Editura Corint a lansat în această vară la București cartea Stirpea Drăculeștilor. Pseudocronică a Familiei Suţu (publicată în colecţia Istorie cu blazon; cu o prefaţă de Filip-Lucian Iorga).

Stirpea Drăculeştilor, o istorie romanţată a familiei Suţu

de Bogdan Jugănaru

Aflat în proximitatea kilometrului zero al Capitalei, Palatul Suţu reprezintă unul dintre punctele de reper cele mai cunoscute ale zonei Universităţii, pe lângă care au trecut generaţii de bucureşteni şi alogeni, de aproximativ 150 de ani încoace.

Obiectiv turistic important şi edificiu arhitectonic ce aminteşte de Bucureştiul de odinioară, palatul care găzduieşte, din 1956, Muzeul Municipiului Bucureşti a devenit un simbol al centrului vechi al capitalei, identificându-se, în ultimul timp, cu zona ultracentrală.

Notorietatea sa este dată în primul rând de amplasament, iar apoi de arhitectura în stil neogotic, uşor de remarcat în panoplia stilistică a zonei.

În pofida popularităţii sale în memoria colectivă locală, puţini sunt aceia care-i cunosc trecutul, care ştiu provenienţa numelui său ori istoria familiei care l-a întemeiat.

O adevărată legendă s-a creat chiar în jurul denumirii sale, multă lume având convingerea de neclintit că pronunţia corectă este „Palatul Şuţu”, nu „Suţu” cum ar trebui, această confuzie proliferând şi devenind în timp o regulă acceptată în mod aproape generalizat.

Construit de marele postelnic Costache Grigore Suţu, în perioada 1833-1835, în baza proiectului întocmit de arhitecţii Conrad Schwink şi Johann Veit, cu un interior proiectat câţiva ani mai târziu, în 1862, de artistul plastic şi decoratorul Karl Storck, clădirea a atins perioada sa de maximă înflorire în timpul în care proprietatea s-a aflat în posesia familiei Grigore (fiul legitim al fondatorului clădirii, amintit mai sus) şi Irina Suţu (fiica bancherului Ştefan Hagi-Mosco).

Atunci, la jumătatea secolului al XIX-lea, reşedinţa familiei Suţu găzduia cele mai îndrăzneţe petreceri ale epocii, din Bucureşti. Baluri, carnavaluri sau alte sindrofii exclusiviste dădeau strălucire novatoarei – pentru acea vreme – construcţiei.

Impunătoare, luminată din belşug cu ajutorul celor mai noi tehnologii ale momentului, palatul Suţu devenise un etalon al divertismentului monden pentru protipendada Micului Paris, dar şi al unei etichete care nu era întrecută în rigoare, decât de cea impusă de familia Otetelişanu, un fel de concurenţă pentru familia Suţu într-ale petrecerilor, recunoscută pentru exigenţa impusă invitaţilor foarte atent selecţionaţi.

Mai permisivi cu oaspeţii lor, soţii Suţu impuneau totuşi nişte reguli, între care cea mai importantă era obligativitatea invitaţilor de a sosi la reşedinţă doar în caleşti (simbol al avuţiei).

Este limpede că frumuseţea şi fascinaţia acestui palat a fost dată, în bună măsură, de însufleţirea pe care proprietarii săi i-au imprimat-o prin personalităţile lor puternice şi prin dinamica evenimentelor pe care le organizau în interiorul său, prin cancanul cu iz parizian sau grecesc creat în jurul personajelor-simbol ale familiei Suţu, fondatori şi păstrători peste timp ai edificiului cu care se confundau, la un moment dat.

Prin urmare, nu ar fi fost nimic mai nimerit decât o lansare – peste vremi – a unei cărţi dedicate familiei Suţu, chiar în interiorul fostei reşedinţe-simbol a familiei cu acelaşi nume. Cartea îl are drept autor pe unul dintre descendenţii cunoscutei familii cu origini fanariote, Radu Negrescu-Suţu.

