. I se păruse lui Cosmin, sau în adevăr Pantazi nu se atinsese de pachetul pe care-l adusese coana Anica? Îl doare capul afară din cale, dar își va încerca norocul. Panicu ceru o damă de treflă și tăie. Erau 1.000 de lei în bancă. De astă dată „a che-che-cheval” pierdu pe amândouă tablourile. Și jocul începu tacticos. Toți puntau puțin. Numai Panicu arunca zvăpăiat biletele, încredințat că până la urmă dama de treflă va „so-so-ta” banca. Abia ajunsese la jumătatea cărților, și Pantazi își înzecise capitalul.

Cosmin pierduse tot. Candian îl împrumutase cu trei sute. În câteva lovituri le pierdu. Candian îl împrumută din nou și-i recomandă să punteze mai putin, căci așa se întâmplă uneori: „Sunt bănci razuare„. Cosmin nu-l ascultă. Cum e cu putință să aibă cineva așa noroc? E ceva în hazard care-l revoltă, și ar fi în stare sa se arunce și el pe-o carte. Nu se poate, trebuie să câștige odată! Ah! și capul! A băut prea multă șampanie. Cafeaua nu i-a făcut nici un bine. Îi vine amețeală. Să nu i se întâmple ca pe Strada Doamnei… ce rușinos ar fi!… A mai rămas cu cincizeci de lei. Să-i arunce pe toți. I-a aruncat. A pierdut. E galben ca ceara și-i vine… Făcu semn lui Candian. Candian îl privi mirat și, neștiind ce are, îl întrebă: Călare (fr.). La jocul de cărți, a miza pe două tablouri deodată. A distribui ce se cuvine jucătorilor (fr.: arroser la banque). A câștiga toți banii bancherului (fr. faire sauter la banque).

— Să-ți mai dau?
— Nu, răspunse Cosmin, strângând din fălci. Afară… afară…
— În odaia mea de culcare, îi zise Candian dându-i brațul.
— Unde vă duceți? întrebă Zozo, râzând.
— Venim acum, răspunse Candian. Dar nu s-a întors decât el, spunând celorlalți că amicului său nu prea-i e bine, nu e obișnuit cu șampania și cu nopțile albe, e „o fată mare”.

— Unde și-a făcut educația? întrebă Sevastița Pirigumenos.
— În pension la călugărițe, răspunse râzând Loradonna, unde am învățat eu să scriu scrisori cu chei.

— Ce, vă jucați cu cheile? zise coana Anica, bătând pe umeri pe musiu Pantazi.

Rezultatul acestei talii: Georges Panicu pierduse tot ce avusese în buzunar, mărturisind că rareori dama de treflă l-a trădat așa de grozav. Dar, cum izbuti el să îngâne, va plăti Lizi pentru dama de treflă. Și Lizi răspunse: „Pun, Șorjic, pun!”

— Așa e? întrebă Ludoveanu pe revizor, într-un colț al salonului.
— Da, răspunse revizorul, apoi, uitându-se la Panicu, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua!

Iorgu Cosmin e în odaia de culcare a lui Candian. I-a trecut greața, capul însă îl doare, mai ales în fundul ochilor. Tot e în mătase și broderii. Pe masa de toaletă vreo zece sticluțe cu parfum, cu apă de Colonia, cu briantină. În odaie, un miros aromatic și greu.

Uf! s-a mai ușurat! Îi venise rău. Șampania, fumul de tutun, gălăgia, jocul, mai ales jocul, îl făcuseră să-și piarză conștiința. I se păruse că el e altul, și ce curios este acest sentiment de-a te crede altul decât ai fost până atunci. Să vezi cum unul se stinge și că în pielea celui stins o nouă viață s-aprinde. Apoi un vârtej care te soarbe și cineva care te scoate de braț afară, afară, la spațiu, la aer, la răcoarea tremurătoare a dimineții. Prima impresie când te trezești pe un așternut moale e neapărat plăcută, după o lungă călătorie… ce călătorie?… Patul, de la picioare, i se învârtește încet și lin, așa de lin, că această dulce rotațiune îl gâdilă de-a lungul trupului. A dormit? E bolnav? Cosmin nu știe. Bolnav sau nu, acum își dă seama de un secret al jocului și se înfioară… Coana Anica iese din sală cu Pantazi… Ludoveanu previne pe revizor ca să nu punteze mult, și acesta răspunde: „Știu”… Pantazi vorbește, râde, gesticulează, glumește, cum nu e obiceiul lui, și, fără să amestece noul pachet de cărți, îl prezintă lui Panicu… Candian, împrumutându-l a doua oară, îl povățuiește să punteze mai puțin… Și toți, până și cel mai pasionat, Mănoiu, să joace așa de cuminte, lăsând pe Panicu singur să azvârle tot ce avea în buzunar?… S-a convins. Cărți măsluite. Ce rușine! Un tânăr milionar, înfumurat și fără experiență, aruncat în mijlocul acestor oameni… și să nu se găsească unul care să-i strige: „Nu vezi că te înșeală?” Tuturor le trebuie bani și iar bani. Lacomi și fără milă, au căzut pe el ca niște omizi pe un pom înflorit. Acum un an a fost în Muscel. Dincolo de Moșoroae a văzut un brad — cel mai nalt și cel mai falnic din acest codru secular, dar trist, aproape uscat — acoperit cu un fel de scamă fumurie, ce curgea de la ramuri în jos. Un rucărean i-a spus că încă doi ani, și vijelia va abate pe „Domnul brazilor” din cauza milioanelor de parazite care l-au supt, încetul cu încetul, de la rădăcina din stâncă până la vârful din nouri. Cum ar putea să se scuture de parazite un Georges Panicu, un cretinizat de noroc, care bea, fumează și joacă, fără să fi împlinit măcar nouăsprezece ani? Și după ce el va cădea sub mulțimea și mâncărimea parazitelor, altuia îi va veni rândul, tot așa de tânăr și de bogat… Cât de luxoși apar, la Șosea, paraziții de ambele sexe!… Parazit de parazit, de parazit, ca niște ghirlande otrăvitoare se întind de la om la om și-și trec din mână în mână averile altora. Amanta lui Candian a moștenit pe bărbat-său, un mare proprietar. Candian își umple buzunarele de la văduvă. Goana Anica scutură buzunarele lui Candian. Domnișoara Zozo trăiește în socoteala amândurora, și cine știe cine întinde de buzunarele domnișoarei Zozo… Parazit!… Scârboasă viață!… Ușoară viață!… Nu ți se cere decât lipsa totală a simțului moral, încolo poți să fii deștept, cult… de talent… Atât mai bine, vei fi un parazit mai armat, mai perfect și vei ataca mai sus!… Și el e parazit?… De mult simte că se duce în jos, în jos, dar cel puțin până acum cădea în lumină. Din noaptea aceasta a intrat pe gura unei prăpastii fără aer, fără lumină, fără fund… cine-l mai poate reda luminii și seninului?… Ce senine sunt privirile Gelinei! Ochii ei sunt adânci ca cerul, și părul, când se piaptănă, îi cade, ușor și luminos, ca aureola Fecioarei de pe icoana la care se închina el când era mic… Când era mic?… O grădină mare cu pomi înalți … dealuri cu vii… orașul… casa… fără mumă… Ce rău e să nu ai mumă… Cine să te mângâie?… Ah!… Ah!… Nu mai simte nimic…

Ce vis frumos! Era cu Gelina la un șipot rece din coastele cu vii ale orașului său natal. Să te întorci la copilărie, aducând cu tine tot ce-ai găsit mai divin, iată un vis fericit!

