https://blog.revistaderecenzii.com/

Boierul Iorgu Buhtea și Toader Buhtea, nepotul lui, înfățișau cea mai aleasă spiță a boierimii moldovenești.

Neamul Buhteștilor, nu prea numeros, coborâtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteți la minte și tari la trup; unii dintre dânșii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vârstă de o sută cinci ani.

Pe un molitvenic, rămas din moși strămoși în neamul Buhteștilor, boierul Iorgu găsi însemnat, de mâna părintelui său, postelnicul Mihai, următoarele: Azi în 23 dechemvrie, în anul de la Hristos 1821, am trecut patru ani peste sută. În decembrie 1822 postelnicul muri.

Boierul Iorgu își amintea bine chipul măreț, încununat de părul alb ca omătul, al părintelui său.

Tot pe molitvenicul acesta, postelnicul se încercase să-și facă spița neamului.

Cel mai vechi, un Gheorghe Buhtea, căzuse bănuia postelnicul în lupta de la Valea Albă, purtată de Ștefan-Vodă împotriva turcilor: cam de la acea luptă, spunea însemnarea, numele lui Gheorghe Buhtea nu se mai pominește, numai doar al frățâne-său Radul. Acesta, Radul, avu și dânsul un băiat și o fată, Ruxanda, cel mai vechi nume femeiesc în neamul lor. Spița cuprindea numai trei nume de femei: pe al Ruxandei; al uneia Safta, strănepoata Ruxandei, fata unui Toader Buhtea (Grozovanul, pentru că pârjolise niște tătari ce-i călcaseră moșia însemnase postelnicul), și pe al Marghioalei, mătușa postelnicului Mihai.

Boierul Iorgu apucase dar nu mai ținea minte pe cea din urmă femeie din neamul lui: pe Savasta, o soră mai mică a postelnicului. Aceasta murise de holeră, chiar în casele unde locuia acum boierul. În spița din molitvenic Savasta nu era trecută.

Dintre toți Buhteștii, numai Gavril, fratele boierului, muri în floarea vârstei; călăreț vestit, jocul soartei făcu să fie omorât tocmai de un cal. Târât, cu piciorul prins în scară, peste câmpuri până în grajdurile curții, își dete sufletul în brațele celor ce-l ridicară să-i dea ajutor. Gavril Buhtea muri la patruzeci și trei de ani, lăsând un băiat, pe Toader, în vârstă de treisprezece ani.

La moartea fratelui său, boierul știu să-și ascundă nemărginita durere ce simțea. Își chemă nepotul din colțul unde încremenise de spaimă și-l duse lângă sicriu. Când ridică pânza de pe capul sfărâmat al mortului, copilul izbucni în plâns; dar boierul îi luă mâna de la ochi:

— Băiete, să știi că nefericirile, ca și fericirile, de la Dumnezeu vin și trebuiesc privite fățiș. Să fii bărbat cum a fost tată-tău și să-i porți numele cu cinste. Eu am să fiu lângă tine ca să te povățuiesc… Sărută-i mâna.

Copilul lipi buzele de mâna rece a tatălui său și își șimți sufletul mai puternic…

Boierul își puse toată înțelepciunea la îndrumarea temeinică a nepotului. Cu atât mai mult se silise să ajungă acest scop, cu cât vedea că tinerii ce răsăreau pe urmele bătrânilor nu mai erau destoinici să ducă înainte trăinicia neamului.

Chibzuise mult până se hotărî să-și trimită nepotul în străinătate. Îl momise dintru-ntâi în toate felurile, ca să-i cântărească firea: Din încercări sufletul iese mai tare sau se nimicește, zicea dânsul. Când văzu că băiatul rămâne neînduplecat deșertăciunilor lumești, că era strâns legat de pământul ce cuprindea țărâna tuturor alor lui, îl trimise la Paris.

În cei patru ani, cât rămăsese băiatul printre străini, îl călcase de patru ori; îl găsise mereu același: suflet curat, judecată dreaptă și temeinică. După patru ani, Toader Buhtea se întorcea în țară doctor în drept. Boierului îi fusese dat să-și vadă visul cu ochii.

La întoarcere, Toader Buhtea se odihni o iarnă întreagă. În primăvară, boierul îl luă alături de dânsul în viața încordată, dar sănătoasă și roditoare, a plugarilor.

Mai târziu, după ce-l desluși bine asupra noului trai ce avea să ducă de acum încolo, boierul îl plimbă pe la toate moșiile și-l întrebă:

— Pe care ți-o alegi, băiete, să-i porți singur de grijă?

— Pe toate, tată, e timpul să te odihnești și dumneata.

— Hait! fie, dacă vrei tu.

Și boierul deschise brațele să strângă la piept pe acela în care își simțea tresărind neamul cu atâta putere.

Ce-l mai neliniștea pe boier era însurătoarea nepotului. Degeaba, oricât căuta, nu mai întâlnea chipurile cele pline și sănătoase, fețele cu privirea limpede ale fetelor harnice și gospodine foc, de altădată. Ce Dumnezeu, gândea dânsul, să se sfârșească oare neamul moldovencelor cu cele de pe urmă jupânițe ce mai trăiau ici-colo câte una? Putea îngădui dânsul ca urmașul său să amestece sângele Buhteștilor tare ca vinul cel vechi cu cel apos al domnișoarelor strânse și înzorzonate de astăzi? Dar mai bine i se stinge neamul pentru veșnicie decât ar fi lăsat una ca asta!

Boierul Iorgu credea în adevăr că-i era dat să nu vadă cununia nepotului său.

Într-o zi, ducându-se, pentru niște afaceri, la boierul Furtună, îi răsări în prag chipul rumen și vioi al unei fete.

Cum nu se aștepta s-o vadă, rămase pe loc privind la dânsa.

— Fata mea! boierule, strigă mulțumit Furtună, care ieși întru întâmpinarea deosebitului musafir.

— Să-ți trăiască, frate. D-apoi nu știam că ai așa bujor de fată!

— Fetele cresc cât nici nu prinzi de veste, boierule.

Boierul Buhtea avusese de ce se mira, căci boierul Furtună, om amarnic și neînduplecat în faptele lui, nu-și scosese fata în vileag.

Mai anii trecuți, coana Măndița, soția boierului Furtună, ba chiar fata, avusese plecare pentru băiatul unui om bogat, dar fără să fie de neam; boierul le surghiunise atunci la țară. Acolo gândurile mamei se limpeziră, obrazul copilei înflori mai frumos, iar mintea li se statornici la amândouă. Gospodăriseră la țară trei ani de zile, și iarnă și vară, iar anul acesta boierul Furtună socoti cu cale să le aducă înapoi în târg.