„Unde altundeva să vorbim despre o carte dedicată familiei Suţu […], dacă nu în Palatul Suţu?” se întreba retoric – în deschiderea ceremoniei de lansare – Ana Antonescu, directorul editorial al Grupului Corint, care a publicat volumul în cadrul colecţiei Istorie cu blazon, îngrijită şi coordonată de scriitorul şi istoricul Filip-Lucian Iorga.

Cândva opulentă, fosta reşedinţă a familiei Suţu a fost de astă-dată o gazdă mult mai sărăcăcioasă în veşminte şi dotări ca pe vremuri. Lipseau felinarele cu gaz, care făceau cândva furori printre oaspeţi, dar şi printre trecători. Nu am găsit nici arnăuţii de la intrarea în curte, nici semeţii ofiţeri de cavalerie, aliniaţi în faţa intrării pentru a întâmpina invitaţii, dar, e adevărat că nici noi, cei ajunşi aici, la eveniment, nu am fost obligaţi să coborâm din caleşti, automobile de lux sau mai ştiu eu ce mijloc de locomoţie sofisticat.

Strălucirea a venit de această dată din interior, unde aristocraţia era bine reprezentată prin persoanele descendenţilor celor două familii care au condus destinele acestui palat, de la ridicare şi, apoi, în toată perioada când acesta s-a aflat în proprietate privată: Radu Negrescu-Suţu, autorul cărţii, şi omul de afaceri, Jean Chrissoveloni, urmaşul unor celebri bancheri interbelici cu acelaşi nume, de care se leagă istoria acestui edificiu, palatul fiind, pentru o perioadă scurtă de timp, sediul Băncii Chrissoveloni.

Trebuie, de asemenea, remarcată atmosfera caldă şi primitoare creată de organizatori şi întreţinută de cei prezenţi, captivaţi probabil de povestea familiei care a dat urbei acest simbol al boierimii româneşti modernizatoare, ridicat într-un moment de transformare pe care capitala îl cunoştea pe atunci, odată cu urbanizarea târgului Bucureştilor.

Revenind la volum, trebuie menţionat că Stirpea Drăculeştilor nu este prima carte care tratează acest subiect, fiind precedată de cel puţin alte două, apărute în ultimii ani, ceea ce denotă faptul că subiectul este unul ofertant, greu de epuizat şi cu şanse mari să fie reeditat sub o formă nouă în viitor.

Este interesant de observat faptul că Radu Negrescu-Suţu, autorul acestei lucrări, a semnat şi prefaţa uneia dintre cele două cărţi anterioare, cea denumită Iaşii de odinioară, apărută acum doi ani, tot la Editura Corint şi tot în colecţia Istorie cu blazon, considerată un best-seller. Autorul acelei cărţi, Rudolf Suţu, e nimeni altul decât bunicul lui Radu Negrescu-Suţu.

Dat fiind subiectul interesant, povestirile invitaţilor s-au succedat cu repeziciune, înghiţind minut după minut, într-o ordine prestabilită şi riguros respectată.

Am reţinut, din expunerile fiecăruia dintre invitaţi, dar şi din intervenţiile amfitrioanei serii, elemente interesante care descriu mentalităţile şi cancanul unei epoci, chiar unele aspecte psiho-comportamentale definitorii pentru societatea aristocratică a acelei perioade, cutumele care dominau viaţa socială de atunci.

Astfel, istoricul Filip-Lucian Iorga, cu o vădită afecţiune pentru subiect, ne-a teoretizat aspectele care au condus la ideea şi apoi scrierea acestei cărţi, în condiţiile în care subiectul nu este de tip mainstream, ci mult mai restrâns, de nişă.