Cosmin se freacă la ochi. Nu e copil, nici pe dealurile cu vii stufoase, și nici nu are lângă dânsul pe… ci pe Candian.

— E douăsprezece ore, mon cher!
— Da? Aș vrea un pahar de apă, mi-e grozav de sete!
— Dar ce ai?
— Sunt dezgustat.
— Ei, ce-ai făcut?
— Am băut, am jucat, am jucat și m-am convins de un lucru revoltător.

— Ce? întrebă Candian, și se înroși puțin, apoi privi la prietenul său cu un surâs milos.

— A! e ceva mizerabil!
— Ei, spune, ce e, ce-ai văzut, sau ce ți s-a părut?
— Nu mi s-a părut, am văzut!
— Ce-ai văzut?
— Pantazi a jucat cu cărți măsluite.
— Da, ai dreptate, răspunse liniștit Candian.
— Și cărțile erau potrivite pentru Panicu.

— Da, așa este.
— Și voi știați!
— Se înțelege că da. Cosmin, revoltat de atâta liniște, strigă, privind țintă în ochii lui Candian:

— Este o crimă ce faceți voi cu acel nenorocit!
— Convențional, așa e, ai dreptate, răspunse Candian, natural însă, nu. Te rog să crezi, mon cher, că Georges Panicu n-a muncit pe paralele lui nici cât au muncit, ast-noapte, Pantazi și coana Anica. A moștenit.

— A moștenit, n-a muncit, dar e proprietatea lui, și nimeni nu are dreptul să i-o fure…

Lui Cosmin îi tremura glasul de emoție.
— Dar bine, mon cher, zise Candian râzând, după ce că e proprietar, tot alții să-i păzească proprietatea?

— Candian! Candian! striga Cosmin apucându-l de umeri, voi nu vă dați seama de ce faceți?

— Nu, căci am trecut de criză. În curând și tu vei fi mai liniștit ca mine.

— Eu ?
— Da, Cosmine, da, mai liniștit ca mine.

Afară, în spațiul fără tavan, Cosmin se simți mai bine. Încă o dată se simți liber înainte de-a-l înghiți acea prăpastie fără aer, fără fund, fără lumină…

V[modifică]

Niciodată nu se va mai întoarce. Glasul lor, sitav de râs și de băutură, îl aude în fundul urechilor. Privirile lor șirete, figurile lor obosite și palide le vede încă, neștiind cum să și le șteargă din minte. Dar încotro? Nicăieri! Fără casă, fără prieteni buni și onești, fără mângâiere și fără ideal. Îi e foame și n-are parale. La cin’ sa ceară? Nimeni nu-i va da, afara de ea, ea, care l-a obișnuit, de doi ani trecuți, să nu aibă nici o grijă, nici o mâhnire, nici o durere. Altădată putea sa rabde. Fusese bine armat contra tuturor împrejurărilor, suferind cu înlesnire, cu naivitate, cu eroism. Acum se simte învins. Dacă cineva i-ar fi zis la timp „sărăcia nu dezonorează”, sau „sărăcia de-acum va fi gloria ta”, nu ar fi cerșit un adăpost străin, care l-a transformat, l-a moleșit și l-a făcut să tremure la orice impresie neplăcută. Degeaba! Așa s-a întâmplat, și acum se simte neputincios în lupta pentru existență. Ce ușor e să faci planuri când altul ți-aprinde focul iarna, când altul îți face ghetele și îți întinde masa! E chiar plăcut. Fără griji, leneș, tot de-a gata, și în fundul acestei odihne, un viitor iarăși de-a gata, ca și cum lumea n-ar merge fără asemenea monarh nepăsător… Nici o grijă, nici chiar grija bestiei… Și după o asemenea viață?… Obosit, înfometat, tremurând, fără bani, fără amici, întinzând pe Calea Victoriei, neștiind unde va mânca astăzi și unde se va culca deseară. Să se reîntoarcă la viața de-odinioară?… Dar cu ce? Unde sunt vechile arme? Și examenele nu și le-a trecut. I-ar trebui o forță extraordinară, și el simte bine că din această forță nu are decât o părticică: oroarea de-a nu ajunge ca un Mănoiu, ca un Candian, ca un Pantazi. Atât nu e de ajuns. A face, iar nu a nu face, a lupta cum trebuie, iar nu a te scârbi de lupta altora… Ce mult se cere… Îi e foame, cel puțin acuși să aibă ce-i trebuie.

Ce curios l-au privit doi domni! Desigur, e descompus. Nu s-a uitat în oglindă. E și ridicol. Mai bine rămânea la Candian. Dacă s-ar întoarce?… Iar acolo? Să-i spuie că n-a mâncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate duce la… Imposibil… Nici o mână curată care sa-l susție, nici un cuvânt amical. Să scrie lui tată-său? Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la birt. Unde l-a pus? După o noapte ca aceea cum să-și mai aducă aminte? Se uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tată-său. Cât o fi scris bătrânul grefier pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze. Dar dacă cămătarul va privi bine în figura lui? Te pomenești că-l întreabă de unde are ceasornicul! E ușor să răspunzi „E al meu„, cu un ton semeț, când ai alt chip, dar după o noapte de rușine nu e așa de ușor.

Cosmin abătând pe Strada Clemenței, cu capul în jos, cineva îl opri repede.

— Ce faci? de unde vii? Sașa Malerian!
— Unde-ai dormit? Ești bolnav? îl întrebă ea luându-l de braț. Brațul Sașei tremura.

Ce să răspundă?
— Ce ai?
— Nimic, răspunse el, abia îndrăznind să ridice capul. Și voind s-o întrebe și el ce are, văzând-o cu cercuri vinete în jurul ochilor, nu avu destul curaj, neștiind cum să-i zică, tu sau d-ta.

— Tu ai ceva, Cosmine! Mâinile reci! Ai friguri! Oh! Doamne, toate odată!