Pesemne că întoarcerea fusese într-un ceas bun.

Când să plece, boierul Iorgu chemă pe fată și o sărută pe frunte:

— Sunt tare mulțumit, draga tatii, că mi-a fost dat să mai văd o fată ca cele de demult!

Nunta s-a pus repede la cale.

Într-o seară frumoasă de iunie, lume după lume se cobora spre biserica Domnească, unde avea să fie cununia nepotului boierului Buhtea cu fata boierului Furtună.

A fost o nuntă cum nu se mai văzuse. Târgul se rumenise ca într-o noapte din povești, în lumina masalalelor ce ardeau de la casa boierului Iorgu până la ușa bisericii.

Cursese toată boierimea din Moldova să ieie parte la o sărbătoare ce le mai amintea vremurile de altădată.

Luminat de fericire, boierul Iorgu Buhtea stătea în fața altarului cu privirile țintite spre icoana Maicii Domnului. Și niciodată, nimănui nu-i păruse mai frumos și mai falnic bătrânul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Rar om să fi fost mai cu vază în cuprinsul Moldovei ca boierul Iorgu Buhtea Boierul, cum i se zicea pe scurt.

În casa boierului se puseseră multe afaceri însemnate la cale, căci numai el știa să deie sfatul hotărâtor, el găsea cuvântul de împăcare pentru cei ce nu se înțelegeau.

Câte nu descurcase dânsul! Și, șopteau unii, câte nu încurcase atunci când nu putea împiedica altmintrelea o pornire fără căpătâi. Să știți, zicea el, de câte ori am legat pe doi, am dezlegat pe douăzeci!

Pentru mulți se suise dânsul în trăsură și pornise cu jalba în proțap la Vodă.

— Bine, mă Iorgule, îi spuse odată Vodă-Cuza, mulți mai ai de luat sub ocrotirea ta?

— Măria ta, deie Dumnezeu să am cât mai mulți, răspunse apăsat boierul.

— Ai dreptate; știu că-ți pui cuvântul numai pentru cei cu sufletul ales… Și-s puțini, boierule, puțini! adăugă Vodă cu amărăciune, uitându-se la cei de primprejur.

Să fi auzit că ai nesocotit povața unui bătrân!… Îndată îți trimitea trăsura și te poftea până la dumnealui. Când te chema, știai ce te așteaptă, dar n-aveai încotro, te duceai. Boierul îți ieșea în scară, te ducea în odaia de primire, îți da dulceți și cafea, apoi te lua la depănat. Nu scăpai decât atunci când îți ghicea din ochi că te întorsese pe calea adevărului. Avea un mare dar: îți citea în privire, cum ar fi citit într-o carte. Odată, tot așa, povățuia pe un tânăr; i-a vorbit boierul cât i-a vorbit, apoi, după ce s-a uitat drept în ochii lui, s-a sculat de pe scaun și a deschis ușa:

— Paraschivo! mai adă dulceți și cafea, cuconașului.

— Îți mulțumesc, boierule, am luat o dată, răspunse stingherit tânărul.

— Dumneata crezi că nu te-am înțeles? răspunse boierul. Pe când îți vorbeam, te gândeai că tot mai bune mi-s dulcețile decât spusele.

Îl ghicise. Tânărul mai luă dulceți, cafea, apoi fu silit să vorbească cu boierul, două ceasuri întregi, despre prăsila porcilor.

Altă dată, venind mai mulți ocârmuitori ai târgului să-i ceară sfatul într-o afacere bănească, boierul le făcu socoteala rotundă, arătând câți bani puteau economisi fără să știrbească nimic din ce-și puseseră dânșii în gând. Toți rămăseseră foarte mulțumiți; numai mulțumirea unuia nu prea era din inimă. Dar ochiul cel ager al boierului băgă de seamă: Ce e drept, mia dumitale de lei n-am pus-o la socoteală.

Ocârmuitorul, care se gândea tocmai la miișoara ce-i alunecase din palmă, nici nu crâcni, dar se înroși până-n albul ochilor.

În clipe de acestea, cuvântul lui tăia ca sabia.

Vânător vestit, un sfert de viață o petrecuse prin munți; îndrăzneț și ochitor ghibaci cum era, își atrăsese pe socoteala vieții lui de vânător povestiri de necrezut. Când le auzea, Buhtea se mira grozav:

— Măi, măi, măi! amarnică-i lumea.

Odată, întorcându-se de la Iași, se întâlni într-un han c-un alt drumeț, care sosise de cu noapte. Din una-n alta, străinul, căruia nu-i mai tăcuse gura, aduse vorba și despre Vodă-Cuza:

— Îndrăzneț om, spunea dânsul. Ia închipuie-ți dumneata ce am aflat de la un om care a văzut minunea cu ochii lui. Cică Vodă și cu Buhtea Boierul vrând să arate, zilele trecute, cât de buni chitaci sunt, și-au pus câte un măr pe cap, apoi au tras cu pistoalele amândoi deodată și au luat merele cu gloanțele fără să-și atingă măcar un fir de păr.

Boierul, plictisit, răspunse:

— Vezi că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Astăzi au vrut să facă tot astfel, dar au pățit-o. Buhtea a murit lovit drept în frunte, iar Vodă e pe moarte. Eu vin de la Curte, i-am văzut pe amândoi.

Străinul rămase întâi cu gura căscată, apoi se repezi din han, încălecă și porni ca o furtună înapoi la Iași. Până seara vestea s-a răspândit în toate părțile, iar Vodă a râs cu lacrimi de gluma boierului.

Acum, deși în plină putere, boierul nu mai vâna. Ba, avântul de altădată i se prefăcuse într-o nețărmurită milă. De câte ori nu se gândea cu părere de rău la jertfele ce le făcuse gustul său de vânător!

Dar ce pusese boierul mai presus de orice în viață, fusese cinstea: Cinstea e ca sângele; dacă-ți lipsește, mori. Astfel de învățăminte dăduse dânsul nepotului său. Celui care nu-și ținea cuvântul, nu-i mai întindea mâna. Dânsul nu făgăduise niciodată ce era cât de cât de puțin îndoielnic, iar când spunea că o să-ți facă un lucru, era ca și făcut.