Prin urmare, având iniţial o arie principală de interes public restrânsă la descendenţii acelor familii, genealogişti, istorici – ne explică Filip Iorga –, autorul a trebuit să compenseze acest impediment printr-o abordare cât mai accesibilă şi atractivă publicului larg, neiniţiat, care are nevoie nu doar de datele seci ale istoriei, ci şi de poveste. Reţetă valabilă, în general – în opinia lui Iorga –, atunci când avem în vedere o lucrare istorică.

Colecţia Istorie cu blazon urmăreşte, după cum mărturiseşte coordonatorul ei, „să ajungă la oameni care poate n-au auzit niciodată despre boierime, despre familiile domnitoare”, deci are un scop informativ extins, nu este destinată doar cercetării ştiinţifice stricte sau unei categorii de persoane limitate de interese şi poziţii specifice, cu riscul de a produce ambelor „tabere” nemulţumiri.

Am aflat că toată cartea, de la scrierea ei până la redactare şi tipar a durat mai puţin de un an, ceea ce reprezintă o performanţă, iar atmosfera şi intriga create în paginile acesteia pot fi asociate, în viziunea lui Filip-Lucian Iorga, cu cele din romanul fantastic Urzeala tronurilor, al scriitorului american de gen, George R. R. Martin.

În istoria tumultoasă şi în acelaşi timp interesantă a familiei Suţu se pare că a existat o legătură de familie de nezdruncinat, care s-a remarcat în momentele importante şi, după cum aveam să constatăm, s-a perpetuat peste vremuri până în zilele noastre, nu doar în momentele grele ci şi în cele de sărbătoare, cum a fost cazul acestei lansări.

Familia Chrissoveloni, formată din negustori greci, după cum o recomandă şi numele, a fost prezentă la lansarea cărţii, unde prin glasul şugubăţ şi foarte spiritual al lui Jean Chrissoveloni – actual om de afaceri – a adus evenimentului o notă cu accente amuzante.

Debordând de un fin umor şi de indiscutabile calităţi oratorice, Jean Chrissoveloni a prezentat latura feminină a familiei Suţu, subliniind importanţa doamnelor şi puterea pe care ele o manifestau în afacerile familiei, acesta fiind de fapt, secretul din spatele succesului afacerilor lor, cu precădere din domeniul bancar, având la bază principiul, foarte vehiculat, al femeilor care se află în spatele bărbaţilor puternici.

Pe parcursul expunerii domniei sale, Jean Chrissoveloni a elogiat personalitatea Elenei Chrissoveloni-Suţu, despre care am aflat că avea un caracter foarte puternic, era foarte ambiţioasă şi „ţinea frâiele” afacerilor familiei sale. Ne-am amintit, de asemenea, că a fost măritată de două ori, prima dată cu prinţul Dimitrie C. Suţu şi a doua oară cu scriitorul francez Paul Morand.

Primul mariaj al Elenei, ne relatează Jean Chrissoveloni, început în 1903, a constituit iniţial o mare onoare pentru negustorii Chrissoveloni, având în vedere titlul nobiliar al lui Dimitrie C. Suţu. Din această relaţie a rezultat o fată deosebită, dar care s-a stins în floarea vârstei, la 28 de ani.

Elena, devenită Hélène, s-a stabilit, după această tragică întâmplare, la Paris, în jurul anilor 1915-1920, după sfârşitul paradisiacei perioade cunoscute sub denumirea de Belle Époque, încercând şi reuşind să-şi creeze o poziţie importantă în societatea franceză, intrând astfel în concurenţă cu alte două-trei doamne de origine mioritică aflate în aceeaşi ipostază. Una dintre acestea, Martha Bibescu, i-a devenit o aprigă adversară timp de mulţi ani, iscându-se între ele diverse şicane şi replici demne de o rivalitate care se respectă.

O mare miză în această dispută feminină consta – spre exemplu – în oferirea serviciilor personale viitoarei Regine Maria, pe atunci prinţesă, care sosea la Paris şi de care trebuia să se ocupe una dintre doamnele rezidente acolo, în sensul unor anumite aranjamente, al aspectelor legate de cazare ş.a.m.d.