— S-a întâmplat ceva? întrebă Cosmin, aducându-și aminte de ceea ce văzuse în bibliotecă.

Sașa îl întoarse pe Strada Vămii și, ducându-l în ulicioara strâmtă și umbrită de salcâmi care dă în curtea Bisericii Bradului, începu să-i vorbească repede, privind în toate părțile:

— Să nu te sperii… Nu e nimeni de vină… Oh! Doamne, bine că te-am întâlnit… N-a trecut un ceas după ce te-ai dus… eu nu adormisem… nu știam unde ai plecat… Am auzit o detunătură de revolver… Cum mi-a zvâcnit inima din loc… Dacă s-o fi întors?… Și m-am gândit la tine… Gelina a sărit din pat strigând: „S-a împușcat!”… „De unde știi?”…Ea nu mi-a răspuns… A aprins lumânarea și s-a repezit pe scări… M-am dus și eu… Am deschis ușa… Să nu te sperii… zăcea întins în bibliotecă…

Cosmin își retrase brațul de la brațul ei. Se șterse de nădușeală.
— Săracu’ Malerian! mormăi Cosmin și, aproape în același timp, simți stingându-se în el o frică adâncă.

-Să nu te sperii… Așa a fost să fie… Cosmin tăcu. Așa a fost să fie! Și totuși, nu s-ar fi putut să fie altfel?

— Sașa, răspunse el, Sașa, mi-e frică… Cine l-a ucis?
— Mai încet! El singur, răspunse Sașa, cu mirare și cu grijă. Nu fi copil… nu fi copil!… De ce ți-e frică?… Dacă nu te întâlneam! Ce-ar fi zis lumea să nu te vadă!… Trebuie neapărat să vii acasă… Gândește-te…

— Ai dreptate… În adevăr, ce ar zice lumea? Trebuie curaj, curaj mare în marea artă a vieții. Candian are dreptate. Și acest gând îi dădu curajul s-o întrebe:

— Un’ te duceai?
— Am lăsat pe fete cu soră-mea și vroiam să tocmesc doliul. Te rog însă pe tine. Șade rău să-l las singur.

Îi dădu parale, îl strânse de amândouă mâinile, îi spuse încă o dată să nu se sperie și se depărtă, privind îndărăt până ce dispăru.

Cosmin se întoarse în Calea Victoriei. Se opri, așteptând o birjă liberă… E de mirare… De necrezut… Primul mort pentru care trebuie să cauți pe ciocli. Tot el să-l îngroape?… Care om a putut să zică: „Eu am fost mai tare decât împrejurările?” Omul e slab, e decăzut, e păcătos… foamea îl face să tremure… Trebuie să intre la „Costandin” să mănânce ceva… Dacă n-ar întâlni pe Prințul… Ce ironie!… Să-i mănânce și din paralele de înmormântare!… În care autor citise o legendă stranie… O femeie, împreună cu amantul, și-a ucis bărbatul și pe doi copii vitregi. Scena se petrece într-un castel așezat pe malul unui torent. Castelul cu turnuri înalte e cufundat în păduri seculare. Femeia plânse toată ziua de ochii servitorilor. După înmormântare, pe la miezul nopții, se închide cu amantul ei într-o sală vastă, cu pereții acoperiți cu armuri și cu portretele strămoșilor bărbatului ei. În mijlocul sălii, masă întinsă, cu bucate delicioase, cu vase de argint pline cu vin spumător. Se așează unul în fața celuilalt. Afară, vijelie. Fulgerele întunecă flăcările torțelor înfipte în felinare. Torentul se umflă și rostogolește stânci mari, smulse din maluri. „A ce miroase carnea?” o întrebă amantul, scăpând furculița din mână. „Mănâncă, îi răspunse ea, mănâncă, e de căprioară.” „De ce e așa de roșu și de gros vinul?” întrebă amantul, scăpând cupa de argint în mijlocul mesei. „Strugurii au fost prea copți”… Și n-apucă să sfârșească, că vântul se umflă și sparse ferestrele vechiului castel. Amantul se ridică în picioare și, abia putând să vorbească, îi zise, arătând la portretele care se mișcau de vijelie: „Tu nu-i vezi? Se mișcă și ne-arată! Nu-i auzi? Bătrânul acela, îmbrăcat numai în zale, a deschis gura. N-ai auzit cum ne-a zis: „Mâncați din ei, beți din ei și nu știți a ce miroase carnea și vinul?”

Cosmin iuți pasul. Își scoase pălăria. E nesuferit de cald. Ce închipuire sălbatică! Sfârșitul legendei: amantul înnebunește și se aruncă pe fereastră în torentul de sub zidurile castelului, iară ea cade moartă la picioarele acelui bătrân fioros, îmbrăcat numai în zale… Dar ce are a face această istorie cu foamea lui? Închipuire de oameni bolnavi. Toată epoca feudală e plină de asemenea orori. „Pi! ce prostie!” Știe de ce i-a trecut prin minte acel basm fără gust. „Mi-am închipuit că voi mânca din paralele de înmormântare.” O copilărie! Tot atât de vinovat e el ca și fabricantul care a făcut revolverul, ca și acela care a inventat iarba de pușcă… Abia îl mai țineau picioarele de foame. „Trebuie să mănânc!” Și dispăru în grădina de platani de la birtul lui „Costandin”.

VI[modifică]

A doua zi toate ziarele din capitală anunțau moartea tragică a „veteranului profesor Paul Malerian, unul din stâlpii culturii și redeșteptării noastre naționale”. Organul „moderat cu aspirațiuni de ordine și propășire”, la care colaborează cunoscuta pană a lui Ionel Ludoveanu, descria pe larg viața „de virtute și de muncă eroică a luceafărului cultural”. După ce pomenea toate operele didactice ale răposatului, încheia: „A trăit, s-a jertfit, a luminat. Școalele noastre să-și cernească drapelele. Unui suflet mare, un mare omagiu! Din viața lui a scăpărat lumina, din țărâna lui va renaște virtutea! Fenix pe care revoluțiunile nu l-au putut stârpi din mijlocul popoarelor. Ce martir! Când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver! Înainte de toate însă, noi, toți elevi ai lui și ai operelor lui, să imităm exemplul dlui ministru al instrucțiunii publice, care, și astă dată, s-a grăbit a dovedi că-și înțelege înalta misiune: d-sa a delegat pe eminentul revizor, dnul N…, ca să salute la mormânt pe acela care a luptat pentru ordine prin disciplină, pentru propăsire prin lumină”. Se cunoștea pana lui Ludoveanu, în colaborare, desigur, cu revizorul școlar, mai ales în partea privitoare la „ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonț de revolver”. Sașa rugase pe Cosmin ca să dea notițe pe la toate ziarele, pentru că (după cum recunoștea și ea) bătrânul avea drept la toate onorurile. Cât pentru dric, nici vorbă, de clasa întâi. Douăzeci de popi, un archiereu și un episcop vor oficia slujba în Biserica Sf. Gheorghe și la Cimitirul Șerban-vodă. Colegii lui Malerian vor purta panglicele și perna de catifea, încărcată cu toate decorațiile: serviciul credincios, „Bene-merente”, clasa a doua și întâi, „Coroana” și „Steaua României”. Sașa Malerian, pentru ea și pentru fete, a poruncit un mare doliu, rochii lungi și zăbranice de la pălărie și până în pământ. Gelina s-a împotrivit, susțnâind că „exagerațiile îi fac rău”. Firește, Sașa i-a închis gura, aducându-i aminte că „se cuvine a fi mai respectuoasă cu sfintele rămășițe ale părintelui ei”.