Până mai deunăzi glasul lui încă nu găsise împotrivire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Astăzi vremurile se schimbaseră. O prăpastie din ce în ce mai mare se deschidea între apucăturile tinerimii emancipate, dragă Doamne, și povețele domoale, dar pline de bun simț, ale bătrânilor.

Sfătuitorii de altădată începuseră a fi părăsiți.

Sfaturile bătrânilor nu mai plăceau; erau ca albinele care puteau da miere, dar și acul lor usturător.

Ocârmuitorii noi căutau a șterge până și urmele muncii cinstite a bătrânilor; neîndrăznind să-i atace fățiș, îi loveau în străduințele lor de ani întregi. Boierii ajunseseră să nu-și mai cunoască târgurile unde se născuseră, copilăriseră și îmbătrâniseră.

Cutare boier cheltuise din averea lui să lărgească o uliță; tinerii, veniți după dânsul, o strâmbau pentru estetica Urbei; alt bătrân, crescut în frica lui Dumnezeu, zidise o biserică și-o înzestrase cu icoane de aur, policandre de argint, cu aier țesut, în fir și mărgăritare, de către trei rânduri de jupânițe din neamul lui; tinerii o lăsau să se macine în ruină, până când, venindu-le bine la socoteală, o dărâmau pentru că împiedica vederea unui teatru, bunăoară, ce aveau să clădească dânșii; pe locul unde fusese altădată altarul de lemn săpat cu meșteșug și credință, ținea câtăva vreme o cruce neîngrădită și pângărită de toți.

Boierii se priveau cu lacrimile-n ochi: Neam nemernic, boierule, neam nemernic!

Însă ceea ce mâhnea de moarte pe bătrâni era rătăcirea celor doitrei copii de-ai lor în șleahta filfizonilor.

Cum, prin ce schimbare sufletească, acești oameni sânge din sângele lor, carne din carnea lor putuseră rupe cu trecutul și luneca în mijlocul celor de care nu erau legați prin nimic, nu puteau să înțeleagă bătrânii.

Creșterea, răcnea Furtună, creșterea! De ce nu s-a ales așa băiatul lui Pană, al lui Trufanda? Pentru că au fost struniți la vreme; pentru că părinții n-au desfăcut băierile pungii, țâncilor fără de minte. Cei care au făcut-o, vor da seamă lui Dumnezeu.

Boierii cu inima slabă, care lăsaseră averea pe mâna copiilor, îl ascultau și se gândeau că târziu mai poate da omul de urma greșelii în care a trăit…

În mijlocul acestor hărțuieli nici unul nu părea mai liniștit ca boierul Iorgu Buhtea.

Vedea el bine că lucrurile nu se mai puteau schimba, dar îi era deajuns că cel puțin sângele lui rămăsese curat, ca al strămoșilor ce luptaseră sub Ștefan Vodă, pentru mântuirea pământului în care aveau să doarmă somnul de veci.

Dar liniștea plină de dispreț a boierului înfuriase grozav pe tineri; aceștia doreau să vie cât mai degrabă împrejurarea care i-ar putea izbi de stânca ce le sta în cale; știau bine că boierii nu făceau un pas fără sfatul lui Buhtea, cel mai înțelept dintre ei.

În adevăr, boierul, de o bucată de vreme, nu se mai amesteca în hărțuielile zilnice un dezgust ascuns îi încerca sufletul și-i întorcea ochii de la ele , dar sfătuia pe toți ceilalți cum să le ducă la sfârșit…

Clipele acestea erau grele pentru dânsul; doar cei doi copii ai nepotului său, băiatul și fata, îi înseninau viața.

De aceea, când Toader Buhtea, dezgustat, ca și boierul, de cele ce se întâmplau, hotărî să se mute cu totul la țară, boierului îi păru bine:

— Mută-te, Toadere; o să merg și eu cu tine.*

Împrejurarea dorită de tineri sosi mai degrabă de cum se așteptau dânșii.

În dimineața zilei în care boierul Iorgu și Toader Buhtea trebuiau să plece la țară, muri pe neașteptate conul Gheorghieș Pară; prin moartea lui se deschidea un loc în sfatul țării.

Boierii nu puteau rămâne la o parte fără să încerce măcar a înlocui pe boierul Pară cu unul dintre dânșii; ba era o datorie chiar, să lupte când nici o minte luminată nu se afla printre cei trimiși să îngrijească de nevoile ținutului.

Într-o asemenea împrejurare, cuvântul lui Buhtea era de mare nevoie; merseră cu toții la dânsul și-l rugară să mai râmâie câteva zile. La urma urmei, boierul se înduplecă să mai steie până după alegeri. Toader Buhtea plecă la țară numai cu nevasta și copiii.

Aveau dreptate boierii să se îngrijească de urmările morții lui Pară. Tineretul, bucuros că scăpa de un boier ca Pară, găsiră prilejul binevenit să înlăture piatra ce le sta pe inimă.

Gazetele târgului începură a tăvăli în mocirla ocărilor amintirea seninului bătrân de până mai deunăzi; prin el tineretul căuta să deschidă ochii tuturor asupra pecinginii sociale asupra boierimii care oprea mersul înainte al ținutului. Tinerimea, dânsa-i mântuirea, sfătuiau foițele împărțite degeaba prin toate ungherele.

În această vreme Buhtea îndemna pe boieri să tragă la sorți care anume dintre dânșii aveau să înlocuiască pe Gheorghe Pară. Căzu boierul Neagu, om bătrân, cinstit și cu minte, dar nefericit din pricina feciorului său care-i făcuse viață amară, cheltuindu-i fără nici o socoteală averea.

Tinerii, cum auziră, hotărâră să aleagă cu orice preț pe Gheorghe Neagu, feciorul bătrânului. Prin aceasta erau încredințați că vor semăna dezbinarea între boieri.

Gheorghe Neagu era unul dintre puținii care trecuseră de la boieri în rândul tineretului. Alergară la dânsul.

Tânărul Neagu nu se gândise niciodată la o așa cinste; acum, dacă întâmplarea i-o aducea, adică la ce n-ar fi primit? Om fără nici un căpătâi, nu degeaba își petrecuse mai tot timpul prin străinătate, de unde se întorsese cu o diplomă cumpărată; în viața lui strecurată până acum mai mult prin cafenele, roasă prin duele și aventuri, de ce n-ar fi încercat și această faptă de un soi cu totul nou pentru dânsul?! Primi fără nici o șovăire.