Având de fiecare dată câştig de cauză în faţa concurentelor sale, Hélène a stârnit, în mod evident, antipatia perdantelor şi astfel a început un război de uzură între acestea şi preferata prinţesei.

Un conflict care – povestit cu amuzament de Jean Chrissoveloni – părea desprins din legendarele dispute ale zeiţelor din Olimp şi care a îmbrăcat, în timp, forma unui duel cu două protagoniste: Elena/Hélène Chrissoveloni-Suţu şi Martha Bibescu.

Un subiect aprig disputat între cele două doamne era, de exemplu, cel legat de sabotarea, în timpul Marelui Război, a unor sonde de petrol, misiune cu care fusese însărcinat, pare-se, de către Regina Maria, soţul Marthei Bibescu, dar care avea să se producă doar prin intervenţia fraţilor Chrissoveloni.

Ambele susţineau însă că soţul, respectiv fraţii lor au reuşit isprava, iar la un moment dat, după o serie succesivă de replici – ne istoriseşte cu har vorbitorul – a apărut în spaţiul public o fotografie care-i înfăţişa pe cei doi fraţi Chrissoveloni ieşind murdari dintre sondele avariate, ceea ce a dus la dezlegarea misterului, dar şi la producerea unei ultime replici aparent copilăreşti din partea Marthei, într-una dintre scrierile sale ulterioare, dovedind astfel că resentimentele persistau între cele două doamne.

În timp, mariajul dintre Elena Chrissoveloni şi Dimitrie Suţu a început să se erodeze, din pricina personalităţilor diferite şi mai ales a preocupărilor opuse ale acestora. Dacă Elena era atrasă de filosofie şi lectură, în general, soţul său era pasionat de cai, inclusiv de concursurile hipice, precum şi de maşinile de curse. Singurul numitor comun al acestei familii erau petrecerile. Cei doi erau celebri pentru balurile mascate pe care le organizau, o trăsătură des întâlnită în genealogia familiei Suţu, după cum se poate constata.

La toate aceste petreceri era nelipsit romancierul şi eseistul francez Marcel Proust, care reprezenta un punct de întâlnire al celor patru doamne românce care-şi disputau supremaţia în Paris, fiind nelipsit de la petrecerile organizate de acestea.

Lipsa altor preocupări comune, precum şi diferenţele de gust care s-au accentuat în timp au dus la despărţirea soţilor Suţu, iar Hélène s-a recăsătorit, după trei ani de la divorţ, cu scriitorul şi diplomatul francez Paul Morand, un apropiat al lui Marcel Proust.

O anumită inabilitate politică i-a adus însă mari prejudicii lui Morand, care s-a poziţionat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după cum ne destăinuie Jean Chrissoveloni, alături de Philippe Pétain, eroul bătăliei de la Verdun, dar perdantul mareşal colaboraţionist din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Această poziţie – absolut neinspirată – i-a atras animozitatea de lungă durată a liderului Republicii Franceze de după Vichy, Charles de Gaulle, iar acest fapt avea să se răsfrângă asupra vieţii sale politice şi literare printr-o perioadă „neagră”, care a culminat, în anul 1949, cu înlăturarea lui Morand din diplomaţie, după ce fusese trimis în misiune diplomatică la Berna.

De altfel, de Gaulle s-a opus în mod repetat şi admiterii sale în rândurile Academiei Franceze, dar cu toate acestea Paul Morand a fost acceptat în anul 1969, devenind membru al prestigioasei instituţii.

La un an după moartea sa, survenită în 1976, Academia Franceză a înfiinţat un premiu pentru literatură care-i poartă numele şi care este considerat cel mai consistent premiu literar din Franţa, cu susţinerea financiară a Elenei Suţu, după cum ne mărturiseşte Jean Chrissoveloni în savurosul său discurs.