Cosmin e în odăița din fund. Și-a pus coatele pe masă și capul între mâini. E obosit, e nervos și nu poate să urmărească un șir regulat de gânduri. Da, și-a zis foarte bine la birt: tot atât de vinovat e el de ce s-a întâmplat ca și acela care a inventat iarba de pușcă. Dar atunci era departe… Ce are a face distanța?… Aproape sau departe, ori ai dreptate, ori nu ai… Și cioclii care bat cu ciocanele în porți nu mai isprăvesc?… Putea să mai trăiască? E o întrebare… Când cineva e așa de bolnav nu se poate zice că și-a scurtat zilele… L-a apucat furia?… Altădată n-a fost nebun? În adevăr a fost, și nu s-a omorât… Sașa plânge?… Se vede că povestește cuiva cum s-a întâmplat… A povestit de o sută de ori. Femeilor le trebuiesc impresii… Ah! să înceteze odată!… Ce nesimțire!… Și e nesuferit să simți în tine o a doua persoană care te judecă… De ce s-a ucis? De ce i-au venit furii? De ce s-a bolnăvit? De ce altădată, fiind în aceeași stare, nu s-a gândit să-și curme zilele… Sunt unele cuvinte inocente care te prigonesc… După doi ani trecuți, aude pe tată-său cum îi zice: „Ești mare, să fii cuminte!”… Dar îi aude glasul uscat, îl vede cum mișcă gura… Să fii cuminte… să fii cuminte! E revoltător să auzi aceleași cuvinte… Când a început vina?… Cum a început și ce putea sa facă?… Cum să reziste?… Cine l-a îndemnat?… Ah! e un demon în om care își bate joc de toate planurile lui, de toate hotărârile lui și, după ce-l încurcă, se oprește asupra faptelor, și atunci e teribil de elocinte, de clar, de neîndurat. Atunci îți spune: iată ce-ai făcut, iată ce trebuia să faci. Și acestui demon oamenii îi zic conștiință!… Acest demon se bucură de frica care-l cuprinde când se gândește să se ducă în bibliotecă. El e care-i zice: „Du-te să-l vezi, ești dator să-l vezi, dar nu vei îndrăzni!”… Cine vine? Un fâșâit de fuste, același fâșiit de acum câteva zile… Ce caută?… Ș-acum?… E dezgustător!…

Cosmin sări în picioare. Sașa Malerian deschise ușa. Nu mai găsise pe nimeni ca să-i spuie cum s-a întâmplat? Iată o ființă care știe ce vrea și nici acum nu e în revoltă cu demonul din ea.

— Ce vrei? o întrebă Cosmin cu asprime.
— Cosmine, zise Sașa luându-l sfiicios de mână, te rog să vii până jos…

— Unde jos?
— În bibliotecă. Doi prieteni întreabă de tine, un jurnalist și un revizor școlar. Au venit să ia notițe, unul pentru ziar și celălalt pentru discursul de la cimitir.

— Și ce să le spun eu?
— Te rog, mon ange*

Cosmin își întoarse privirea spre fereastră. Sașa se opri din vorbă. Aștepta un răspuns. Ce va zice lumea care îi cunoaște? Ce Îngerul meu (fr.).

vor zice cei doi prieteni dacă Cosmin nu ar vrea să vie? Iacă ce o muncește pe ea și nu îndrăznește să-i spuie. I se păruse că e bolnav. Cosmin mototoli un petic de hârtie. Ce să facă? Femeile… sunt nesimțitoare. Nu putea să-i zică altfel? Iorgule, Cosmin, altfel, altfel, dar „mon ange”? Ce este în el de înger? Ce om are vreo parte îngerească? „Mon ange” i-a zis în nopțile de plăceri și de rușine. Aceste cuvinte îi amintesc o fericire scârboasă acum, când celălalt stă drept, cu mâinile pe piept… De nu i-ar fi rușine, ar întreba-o dacă rana i se vede, dacă a închis ochii, dacă i-a închis bine… Ce laș!… Ea e bărbat, el e femeie… un bolnav fără voință…

— Te rog… trebuie să vii… zise Sașa mângâios.
— Așa e. Trebuie să vin. Spune acelor domni că vin îndată, răspunse Cosmin fără a-și întoarce privirea.

— Mă duc, zise Sașa mulțumită, aproape veselă. Sașa plecă. Cosmin se uită în oglindă. Slab, galben și cu pleoapele roșii. Se pieptănă și ieși din odaie.

Deschise ușa bibliotecii. Un miros greu de flori și de lumânări. L-a văzut! Da, s-au văzut unul pe altul! O nădușeală rece îl trece de la frunte până la genunchi… Ce nas enorm!… Un ochi i-a sărit, și în locul lui un rotocol de plasture roșietic… Celălalt nu e închis bine… E ceva în fund care licărește, sau i se pare?… Acel ochi e teribil… Dacă n-ar fi nimeni, ar fugi… „Mi-ze-ra-bil grefier”… Îi aude încă cuvintele din urmă… Ce cap poartă pe umeri? În el vorbesc toți, și morții și viii, și acel demon triumfător… A înnebunit?… Acest gând îl scutură, îi dădu curaj și se îndreptă către prietenii săi. Le întinse mâna. De nu ar tremura! Nu, nu a tremurat, e un curaj în momentele supreme pe care-l simte orice om.

Câteva doamne, în picioare. O femeie bătrână apără pe Malerian cu un mănunchi de busuioc.

— Cum te simți, dle Cosmin, după o noapte albă? îl întrebă încet Ludoveanu.