La dreptul vorbind, nici prietenii lui nu se așteptaseră ca Neagu să primească atât de repede.

Seara, Gheorghe Neagu duse singur vestea tatălui său:

— Știi, bătrânule, că suntem vrăjmași?

Bătrânul nu-i răspunse; știa el de mult aceasta: erau vrăjmași de la avere, de la apucături, gândire, de la tot.

— Mi-au pus candidatura ca guvernamental.

Într-adevăr, la asta nu se așteptase tată-său. Nu-i venea să creadă că băiatul lui o să ajungă până acolo să-i poarte dușmănia pe față. Lucrul însă era așa; conul Mihalache se încredință că băiatul său nu glumea.

Bătrânul se tulbură grozav, se sculă de la masă, porunci să-i vină trăsura și porni la boierul Furtună, să-i ceară sfatul.

Câtă vreme boierul Neagu povesti întâmplarea, boierul Furtună de-abia se putu ține pe scaun de neastâmpăr:

— Ei, și nu l-ai croit? Halal să-ți fie, Mihalache!

Bătrânul începu să plângă:

— E prea târziu, prea târziu, îngâna dânsul. La ce mi-a folosit cinstea dintr-o viață-ntreagă? Mi-a cheltuit tot ce aveam; deunăzi, dacă nu era Boierul, să-mi deie o mie de galbeni, mi-aș fi pierdut și moșia.

— Coane Mihalache, strigă Furtună, coane Mihalache, du-te acasă, sfătuiește-l să se lepede de nesocotința lui și, dacă n-o vrea, ia-ți bățul, croiește-i vreo două și dă-l pe ușă afară ca pe un netrebnic. Calcă-ți pe inimă și nu fi muiere, că te calcă el pe urmă.

Bietul bătrân plecă mai amărât de cum venise. Seara, când îi vorbi băiatului, acesta începu să râdă cu hohot; atunci bătrânul își găsi puterea să-i spuie toate, verde, în față, să-l facă netrebnic:

— Mi-ai făcut numele de râs, mi-ai mâncat zilele; să lipsești din fața mea, netrebnicule.

Băiatul se sculă furios, se apropie de tată-său și-i dădu cu tifla:

— Na, hodorogule!

Bătrânul crezu dintru-ntâi că se prăbușește jos, apoi tot sângele îi năvăli la cap, se repezi de luă bastonul din colț și începu a da în fecioru-său. Acesta, zăpăcit de repreziciunea loviturilor, abia își nimeri pălăria și fugi afară.

Boierul Neagu, istovit de puteri, căzu, plângând, pe divan.

A doua zi se duse din nou la boierul Furtună, îi istorisi cum îndeplinise fără voie sfatul ce-i dase și se rugă cu lacrimile în ochi să-l lase pe dânsul la o parte.

Furtună îi făgădui că va stărui pe lângă Boierul, căruia conul Mihalache nu îndrăznea să i se arate.

În fața acestei noi și neauzite întâmplări, care punea în gurile tuturor numele unuia dintre cei mai cunoscuți boieri, Buhtea hotărî nu numai să lase la o parte pe boierul Neagu, dar să nu mai puie pe nimeni în locul lui la alegeri; să rămâie filfizonii de capul lor și ținutul de izbeliște.

— Vor vedea dumnealor cât prețuiesc hodorogii, zise el.

Tinerilor le păru grozav de rău când aflară că boierii rămâneau de o parte, de bună voia lor.

Fusese un prilej nimerit să le deie lovitura din urmă!

— Nu vedeți voi că li-i frică? țipa Gheorghe Neagu.

— Da, da, au înțeles singuri cât le prețuiește pielea de evgheniști, strigau ceilalți…

Gheorghe Neagu se alese deputat.

Ca să deie mai mare însemnătate învingerii, tinerii închipuiră o sărbătorire cum nu se mai făcuse până atunci în târg. Seara adunară măhălălile, le împărțiră masalale și, c-un taraf de lăutari în frunte, porniră acasă la Gheorghe Neagu.

Acolo, luminile stinse.

Lumea începu să strige:

— Trăiască deputatul Gheorghe Neagu!

Strigătele străbătură până în odaia boierului Neagu, care era bolnav în pat; când le auzi, bătrânul căzu cu fața în perne, plângând.

Cineva aduse vestea că sărbătoritul e la cafenea. Mulțimea se întoarse. În fața cafenelei, uralele răsunau ca niște pocnete de pistoale.

Deputatul fu ridicat pe brațe și silit să vorbească.

Ca om politic ce era acum, Gheorghe Neagu rupse fățiș cu trecutul, blestemă bătrânii, arătând cum, pentru fericirea neamului, călca și iubirea datorită părintelui său și sfârși strigând la rându-i, cât îl ținea glasul: Trăiască tinerimea învingătoare!

Strigătele detunară din nou, iar taraful începu să cânte Deșteaptăte, române.

În vreme ce alegătorilor li se răsplătea prin băutură, câțiva pierdevară porniră cu masalalele prin mahalaua boierească.

— Ce-o fi, Măndițo, întrebă boierul Furtună, care nu se pricepea de unde veneau strigătele și lumina cea mare.

— O fi vreun foc, Vasile.

Boierul Furtună ieși în cerdac. Mulțimea ajunsese tocmai la poarta lui:

Trăiască deputatul Gheorghe Neagu, deputatul tinerimii!

— A! asta-i, lingăilor? Grigore, dezleagă zăvozii și asmuță-i la poartă, strigă boierul Furtună.

Cei cinci zăvozi se repeziră ca niște lei spre poartă; masalagiii o luară la sănătoasa, dar la capătul celalt boierului Trufanda îi venise se vede același gând: din ograda lui se năpustiră alți zăvozi, și-ntr-o clipă se adunară toți câinii de prin curțile boierești. Părtașii tineretului aruncară masalalele și pălăriile, ca să fie mai sprinteni, apoi o zbughiră printr-o hudicioară, unde abia putură scăpa de furia câinilor.

Alegerea avusese loc sâmbătă; duminică, boierii, ca de obicei, veniră îndată după prânz, să mai steie de vorbă, la cafeneaua din mijlocul târgului Cafeneaua boierească, unde se băuse cu o seară mai nainte, dar în care, nu de multă vreme, începuseră să intre și cei mai așa, mai de mâna a doua, cum s-ar zice. Boierii își păstraseră în cafenea colțul dumnealor, cu covor așternut pe jos, cu divan lângă perete și cu mese de marmură în fața lui.