Toată descrierea vieţii Elenei Chrissoveloni, devenită Suţu, ne descoperă parcursul unei vieţi pornite de la o căsătorie de succes, care a onorat-o în acel moment, prin asocierea unei fete de negustori cu un prinţ, la evoluţia fulminantă pe care a înregistrat-o fata de negustori greci, până la doamna Hélène Chrissoveloni-Suţu, stabilită la Paris, unde era preferata viitoarei regine Maria. Apoi, desigur, o regăsim într-o postură pe care o putem cu uşurinţă suspecta de a fi moştenită genetic, aceea de negustoreasă, ea fiind femeia de succes aflată în spatele afacerilor soţului său, foarte sigură pe ea şi pe conducerea activităţilor profitabile ale familiei.

În încheierea expunerii sale, Jean Chrissoveloni ne-a împărtăşit din experienţa personală avută cu Elena Suţu, despre care ne-a relatat că a cunoscut-o la apusul vieţii ei, descriind-o ca pe o persoană foarte inteligentă, care-l chestiona despre economia din Anglia, despre situaţia politică engleză, în pofida vârstei înaintate, fixându-l pe tânărul (de atunci) Jean cu privirea, astfel încât, povestea cu umor Jean Chrissoveloni, a rămas marcat de acea privire şi a avut impresia, mult timp după acele întâlniri, că oamenii foarte inteligenţi nu clipesc. Enigma s-a elucidat însă cu repeziciune atunci când mama povestitorului nostru i-a spus că motivul pentru care bătrâna Elena Suţu nu clipea, ci îl privea fix, era lipsa vederii. „Aşa că teoria mea a căzut”, a conchis vorbitorul.

Ca o dovadă a caracterului ei puternic, susţine Jean Chrissoveloni, Elena Chrissoveloni-Suţu a solicitat dreptul de a purta până la finalul vieţii sale numele primului soţ, Suţu.

În afara unei foarte ample povestiri a vieţii Elenei Suţu, Jean Chrissoveloni a ţinut să amintească şi câteva lucruri interesante din istoria clădirii în care cu toţii ne aflam.

Astfel, am fost informaţi că localul actualului muzeu fusese cândva, înaintea marii crize financiare din anii ´30, sediul general al Băncii Chrissoveloni, ruinată după apariţia blocajului produs ca urmare a lipsei de lichidităţi de pe piaţă, un efect al acelei crize economice majore.

Cu toate acestea, urmaşul vechii familii de bancheri ne menţionează că falimentul băncii şi decimarea averii Chrissovelonilor s-a produs după ce fuseseră achitate toate obligaţiile de plată, care se ridicau la uriaşa sumă de circa 3 miliarde de lei, la cursul vremii.

Rămânând fără sediu, ca urmare a crizei, Banca Chrissoveloni a primit, în anul 1933, din partea lui Dimitrie C. Suţu, oferta de a se muta în palatul care-i purta numele, el fiind, de altfel, singurul participant fondator al acestei bănci, alături de cei din familia Chrissoveloni, începând din anul 1920, când banca şi-a modificat statutul.

Autorul cărţii, Radu Negrescu-Suţu, a continuat, în cuvântul său, zugrăvirea portretului Elenei Suţu, despre care ne-a destăinuit că era o cunoscătoare a mai multor limbi străine, dar nu avea talent literar, ceea ce constituia un dezavantaj în raport cu adversarele ei care aveau un anumit palmares în acest domeniu.

„Pentru a nu se da bătută în faţa celorlalte două-trei concurente a decis să se căsătorească cu literatura. Şi s-a căsătorit cu Paul Morand” – ne divulga autorul cărţii, într-un mod foarte poetic, completând că a considerat subiectul cărţii o datorie faţă de familie, dincolo de pasiunea pe care i-a stârnit-o subiectul.

Când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla, cam tot ce trebuia spus se spusese, iar frumoasa reuniune se cam încheiase, am avut parte de o intervenţie-surpriză, venită din public.