— Dragă dle Cosmin, îi zise revizorul școlar, surâzând, am aflat de la Candian că d-ta cunoști de doi ani pe bătrân… că ai trăit sub protecția lui…

Da, îl cunoaște… așa e… sub protecția lui… ei și… unde vrea s-ajungă?… Ce vrea să-l întrebe?…

— Da, răspunse Cosmin, îl cunosc, de doi ani, relațiuni între el și tatăl meu…

Desigur, e cineva în el care vorbește. „Numai între el și tatăl tău?” E bine să se stăpânească. Cu acești oameni îți pierzi mințile!

— Foarte bine, domnule Cosmin, continuă revizorul. Îl cunoști bine. Eu sunt delegat din partea dlui ministru ca să salut printr-un discurs pe valorosul profesor. Dacă ești bun, să-ți spun, încet și pe scurt, planul discursului meu. Aș dori să-ți dai părerea, fiindcă cunoști pe acela care o viață întreagă a luptat „pentru ordine prin disciplină și pentru progres prin lumină”.

Ludoveanu se uită lung. Îi luase fraza, dar, pentru un prieten… Și el profitase de la revizor de figura cu Brutus, cu toate că un personaj suspus îi atrăsese atenția că Brutus este al demagogilor.

— Voi începe cu omul în sine, urmă revizorul, apucând pe Cosmin de un nasture al redingotei, cu omul în sine. Cine a fost, ce este azi și ce va fi mâine? În această parte a discursului mă voi opri asupra virtuții. Virtutea e nota dominantă a omului care se duce, lăsând o soție neconsolată…

Dacă mi-o spune tot discursul? se gândi Cosmin. E o comedie nesuferită pe care o joacă în urechile lui acest cartofor pe care l-a văzut, o noapte întreagă, înșelând la cărți.

— O… soție neconsolată, urmă revizorul, două fiici neconsolate și neconsolați pe toți aceia asupra cărora s-a întins generozitatea sa.

— Această parte e bine, îi zise Cosmin, năbușit de căldură. A doua parte.

— Îndată. Pe bătrân îl voi compara cu un erou din prima epocă a republicii romane, cu Cincinat bunăoară. Pe soție, cu o matroană al cărei ideal rămâne închis în larii casei… (larii fusese pronunțat gros și cu gura rotundă…) puritatea vetrei și creșterea în virtute a copiilor…

Cosmin citea prin geamurile bibliotecii: „Virgilius Maro, Marcus Tullius Cicero”. Revizorul îl trase de mânecă. Puritate, virtute, lari, tot trebuia să asculte.

— Cred că e destul, zise Cosmin revizorului. Această parte va fi admirabilă.

— Și de ce voi face aceste comparații? zise cam tare revizorul. Pentru ca să ajung la concluzia că sub cerul modern se găsește un templu antic, templul virtuții: casa lui Malerian! Ș-apoi, într-o orațiune directă, mă voi adresa la toți câți l-ați cunoscut (revizorul se aprinse: intrase o doamnă tânără și elegantă) cam astfel: amici ai lui, spuneți voi ce este casa lui! Copii ai generozității lui, spuneți voi: unde și-a așezat virtutea locașul ei favorit?… (Văzând că nu-l ascultă doamna elegantă, scăzu glasul.) Și voi încheia rugând pe Dumnezeu ca toate căminele să fie ca acela al lui Malerian, pentru mărirea și gloria neamului românesc.

Cosmin simți că răsuflarea i se oprește. Dacă și celelalte părți ale discursului vor fi tot așa, comedia va fi desăvârșită. Toți vor insulta pe acest nenorocit? Ce crimă a comis ca să merite o asemenea batjocură? Cosmin simți o milă caldă, care îi aduse lacrimile în ochi, și începu să plângă, cercând în zadar să-și oprească plânsul. Își cerea iertare prea târziu. Dacă ar fi avut destul curaj, ar fi dat în genunchi, i-ar fi acoperit mâinile cu sărutări și i-ar fi strigat: „Iartă-mă! iertarea din urmă este divină, este eternă!”…

Revizorul, abia stăpânindu-și mulțumirea, îl luă de braț și îi șopti amical:

— Așa sunt toate inimile mari, ca a d-tale! Să ieșim, te rog… Să-ți spun drept, sunt momente când eu, pe mine, mă fac să plâng.

Cosmin își retrase brațul cu un „te rog” pe care revizorul nu-l înțelese. Ieși din bibliotecă. Sui repede treptele scării. Pe la mijlocul coridorului se izbi de cineva. Ridică capul. Era Gelina îmbrăcată în negru.

— Plângi și d-ta, domnule Cosmin? Și-l privi senin și lung. Ah! acești ochi vii se aseamănă cu ai mortului! Să răspundă? Ce să răspundă? Sunt oameni care n-au dreptul sa plângă… Lacrimile lui fac parte din comedia revizorului, din minciuna tuturor acelora pe care i-a văzut aseară jucând și înșelând. Și ea, ca o sfântă îndurerată, nu se miscă, stă drept, nu clipește, așteaptă un răspuns… Ce vrea?… Ce vrea?… Tăcerea ei judecă, osândește, execută… Sa fie rea, sa-l insulte, să-l pălmuiască, dar să nu-l privească așa… În sfârșit, s-a smucit din loc și s-a repezit în odaia lui. S-a aruncat în pat, cu capul în pernă. Aci e liber să plângă, dar nu mai poate.

După ce Cosmin ieșise din camera mortuară, Sașa Malerian intrase, dorind să întâmpine pe soția unui doctor cu renume. Sașa Malerian primi politicos distinsele condoleanțe ale acestei doamne, care regreta că nu consultase pe „doctorul”, convinsă că l-ar fi scăpat. Nu doară că-și lăuda bărbatul, dar a făcut atâtea minuni! Pe unul l-a scăpat după ce-i pusese lumânarea în mână. Sasa Malerian se șterse la ochi, mărturisind că îi pare rău de această greșeală, și începu să-i povestească cum „s-a întâmplat cazul, când e să cadă nenorocirea pe om”. Mi-nchipuiesc, dragă doamnă, câta suferință și ce pierdere ați încercat.” Sașa însoți pe doamna, „ce fusese atât de gentilă”, până la scară, apoi se apropie de revizorul școlar și de Ludoveanu.

Ludoveanu îi făgădui că „dacă doamna va binevoi să-i dea, peste câteva zile, mai multe detalii”, va scrie un studiu întreg.

— Negreșit, răspunse ea tânărului scriitor, să poftiți când voiți…

— Pierderea, doamnă, e deopotrivă de mare și pentru d-voastră, și pentru țară.

— Oamenii mari, zise revizorul ascuțindu-și glasul, sunt pentru popor ceea ce sunt părinții pentru copiii lor.

— Oh! ai dreptate, domnule, răspunse Sașa, fără să fi înțeles bine două lucruri: cum sunt oamenii mari și cum sunt ei pentru popoare?