Proprietarul, Ghiță Evghenistul, cum îi zicea lumea, nu te-ar fi lăsat, odată cu capul, să te așezi în colțul boieresc.

— Nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala, zicea râzând celui ce se încerca să calce obiceiul.

De mult ce primise și slujise pe boieri ajunsese să se creadă și el oarecum de neam; cu mare greu se hotărî să deschidă ușile și altora, mai mititei. În cele din urmă, i se făcură atâtea neajunsuri din pricina aceasta, încât alergă într-una din zile cu lacrimile în ochi la boierul Buhtea:

— Ce e de făcut, Măria ta, că nu mă mai lasă tineretul ista să trăiesc.

— Dă, măi Ghiță, alte vremuri, alți oameni! Primește-i și tu; ce-ai să faci? Păstrează-ne nouă locul din stânga și dă drumul la oricine, căci mâini-poimâini, când ne-om cărăbăni de pe lumea asta, copiii tăi cu dânșii au să rămâie…

Pe ziua de azi, Ghiță avea fața întunecată de tot; primi pe boieri oftând, uitându-se cu ură în colțul din dreapta, unde filfizonii, gătiți ca de nuntă, se adunau unul câte unul.

Gheorghe Neagu se lăsase așteptat; în cele din urmă, sosi și dânsul; fu primit cu mare veselie.

Boierii sfătuiau domol, sorbindu-și în tihnă cafelele; nici nu ascultau glumele ce veneau înspre dânșii ca o ploaie de săgeți. Noroc că boierul Furtună plecase de dimineață la o vie; dacă ar fi fost aici, poate că lucrurile n-ar fi rămas așa: cum e dumnealui furios, le-ar fi dat îndată peste nas.

Peste câtva timp se coborî din trăsură și boierul Buhtea; când zări pe Neagu, întoarse capul și se duse întins la masa boierilor, de se așeză cu spatele la dânsul.

La intrarea lui, tineretul coborî glasul.

— Ce dracu bre, parcă ne-ar fi frică de dânsul; ce-ați amuțit așa?

— Știi una, Neagule? Eu găsesc că ar fi vremea să dai grozavului istuia peste nas, șopti un altul.

Gheorghe Neagu se îngâmfă, porunci șampanie și turnă prin pahare.

— Să bem, băieți, în sănătatea celor de acum.

Costache Negură, nașul lui Gheorghe Neagu, dete cu jale din cap:

— El bea vinuri scumpe și bietul tată-său abia o duce de azi pe mâine.

Neagu mai porunci șampanie; sângele tinerilor prinse a clocoti, glasurile se ridicară din nou.

— Ar fi bine să ieșim de aici, au început să se obrăznicească, spuse Boierul.

Când să plece boierii, Neagu băgă de seamă și se grăbi să vorbească:

— Aveți dreptate voi: obiceiurile învechite trebuiesc călcate în picioare ca și interesele personale. Ruginiții, cu orice preț, înlăturați.

Boierii îngălbeniră de mânie.

Buhtea se întoarse către Costache Negură și zise liniștit, dar cu glasul tare:

— Să-i spui lui Mihalache, din partea mea, că rău a făcut că nu și-a urecheat la vreme mucosul.

Apoi ieși, cu capul sus, din cafenea, urmat de ceilalți…

Tinerii amuțiră: tocmai după ce se duseseră boierii, își veniră în fire de cele auzite. Neagu începu să strige în gura mare că-i va arăta el cine-i mucosul. Tinerii îi țineau hangul; după părerea tuturor, duelul era de neînlăturat: Auzi dumneata, să se insulte un deputat, reprezentantul păturii culte, alesul tinerilor oamenii de viitor ai țării!

— Cu ce s-a simțit insultat? strigă unul. Neagu nu i-a spus-o personal. Dacă și-a luat-o asupra dumisale, înseamnă că se cunoaște singur mai bine de cum îl știm noi.

— S-au dus vremurile dumisale; astăzi nu ne mai sperie cu bătrânețea.

— Bătrân-nebătrân, cum știe să arunce vorbele, trebuie să știe să-și deie socoteală de ele, strigă Neagu.

Firește, după ce se domoliră puțin, se puse la cale duelul. Aleseră pe doi mai vorbăreți, să se ducă la boier ca martori ai lui Neagu; acesta, cu ifosul lui, hotărî condițiile: aveau să se bată cu pistoalele: trei focuri, unul la 30 și două la 25 de pași; rănile ușoare să nu se țină în seamă.

Unul se apropie de Neagu:

— Dar tu știi că pe vremuri boierul a fost un trăgător vestit.

— O fi fost pe timpul lui Moruz, răspunse Neagu; azi nu-l vezi că tremură ca o gelatină?

Toți râseră de spiritul lui Neagu.

Ș-apoi nu era doar întâiul duel al lui Neagu; prin străinătate avusese cu ghiotura; rănise în toate. La lucruri de acest fel era un norocos de frunte. Luară înțelegere ca, într-un ceas, să se întâlnească la unul din ei, să chibzuiască răspunsul boierului, care se putea prea bine să nu primească; apoi se împrăștiară.

Dintre toți, cel mai încredințat că boierul Buhtea, cu toată bătrânețea lui, o să primească duelul, era Gheorghe Neagu. Dânsul se gândea cu bucurie la faima care avea să-l acopere după acest duel, chiar dacă numai ar fi rănit pe boier. Ce vorbă! Era cea mai frumoasă întâmplare ce-i venea în viață, mai frumoasă chiar decât deputăția. Ș-apoi se ducea mai încrezător ca totdeauna în norocul lui; ce spusese mai adineaore, că boierul o fi fost trăgător vestit pe timpul lui Moruz, o spusese, nu din glumă, cum o luaseră ceilalți, ci încredințat că e așa; pe când ochiul lui era tot atât de ager ca acum doi-trei ani în urmă…

Boierul își citea gazeta, când cei doi martori sunară clopoțelul. Buhtea le ieși înainte, de-i primi. În fața lui, ifosul obișnuit al celor doi tineri pieri; începură foarte încurcați:

— Vă rugăm să ne iertați… O afacere… O afacere de onoare ne aduce… Suntem foarte mâhniți…

Boierul zâmbi.

— Înțeleg mâhnirea dumneavoastră, și e păcat, căci sunteți tineri; în schimb, o să vă trimit pe doi bătrâni mai veseli.

Tot timpul cât vorbi, îi ținu în picioare, în sală.

