https://blog.revistaderecenzii.com
Pentru că m-ai binecuvântat, Părinte,
Din ‘naltul Cerului, cu mâinile prea sfinte
Și m-ai ursit frumuseții slujitor,
Cuvintelor păstor
Și inimilor frânte, alinare,
Pentru că nu m-am plâns, ca fiecare
Și n-am găsit povara lumii grea,
Și mi-a părut azur chiar firul de țărână,
Te binecuvântez din umilirea mea
De șapte ori în săptămână!
Pentru că, iată, îmi petrec ursita
Și pân’ la capăt, pasul meu nu șovăit-a
Și pentru că e ceasul marilor plecări
Al minunatei și surâzătoarei împăcări
Cu tot ce-a fost, cu tot ce n-o mai fi, —
Eu îți ridic altar de-nseninări
De șapte ori în zori de zi.
În slava Ta, mi-e inima o scară
Pe care urc spre Tine fără vreo povară
Așa cum urcă spicele de grâu:
Întreg și plin și fără de risipă…
Te simt necontenit în mine ca un râu,
Așa cum curge clipă după clipă…
Pentru că, Doamne, marele-nceput
Care-i sfârșitul nostru pământesc
Trimite serafimi să-mi bată-n geam, mă pregătesc…
Mai străvezie, parcă, haina mea de lut
Și mai ușoară așteptarea s-a făcut…
De aceea robul tău Te binecuvântează
De șapte ori în ceas de-amiază.
Pentru că-n inimă săditu-mi-ai prinos
Scânteia de mărgăritar a milei
Și pentru că în cugetu-mi voios
N-arunc blesteme și cârtire n-aud,
Te preamăresc, Stăpâne, și te laud
De șapte ori în asfințitul zilei…
Mărire Ție, Doamne, Ossana!
Ca mii de clopote voi răsuna,
Voi arde ca un munte de tămâie
Te voi răsfrânge ca un mare lac albastru
În care niciun tremurat de astru
Nelegănat de val n-o să rămâie
Și te voi bucura precum un paradis
Desfășurat de șapte ori în vis!