— Să-mi dați voie, doamnă, zise revizorul, ca să vă expun, în câteva cuvinte, planul discursului meu. Cred că e o înaltă datorie ca să vă fac cunoscută esența celor ce voi avea onoarea de-a spune corpului profesoral, elevilor și amicilor marelui profesor.

— Poftiți, domnule, poftiți, răspunse Sașa, făcând semn bătrânei cu mănunchiul de busuioc ca să apere figura alb-vânătă a lui Malerian.

Revizorul începu cu prima parte: omul. Nota caracteristică: virtutea; căminul: templu antic; concluzia: pentru gloria și mărirea țării așa ar trebui să fie toate casele. Când ajunse la orațiunea directă, „amici ai lui, spuneți voi… copiii generozității lui, spuneți voi”… Sașa începu să plângă, căzu pe un scaun și ceru un pahar cu apă. În camera mortuară nu mai rămăsese decât bătrâna cu apărătoarea. Revizorul era încântat de efectul de mâine. Sașa felicită pe orator, asigurându-l că răposatul merită un asemenea discurs, rugându-l însă ca să-i permită o mică observație, privitoare la „înaltele fețe bisericești”. Oratorul se arătă fericit într-o îngânare curtenitoare: „O! doamnă… cum de nu…. vă rog… nimic nu e perfect”…

— Aș dori să scoateți pe Brutus din discurs… Revizorul își reluase fraza din articolul lui Ludoveanu: „când a crezut că națiunea nu mai poate aștepta nimic de la el, ca un alt Brutus s-a străpuns cu un glonț de revolver”.

— …Vă mărturisesc că nu cunosc viața acestui om mare. Îmi pare rău că s-a împușcat, dar istoria aceasta ar nemulțumi pe episcop și pe archiereu, care doresc să creadă că s-a împușcat din greșeală. Altfel, legea i-ar opri ca să slujească.

Revizorul se uită lung la Ludoveanu, parcă ar fi voit să-i spuie: „Acea figură a rămas numai a ta, și e genială”. Apoi făgădui că îl va compara cu alt roman, înlăturând pe „Brutus din chestie”. O idee minunată avu Ludoveanu: să scoată într-o broșură, frumos imprimată, studiul pe care-l pregătește, precum și „clasicul” discurs al amicului său.

Va costa maximum o mie de lei. Sașa Malerian, încântată, abia-și stăpâni bucuria. Le mulțumi. Îi însoți până la poartă și îi rugă să se ție de cuvânt „oricât ar costa”.

— Frumoasă femeie! Femeie fără vârstă! zise Ludoveanu.
— Genial tipograf! răspunse revizorul. O mie de lei pentru cincizeci de pagini!

Și începură să râdă.

VII[modifică]

S-au întors de la cimitir. Cosmin s-a trântit cu fața în sus în odăița din fund. O lumină tristă îi bate în geamuri: cele din urmă raze gălbui ale apusului, în pleoapele sale ostenite strivi două lacrimi. Un surâs melancolic i se opri pe buze… De-ar întârzia cu masa… de nu ar auzi pe nimeni… de nu i s-ar deschide ușa… Așa cum stă, veșnic ar voi să stea… Sunt momente când sufletele ostenite nu mai pot răbda pe nimeni… Un cuvânt i-ar sfărâma acel echilibru estatic, acea liniște tristă prin care vede tot ce s-a petrecut de ieri până astăzi… Faptele sunt aceleași, nici o iluzie nu le poleiește. Dar, după cum tavanul i s-a ridicat, ca un cer înalt sub privirea lui neclintită, tot astfel și faptele se afundă în timp, parcă s-ar fi petrecut acum douăzeci de ani, iar nu acum două ore… Comedia a fost mai crudă decât și-o închipuise…

În Biserica Sf. Gheorghe un profesor de istorie a discutat o jumătate de oră data când s-a născut „bătrânul dascăl al tânărului popor român”. Un volum, Primii noștri cărturari, încercare necunoscută și nevătămătoare, punea data nașterei lui Paul Malerian, din satul Mălăereți, la 1815, pe când istoricul, cu documente, cu notițe de prin cele dintâi publicațiuni periodice, cu autografele lui Heliade, Aricescu și Laurian, dovedea că „nu se putea naște decât in 1817„. Lumea vorbea încet despre alte lucruri. „Închipuieste-ți un moment că s-a născut la 1815, zicea un student vecinului său, știi ce s-ar întâmpla?” „Nu.” „Malerian n-ar fi mort.” „De ce”? „Dacă s-a născut la 1815, nu e mort, căci a murit cel de la 1817.” „Doamne, șoptea o femeie care se plictisise, vecinei sale,sa vede că omul acesta ține răboajele arhanghelului Mihail.” Când oratorul ajunse la valoarea operelor didactice ale răposatului, geografii, istorii sacre, naționale, universale, gramatici și cărți de lectură, episcopul întrebă dacă mai ține mult. Pe drum, până la cimitir, în mijlocul mulțimii, câte n-a auzit! De ce s-ori fi înșirând oamenii după dricuri dacă e să vorbească de haine, de comerț, de politică și de scandaluri? Înaintea mortului, cântări ostenite, în urma lui, glume și petreceri. Cei mai respectuoși sunt aceia care se desprind de alai și se furișează la cea dintăi răspântie.

La cimitir a venit rândul revizorului. S-a suit pe mormanul de pământ proaspăt. Capul lui mic predomina, ca înălțime, toată mulțimea de școlari și curioși. După ce a aruncat mâna, căutând un gest eroico-sacerdotal, a pornit cu prima parte. Nimeni n-a plâns. Sașa își ținea batista la ochi. Nici chiar când oratorul a ajuns la „spuneți voi…spuneți voi”, n-a produs nici un efect. Din cauza aceasta, sau poate fără voie, n-a trecut cu vederea figura cu Brutus”. Afirma dar că răposatul s-a sinucis. Aci o adevărată scenă. Episcopul și archiereul — alarmați. Sașa Malerian și-a luat batista de la ochi, lucru de care se vedea că-i pare foarte rău. Degeaba însă fulgera cu privirea pe orator, oratorul își terminase figura și lumea aflase că „veteranul, ca un alt Brutus, își străpunsese creierul cu un glonț de revolver”. După Brutus a urmat un lung șir de bărbați din antichitate, nici chiar Anibal n-a scăpat, căci și el, „într-un moment suprem, a sorbit otrava eroilor”. Și acela peste care cădea pământul, răsunând în pleoapa cosciugului, nu expia decât o singură greșeală care nu privea pe nici unul din acei comedianți… Lumea se depărtează trist, fiind cald, praf și cale lungă… E ceva însă de care îi e frică să se apropie cu gândul. Ce capriciu și pe Sașa, la întoarcere, să-l puie pe el cu Gelina în trăsură! Pe drum nu simțea nimic, nici milă, nici căință, nici rușine, nimic din lupta de până atunci. Aproape de casă a îndrăznit s-o privească. Peste figura albă a Gelinei, zăbranicul negru. O statuie de marmură vineție. În clipa aceea, ea începu să plângă, fără a se mișca. Și fără să vrea o întrebase: „Plângi, domnișoară Gelino?” Și ea, cu o liniște supraumană și cu un glas ca din altă lume: „Dar ce, vrei să râd?” Și acest răspuns îl deșteptase ca pe-un cloroformizat în mijlocul operației.