Martorii hotărâră locul de întâlnire cu boierii, apoi mai îngânară două-trei cuvinte și-o șterseră foarte bucuroși că scăpau de cei doi ochi ce le sfredeliseră într-o clipă toate gândurile. Când se văzură în trăsură, răsuflară din greu:

— Uf! afurisit boier! Parcă l-ar fi chemat la chef; ce Dumnezeu, nici n-a tresărit. Cum i s-o fi părut lui Neagu că tremură? Îi cât un brad, omule!

La vestea că boierul primise să se bată, Neagu și cu prietenul lui săriră în sus de bucurie.

— E vorba că ne-a ținut toată vremea în sală ca pe niște câini.

Tinerii se înfuriară:

— Să nu-l cruți, Neagule, țipa care mai de care.

— Nu vă fie frică, le răspunse dânsul, vă curăț eu pădurea de toate uscăturile, în scurtă vreme.*

Buhtea trimise trăsura la conul Sandu Dragoș, cu o scrisoare prin care-l ruga să vie numaidecât împreună cu boierul Anghel Iurașcu.

Într-un sfert de ceas, cei doi boieri suiau scările: conul Sandu Dragoș, scurt și gros; conul Anghel Iurașcu, de aceeași statură, dar mai slab. Până în susul scărilor, conul Sandu se făcuse numai o apă de nădușeală.

— Ne-ai adus pe sus, boierule, ce prăpăd o fi? Bietului Sandu i-a ieșit sufletul suind în fugă scările.

— Bine-ați făcut că v-ați grăbit, le spuse boierul, căci iată cum stă lucrul.

Ajunși în odaie, boierul le povesti în câteva cuvinte ce era și de ce-i chemase.

Conului Anghel îi trecu veselia, iar conul Sandu rămase cu mâna în buzunarul unde-și căuta batista, să se șteargă pe frunte.

— Boierule, începu conul Anghel, să-mi îngădui să-ți vorbesc câteva cuvinte; eu cred că ar fi să te cobori prea jos primind să te bați cu un om ca Gheorghe Neagu, pe care l-ai miluit de atâtea ori și care, în schimb, te bârfește și pe dumneata ca și pe noi toți.

Conul Sandu prinsese la suflet:

— Și eu cred tot așa, boierule, zise dânsul.

— Eu nu socotesc astfel, dragii mei, și voi trebuie să faceți ce vă rog eu, răspunse boierul. Gheorghe Neagu o fi el un om de nimic, dar astăzi are un loc în sfatul țării; locul acesta l-am ținut și eu, și tu, Sandule, și bietul Pară până mai deunăzi; dacă nu cinstim omul, să-i cinstim locul care-l are el. Ș-apoi, boierilor, mâine-poimâine ne ducem; mai avem acolo câțiva ani de viață, nu vreau ca tocmai la sfârșit să lăsăm o amintire jignitoare, să se vorbească pe urma noastră ca pe urma unui neam de iepuri. Lumea te judecă după ce aude…; dar nu mă duc cu gândul să-l împușc; uite, mi-i martor Dumnezeu.

Boierul se întoarse spre iconostas și-și făcu cruce.

— Tocmai asta mă neliniștește, boierule, răspunse conul Anghel. Știam eu, fără să-mi spui, că nu te duci cu gândul să-l omori, dar vezi că dânsul vine cu gândul să te ucidă. Boierule, omul acesta n-are suflet. N-o să te cruțe, Doamne ferește. Bagă de seamă că nu cruță nici pe cel care i-a dat viața.

— Nu, coane Anghele, nu-l crede atât de fără suflet. Neagu face asta de fală.

— Boierule, o face ca să te omoare. Dar deoarece dumneata crezi că trebuie să te bați, înseamnă că ai judecat bine. Iartă-mă că mi-am dat și eu părerile, sufletul unui prieten se moaie ușor. Ne ducem.

— Să primiți orice condiții v-or pune și să potriviți ca mâine să ne batem cât mai de dimineață.

Boierii își luară ziua bună; Buhtea ieși după ei în cerdac. Pe scara de jos, conul Sandu se întoarse:

— Te găsim mai târziu acasă, să-ți aducem răspunsul?

Nu-i nevoie să vă trudiți, dragii mei; mâine, la șase dimineață, vă aștept să luam împreună cafeaua; îmi veți spune atunci cum ați hotărât.

După ce plecară, Buhtea se plimbă puțin prin cerdac; gândurile îl ținură câteva clipe legat de întâmplarea de după prânz, apoi liniștea i se coborî în suflet. Nu era omul care să se lase pradă închipuirilor ce pun, atât de ușor, stăpânire pe mințile oamenilor slabi.

Boierul se coborî în grădină și-o luă printre teii ale căror ramuri se împreunau deasupra, cufundând aleea în întuneric; departe, la capătul celalt, apusul se zărea puțin, ca lumina unei candele ce clipocește într-un altar. Boierul se opri, privi într-acolo, apoi păși ușor pe nisipul moale.

Îi lipseau copiii nepotului, ce-l întovărășeau totdeauna în plimbările prin grădină. Amintirea lor îl făcu să zâmbească de mulțumire.

La capătul aleii grădina se prăvălea în vale; dincolo de umbra copacilor lumina izbucni ca o flacără.

Boierul puse mâna streașină deasupra ochilor și rămase multă vreme cu privirile pierdute, până departe, în adâncul zării, unde bulgărele de aur se topise, înecând cerul și pământul.

Degrabă seara avea să se lase ușoară, ca aripa unei păsări ce vine de departe.

Târziu, boierul se întoarse în cerdac, unde îl aștepta masa. După ce gustă din mâncare, porunci de-i aduse un jilț, se așeză într-însul și-și apinse o țigară.*

Vestea că Buhtea se va bate în duel străbătu ca fulgerul tot târgul. Nimeni nu se așteptase să ajungă lucrurile până aici. La urma urmei, își ziceau cei mai mulți, ce mai vor băieții aceștia? Își aleseseră pe unul dintre ei, batjocoriseră, pe toate potecile, pe toți cei dinaintea lor, și-acum, când ajunseseră să le spuie bătrânilor în față cele ce scriseseră prin gazete, să provoace la duel pe cel care-i pusese la locul lor? Pe cine! Pe boierul Iorgu Buhtea, omul căruia nu era nimeni în ținut să nu-i datorească recunoștință!

În câteva ceasuri, tot târgul trecuse de partea boierului Buhtea. Boierii își chemară băieții și, sub jurământ de afurisenie, le luară cuvântul că nici nu se vor uita la cei din șleahta lui Neagu, care-și necinsteau neamul.