La secţiunea de întrebări, o doamnă foarte elegantă şi cu o voce care părea cunoscută, foarte stăpână pe sine, s-a ridicat şi a solicitat organizatorilor permisiunea de a spune câteva cuvinte despre familia Suţu.

Mai exact, despre Rodica Suţu, o prezenţă a contrastelor, care în ciuda unei vieţi modeste în anii grei ai comunismului, caracterizată prin farfurii ciobite, furculiţe cu dinţi lipsă, rochii învechite, dar şi prin două pahare de cristal, avea o ţinută aristocratică înnăscută, de la care nu abdica în nicio circumstanţă şi care o recomanda în orice situaţie.

Aceasta ar părea a fi trăsătura comună a femeilor din familia Suţu.

Cu această observaţie, a cunoscutei artiste Corina Chiriac, elevă cândva a Rodicăi Suţu, au luat sfârşit povestea şi povestirile din jurul familiei Suţu, descrise pe larg în cartea lansată cu acest prilej, o Stirpe a Drăculeştilor ce are toate şansele să producă eventul, după ce prima lucrare despre acest subiect a fost un best-seller, având aceeaşi reţetă.

Impresiile pe care ţi le lasă participarea la un eveniment editorial au obiceiul să se transforme, după o vreme, în amintiri care completează lectura cărţii la a cărei lansare ai asistat, ceea ce imprimă o consistenţă informaţională suplimentară şi îmbracă într-o imagine cumulativă toată povestea pe care o regăseşti în paginile ei.

Cumva, prin căi neştiute, se leagă conexiuni între ceea ce citeşti şi ceea ce revezi cu „ochii minţii” din noianul de lucruri expuse de invitaţi la lansare, despre personaje, despre obiceiuri, despre locuri.

Trecând agale sau precipitaţi pe lângă palat, paşii ni se intersectează periodic cu un monument arhitectonic care ascunde între zidurile sale istoria unei lumi cu totul aparte şi a unei familii care a dat ţării trei domnitori şi s-a afirmat în decursul timpului prin stil, rafinament şi patriotism, calităţi tot mai greu de regăsit în societatea românească actuală.

Considerat o monografie aproape atotcuprinzătoare a familiei Suţu, volumul dedicat acesteia reprezintă un reper pentru pasionaţi, dar şi pentru profesioniştii genealogiilor, pentru istorici şi, în egală măsură, pentru publicul larg, dornic de o lectură plăcută şi în urma căreia adăugăm în bagajul informaţional al fiecăruia dintre noi un strat care, printr-o miraculoasă sedimentare cerebrală, se va constitui treptat în cunoaştere.

Bibliografie:

Webografie:

1. Internet: Trei secole de modă pentru bucureșteni – „Casa lumei elegante”, la Palat, în ziarul „Cotidianul”, [online], (publicat vineri, 31 martie 2017), rubrica: Lifestyle, [accesat la 19.08.2017, 17:31]. Disponibil la: http://m.cotidianul.ro/casa-lumei-elegante-la-palat-298582/.

2. Internet: stirpea-draculestilor–pseudocronica-a-familiei-COR în www.libris.ro/. [accesat la 19.08.2017, 17:38]. Disponibil la: http://www.libris.ro/stirpea-draculestilor-pseudocronica-a-familiei-COR978-606-793-120-4–p1166305.html.

3. Internet: Palatul Suțu – Muzeul Municipiului București în site-ul oficial muzeulbucurestiului.ro, [accesat la 19.08.2017, 17:39]. Disponibil la: https://muzeulbucurestiului.ro/palatul-sutu.html

4. Internet: La Belle Époque: Palatul Şuţu în politeia.org.ro › Magazin Istoric, (publicat 16 noiembrie 2013), [accesat la 19.08.2017, 17:48] Disponibil la: http://politeia.org.ro/magazin-istoric/la-belle-epoque-palatul-sutu/21341/.