Ah! da, el e autorul acestei oribile comedii. El a încoronat virtutea în templul antic de sub cerul modern! Ce rușine!

Cosmin sări din pat și încuie ușa. Când îl va chema la masă… să nu-i dea brațul… desigur, ea se va grăbi ca să-l cheme… Așa e… Se aude cunoscutul fâșâit de fuste… Cel puțin acum ar fi trebuit să trimtă pe altcineva…

Bătu în ușă. Cosmin strânse pumnii și, după ce strivi între dinți un „ah”, îi răspunse:

— La masă? Bine. Vin îndată.
— Georges…
— Da, da, du-te, te rog, sunt dezbrăcat. Câtva timp o simți stând cu mâna pe clanță, apoi fâșâitul rochiilor se depărtă. De mirare că nu-i răspunsese: „Ești dezbrăcat? nu face nimic, deschide, mon ange!” Cum n-o fi auzind glasul preoților: „Veșnica lui pomenire! veșnica lui pomenire”? Lui îi răsună în urechi ca niște trâmbițe… Ce curioși ochi are, când mângâie îi sticlesc ca la pisică… Ceea ce nu pricepe e că de ieri o vede altfel… o simte… o înțelege cu totul altfel decât până ieri… Ce s-a schimbat în ea?… Ce s-a schimbat în el?… Și despre bătrân alte gânduri… Altele?… Dar până acum câteva zile nu se gândise deloc la el… De la revolta și ura din seara de la „Costandin” până la mila nesfârșită de astăzi este o cale infinită… Când a străbătut-o?…

La masă, Sașa l-a pus la dreapta. În stânga ei e sor’-sa, madame Firica Ghimbavu, văduva unui băcan. Lângă el, Valeri. În fața lui, Gelina. La început nimeni nu vorbea. Gelina privea neclintit în farfurie. Sașa turna necontenit în paharul Firichii, care bea și, după fiecare pahar de vin, zicea oftând: „Săracu nenea Paul! Dumnezeu să-l ierte!” Pe la friptură Firica prinse poftă de vorbă.

— Vai! Sașo dragă, când mă gândesc la câte spunea revizorul, îmi vine… săracu nenea Paul! Așa e… a muncit… nu putea să zică că vă lasă pe drumuri… moșie, casă, vie, bani… săracu nenea Paul… Dumnezeu să-l ierte!… Acolo, cu virtutea și cu … templul, a fost grozav de bine! Și după ce mai bău încă un pahar de vin: Sașo dragă, cine erau ăia de care pomenea el, Brutus, Cinatu, Lanibal, pesemne alți profesori ca nenea Paul, Dumnezeu să-l ierte! Mă apucă fiori când mă gândesc. Vezi d-ta? Dacă nu se-mpușca, trăia și astăzi. Ar fi văzut și el fetele căpătuite. N-a avut parte, săracu nenea Paul!

Începu să plângă cu hohote, își suflă nasul și bău un pahar de vin. Cosmin plecă capul în jos. Gelina se sculă de la masă, spunând că o doare capul.

— Ai dreptate, Firico, zise Sașa, revizorul a fost la înălțime. Ce păcat că a pomenit de Brutus! Episcopului nu i-a plăcut, încolo, minunat! Așa e, domnule Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.
— Dar și tânărul Ludoveanu a scris tot ce s-a petrecut. Amândoi vor scoate o carte despre Malerian, și nu costă decât o mie de lei. Nu e bine, dle Cosmin?

— Da, răspunse Cosmin.
— Numai atât costă, mamŕ? Întrebă Valeri.
— Da, ma chčre, dar o fac așa de ieftin pentru că tată-to a fost un om mare. Nu e așa că e ieftin, dle Cosmin?

Sașei îi venea foarte greu să-i zică domnule, dar n-avea ce face, era Firica de față.

— Da, răspunse Cosmin. Firica voind să zică ceva, îi căzu furculița și, pe când o trăgea cu piciorul, Sașa se plecă repede spre Cosmin și-l întrebă:

— Ești bolnav?
— Nu, răspunse Cosmin. Firica ridică capul de sub masă. Era roșie, sudoarea îi curgea de pe obrajii ei rotunzi.

— Dar cine era acela de la Sfântu Gheorghe, Sașo dragă? Doamne ferește! Îl apucase alte alea. Ei, și dacă s-a născut la atâta și nu la atât, ce-a ieșit de-acolo? Doamne, iartă-mă, că-ți vine să râzi!

Firica începu să râdă și să se închine. Bău un pahar de vin. Se întristă. Aduse șervetul la ochi. Începu să plângă, să suspine și să vorbească.

— Când mă gândesc… la nenea Paul… ce om, Sașo… ce om!… moșie, casă, vie, bani, bani munciți… și când să se bucure… să-și vadă fetele căpătuite… ooh! Valeri, oh!

Valeri plângea, deși nu se gândea la nimic.
— Plângi, Valeri, plângi, fata mea, urmă Firica oftând, ce ai pierdut tu nu se mai găsește!

Să pierzi ceva pe care să nu-l mai găsești! Această frază emoționă pe Sașa și, văzând că soră-sa se uită la Valeri, întrebă pe Cosmin, încet și mângâietor, ca în serile de fericire: „Ești bolnav? spune-mi, ce ai”?

Cosmin se rugă să-i dea voie ca să se retragă. În pragul ușii lui, Sașa îl apucă de braț. Acest braț îl făcu să se scuture. Parc-ar fi simțit un șarpe. Ea îl privi cu niște ochi scânteietori.

— Ești bolnav? Georges, ce ai? Să chem doctorul? Să-ți fac un ceai… să ți-l aduc mai târziu… ești bolnav… ai călduri!

Vorbea șuierat și nu-și dezlipea ochii din ochii lui. Cosmin își scoase brațul din al ei și-i răspunse deschizând usa:
— Te rog, te rog, să nu vie nimeni la mine astăseară. Sunt ostenit. Nici doctor, nici ceai, nimic, nimic, nimic!