Boierul Furtună află tocmai seara, târziu, când se întoarse de la vie, vestea duelului.

Coana Măndița nu se pricepea cum să i-o spuie:

— Știi, Vasile, că Gheorghe Neagu v-a făcut ruginiți în cafenea?

Boierul se făcu foc:

— Măndițo, astfel de lucruri să nu-mi spui mie. Eu nu vreau să știu ce se vorbește în dosul meu.

— Da vezi că cuscrul l-a făcut mucos.

— Ei și? foarte bine i-a făcut.

— Mâine se bat cu pistoalele, Vasile dragă.

Boierul sări în sus:

— Ce spui?

Conul Vasile se repezi, își luă bastonul cel gros și o porni pe ușă, curat ca o furtună.

Se duse întâi la boierul Iorgu: acesta se culcase. Atunci o luă înapoi spre boierul Trufanda. Îl zări în cerdac:

— E adevărat, Alecule, că Boierul se bate mâine cu nemernicul acela?

— Adevărat, Vasile.

— Așa? atunci să-i arăt eu deputatului duel moldovenesc.

Și se repezi îanoi spre cafenea.

Sângeros și neiertător, boierul Furtună nu putuse în viața lui să se stăpânească.

Vestea aceasta îl tulburase ca niciodată.

Intră în cafenea, se opri lângă ușă și strigă lui Ghiță de se cutremurară geamurile:

— Mă rog, aici îi deputatul? aici îi nemernicul cela? Să-l învăț eu cum se bate la duel.

Toți încremeniseră. Neagu, spre norocul lui, lipsea; altfel, ar fi făcut cunoștință cu mâna de fier a boierului Furtună. Câțiva filfizoni se strecurară, care pe unde putură.

— Să-i spui, Ghiță, că de mine nu scapă nici în bortă de șarpe. Așa să-i spui, mă rog dumitale.

Apoi se întoarse către cei de primprejur:

— La asta ați ajuns, să vă poarte copiii de nas! De dânșii s-aveți parte!

Boierul Furtună izbi ușa și ieși. Cum ajunse acasă, începu să se plimbe prin odaie. Nu putu dormi toată noaptea. În zorii zilei, dădu poruncă să înhame caii și porni la boierul Iorgu.

Trăsura boierului Furtună intră după trăsura în care veneau boierii Iurașcu și Dragoș.

Buhtea le ieși întru întâmpinare.

— Ce vânt, Vasile, îl întrebă, râzând, pe boierul Furtună.

— Același care i-a suflat și pe dumnealor, răspunse el, arătând spre ceilalți doi.

Apoi, fără să se mai oprească:

— Nu zic, boierule, bine ai făcut că ai primit să te bați, să nu creadă dumnealor că nu mai putem de frică, dar oricum, de eram ieri ziua aici, îl lipseam eu pe filfizon oricum de cinstea de a se bate cu dumneata în duel. Îi dădeam o învățătură care să facă cel puțin cât jumătate din cele ce n-a știut tată-său să-i deie.

Furtună spuse toate acestea repede, fără să răsufle; i se suise sângele în obraz.

— Liniștește-te, Vasile, o să treacă și asta.

— Ei! boierule, oricum de repede or trece, pe urma acestor fapte rămâne mult!

Intrară în casă. Feciorul îi pofti în sufragerie, unde-i aștepta cafeaua cu lapte. Se așezară liniștiți în jurul mesei. Dragoș apucă pe boierul Furtună de braț:

— Închipuiește-ți, Vasile, boierul crede că Neagu face lucrul acesta numai de fudulie, în vreme ce dânsul țipa aseară pe toate potecile că o să-i arate el.

Boierului Furtună i se ridică iar sângele în obraz, se apropie de boierul Buhtea și vorbi, privindu-l drept în ochi:

— Așa! Iartă-mă, boierule, dacă ți-oi spune o vorbă mare. Uite, jur pe Toader și pe copiii lui, dacă te vei duce să te bați cu gânduri de acestea; să-l culci la pământ, boierule. De-abia îi scăpa ținutul și pe tată-său de dânsul.

Buhtea își duse mâna pe frunte și rămase câteva clipe gânditor.

— Dă, în adevăr, mare vorbă ai spus, Vasile; ce vrei, mie tot nu-mi vine să cred că-i atât de câinos la suflet… Dar mai știi! adăugă gânditor boierul.

— Să ne mulțumim, Vasile, că vor să ne împuște fățiș și nu ne omoară pe la spate, noaptea, într-un colț de uliță, zise Iurașcu.

Câteșipatru tăcură și sorbiră cafeaua.

După ce sfârșiră, boierul Dragoș le spuse condițiile și locul. Aveau să se bată la opt ceasuri, în pădurea de la Cotul Luncii, într-o poiană de lângă iaz.

Boierul Furtună se ridică de la masă și începu să se plimbe furios:

— Și mai crezi că nu vrea să te omoare când îți pune astfel de condiții! Filfizonul, ori că e nebun, ori o fi crezând că nu mai ești în stare să ții pistolul. Din două una.

Buhtea se ridică și-și luă pălăria.

— Să ne grăbim, o să fim tocmai bine acolo.

Boierii ieșiră în sală. Buhtea rămase în urmă; se duse în fața iconostasului, își făcu de trei ori cruce, apoi ieși liniștit după ceilalți. În prag, șopti lui Furtună:

— Dacă s-o întâmpla ceva, să chemi pe Toader.

Furtună se gândi puțin:

— Boierule, merg și eu.

— Nu se poate.

— Merg și rămân în trăsură, de-o parte.

Peste câteva clipe cele două trăsuri ieșiră una după alta pe rohatca târgului.*

O dimineață înecată în lumină. Cerul curat și ca suflat cu aur în bătaia soarelui se înălțase parcă mai sus, doar va încăpea între dânsul și pământ mai multă frumusețe. Dealurile se înșirau unele după altele, acoperite de roada crudă, verde ca buraticul; până la ele, câmpuri întregi de romaniță se așterneau albe, ca niște pânze; deasupra lor, lumânărelele își ridicau vârfurile bătute cu fluturi ce pâlpâiau repede din aripi, ca niște flăcări gata să se stingă. Drumul mergea printre valurile de iarbă care, în față trăsurilor, păreau că se dau la o parte, apoi, la spate, se împreunau iarăși. Deasupra, ciocârliile se ridicau sus-sus, bătând din aripi, ciripind prelung și dulce. Departe, încolo, iazul: oglindă pe fața căreia razele soarelui se sfărâmau într-o pulbere scânteietoare. Din marginea iazului se ridica pădurea; copacii parcă răsăreau din apă, împrăștiindu-se ca sub o vrajă, pe șesul din preajmă.