Cosmin se închise în odaie. Sașa se uită lung în ușă. Niciodată nu fusese atât de nervos și de aspru. Nimeni!… Să-l știe bolnav și să nu-l îngrijească… Revizorul a spus atât de multe… L-a emoționat… Așa e… liniștea o să-i facă bine.

Cosmin aprinde lumânarea. Se plimbă prin casa. În capul lui se bat impresiile, se rup gândurile. Ar dori sa fie singur într-o câmpie nemărginită, să nu vadă om, să n-audă mișcare. În mijlocul pustiului să se culce, să doarmă și să nu se mai deștepte. Să nu simtă, să nu dorească, să nu vadă decât o masă infinită de pământ.

„Toată lumea a râs de el, afară de o singură ființă!”… Numai acei ochi albaștri și senini au plâns de milă, de iubire, de durere… Din ce vis nesuferit se trezește…. N-a fost vis, ci realitate și rușine!… S-a încălzit în casa lui, s-a săturat la masa lui… Și el, el, care trăiește, ce-a făcut? I-a dat foc casei? I-a răpit averea?… I-a batjocorit viața, apoi i-a pus un revolver în mână și i-a zis: ori te împuști, ori să-ți vezi casa casă de prostituție!… Nefericitul și-a ales moartea, iar el, el, prostituatul, a rămas stăpân acolo unde n-a adus nimic, afară de rușine! Sub ochii unui bătrân generos și ai unei ființe divine niciodată nu s-a comis o crimă mai stupidă la început și mai oribilă în urmă!… A greșit?… O dată… de două ori… de zece ori… Trebuia să se oprească… Trebuia să plece, fără să se uite îndărăt… Aș, nu, liniștit, nepăsător, petrecea, se simțea fericit, înfumurându-și mintea că răzbună natura insultată de un bătrân… El, judecător suprem?… El?… Un moleșit, un nesimțitor, un decăzut, un bețiv, un parazit murdar!

Cosmin se opri în mijlocul casei și, rotind o privire de om care-și pierde vederea, se izbi cu amândouă palmele peste obraji. O ploaie de stele scăpărară înaintea ochilor.

Aude sau i se pare? Cineva bate la ușă… Sa nu vină! Să nu vină! Ar fi în stare să-i spuie tot ce au făcut și s-o întrebe: cum se numesc faptele lor?… Bate la ușă… Prin cimitir răsună încă Veșnica lui pomenire! și ea îi bate la ușă?… Dacă e așa, să intre și să-i spuie dacă e nebunie sau crimă ceea ce au făcut ei! Cosmin se repezi la ușă și-o trânti de perete… Și-a pierdut mințile?… Ochii care-l privesc sunt ai lui Malerian?…

Picioarele i se muiară. Se sprijini de colțul sobei, scăpă capul în piept și mormăi:

— Poftim, domnișoară, poftim… Era Gelina, îmbrăcată în negru, așa cum fusese la cimitir.
— Domnule Cosmin, zise Gelina, și glasul ei curat tremură ca glasul unui soprano într-o catedrală, aș dori să-ți vorbesc, și grabnic, și deslușit. Mama s-a culcat. Valeri doarme.

Gelina se roși, trecu o batistă pe la ochi și se opri câteva momente. Cosmin, cu liniștea unui om care nu mai simte, îi dădu un scaun și o rugă să stea și să vorbească, că el „o ascultă, da, firește, cu plăcere… o! cum de nu… cu plăcere…”

Era alb.
— Domnule Cosmin, reîncepu Gelina privindu-l neclintit, a fost un om muncitor, cinstit și generos, și acum nu mai este. Și-l iubeam nu numai pentru că mi-era tată, ci pentru că, de când mi-aduc aminte, acest om mi s-a părut un martir. N-avea decât să mă privească, și mi-era de ajuns: știam ce vrea, știam ce-l doare, căci ori de câte ori eram unul lângă altul, înțelegeam și sufeream împreună. Într-o zi însă, este aproape un an, într-o zi de durere pentru mine, am rămas singură, am înțeles numai eu ceea ce el nu bănuia încă. Din acea zi am suferit pentru amândoi, pentru amândoi și pentru un vis mare, stins într-o clipă de oroare… De ce te uiți așa?… Te gândești la altceva?… Nu mă înțelegi, domnule Cosmin?

— Da, da, am înțeles, am înțeles! răspunse Cosmin, tresărind speriat.

— Multe zile și multe nopți am vroit să nu cred; am încercat să spun ochilor mei că mint, că nu văd! Într-un acces de friguri am vroit să mi-i scot, dar n-am avut curaj… El a avut. Eu n-am avut curaj, și am văzut înainte… Oh! domnule Cosmin, domnule Cosmin!…

Privirea lui aiurită căzu în jos. Strigătul ei plutea în aer, se învârtea pe lângă urechile lui, îl simțea sfredelindu-i conștiința. Într-o clipă de revoltă ridică capul în sus, deschise gura, voind să-i zică: „Sfârșește odată și dă-ți veridictul!”

— Poftim, domnișoară… înțeleg… da, de ce nu!… El a vorbit? Ceea ce îl zdrobi fu conștiința limpede că spusese altceva decât voise, că era odios și ridicol!

Gelina îl privi lung. Pe figura ei se coborî un văl senin și blând.
— Dorești să sfârșesc, domnule Cosmin? Să sfârșesc. Sunt aici trei ființe care nu pot trăi la un loc. Una din ele trebuie să plece. Eu, d-ta și… Pe ea însă nimeni nu are dreptul s-o dea afară. Dintre mine și d-ta, d-ta ești acela care să hotărăști. Cine vrei să plece, acum, îndată?

Pe Cosmin îl podidi plânsul, un plâns binefăcător.
— Eu, domnișoară! răspunse el acoperindu-și ochii cu amândouă mâinile. Voi pleca îndată, dar, te rog, te rog să-mi spui dacă vreodată mă vei ierta!

— Da! răspunse Gelina plecând repede. În prag însă se opri, îl privi cu ochii plini de lacrimi și-i zise: Dintr-un vis mare nu mi-a rămas decât o mare durere, dar cel puțin… oh! îți mulțumesc… acum, mai mult, n-ai fi putut face…

Ușa se închise. Cosmin auzi în lungul coridorului niște suspine năbușite.

Se șterse la ochi. Își luă pălăria și bastonul. Suflă în lumânare. Se coborî pe scara cea mică, care da în fundul curții. Deschise poarta și se repezi în stradă.

O imagine dezgustătoare îi trecu prin minte: i se păru că se aseamănă cu un parazit greoi care părăsește un pat străin, abia mișcându-se de gras și de nesimțitor.

Cosmin iuți pașii… E loc… e loc în lume când vrei să fii cinstit… Dar încotro?…

Oriunde!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Parazi%C8%9Bii