— Ce dimineață frumoasă, boierule! zise Dragoș.

Buhtea nu-l auzi. Frumusețea aceasta îl răpise. Nici un gând nu-i cutreiera mintea, niciodată nu se simțise mai fericit, căci niciodată firea nu i se păruse mai ademenitoare. Cât de departe era de cele ce trebuiau să se întâmple! Boierului Buhtea i se părea la început că merge la moșie, încolo, după dealurile acelea, unde Toader cu nevasta și copiii îl așteptau. Apoi și gândul acesta i se așeză tihnit la fundul minții, și privirile i le răpiră câmpul cu lanurile și zarea aurită.

În schimb, boierul Furtună privea toate acestea cu niște ochi din care țâșnea mânia, ca apa dintr-un izvor proaspăt. Nemernicia omenească îl înfuria până la nebunie.

Se gândea dacă n-ar fi mai bine să oprească trăsura, să aștepte pe ceilalți, căci credea că le luase înainte, să umfle deputatul pe sus și, într-o grabă de cai, să-i facă o baie în iaz, ca să-l vindece de fierbințeală.

La boierul Furtună hotărârile, oricare ar fi fost ele, nu sufereau întârziere; opri trăsura și întrebă pe niște țărani ce treceau înspre târg:

— Ați mai întâlnit vreo trăsură înaintea voastră?

— Sărutăm mâna, coane Vasile, una cu vro patru-cinci cuconași, pe la Cotul-Luncii, intra în pădure.

Furtună mormăi supărat și dădu poruncă vizitiului să mâie înainte.

După câtăva vreme trăsurile intrau în pădure. Buhtea cu cei doi martori ai săi se coborâră și o luară încet spre locul de întâlnire. Mai la o parte era trăsura lui Neagu.

Când ajunseră în poiană, martorii se salutară. Neagu parcă nici nu-i văzuse; își aprinse o țigară și se plimba cu mâna în buzunar. La vederea lui, boierul își aminti mai bine pentru ce venea aici și simți un dezgust ce, fără îndoială, i se arăta pe față deoarece tinerii, luându-l drept un semn de frică, se duseră numaidecât de șoptiră ceva lui Neagu, care râse cu poftă.

Lipsea numai domnul Franț. Peste câteva clipe însă, huruitul năbușit al unor roate aducea vestea că doctorul venea și el. Bietul om sări de departe din trăsură și alergă către boier, rugându-l să-l ierte de întârziere. Era galben la față, căci până acum nu mai luase parte la nici un duel; pentru dânsul, aceste fapte erau adevărate nebunii; n-avea ce se face acum, căci era doctorul de casă al boierului.

Adunându-se câteșipatru martorii, aleseră partea cea mai largă a poienii; unul dintre martorii lui Neagu și boierul Iurașcu măsurară pe rând treizeci de pași. Boierul se așeză liniștit într-un capăt, în celălalt Neagu, zâmbind ironic.

Traseră la sorți pistoalele și căzură ale lui Neagu; Dragoș le încărcă în fața tuturor, apoi citi cu glas tare condițiile. Nici unii, nici alții nu se gândeau să mijlocească împăcarea; din partea boierului, acest pas ar fi fost o slăbiciune de care Neagu și-ar fi bătut joc.

Totul fiind gata, martorii se dădură în lături; doctorul Franț îngălbeni, tinerilor parcă li se mai stinsese încrederea; Neagu, cu privirea batjocoritoare, aștepta. Numai Buhtea, liniștit, se uita departe.

Iurașcu le strigă:

— Fiți gata!

Apoi, după ce numără de trei ori, porunci scurt și apăsat:

— Foc!

Detunăturile răsunară deodată; pădurea clocoti ca într-o clipă de vijelie.

Boierul Buhtea ținuse pistolul în sus, glonțul trecu prin frunzișul copacului din față; câteva frunze rupte fluturară prin aer.

Fiecare rămase la locul lui.

Neagu, care se încredințase că boierului în adevăr îi tremura mâna, părea grozav de mirat că și dânsul trăsese rău. Nu înțelegea cum de nu lovise pe boier.

În această vreme, Iurașcu se pregătea să măsoare cei cinci pași ce trebuiau scăzuți la al doilea foc, când domnul Franț le strigă că boierul e rănit.

Toți priviră mirați; însuși boierul nu înțelegea cum de nu simțise nici o durere. Domnul Franț veni și-i ridică mâna; o șuviță de sânge i se cobora de sub mânecă printre degete. Doctorul îi ajută să-și scoată redingota și-i ridică ușor mâneca, udată de sânge, a cămășii. Glonțul îi scrijelise puțin brațul.

Doctorul lui Neagu se uită.

— O simplă zgârietură, zise el.

Dar domnul Franț era pentru încetarea duelului.

— Dumneata ești aici numai ca doctor, îi zise unul dintre tineri.

Boierul se uită la Iurașcu; acesta îl înțelese.

— La loc, strigă dânsul.

Boierul își puse redingota; se măsurară câte doi pași și jumătate de la fiecare luptător, apoi, după ce aceștia își luară locurile, Dragoș încărcă din nou pistoalele.

Buhtea privi pe Neagu; ochii acestuia sticleau. Boierul înțelese că al doilea glonț al lui Neagu avea să vie mai drept ca cel dintâi, își aduse aminte de cuvintele lui Furtună, tresări și-și incruntă sprâncenele.

Glasul lui Iurașcu se auzi iarăși, scurt și apăsat:

— Foc!

Pădurea clocoti din nou. Mâna boierului căzu în jos, scăpând pistolul; glonțul îl lovise de astă dată în braț. Neagu rămase puțin cu pistolul ridicat, apoi îl scăpă, aruncă o privire spre boier, se clătină și căzu în genunchi, rostogolindu-se pe o coastă. Sângele îl năbuși pe gură, horcăi de câteva ori și rămase nemișcat.

Doctorii alergară; domnul Franț, tremurând, se plecă peste rănit, apoi, după câteva clipe abia, îngână:

— Este mort.

Filfizonii împietriseră în loc, galbeni ca moartea. Pe boierul Buhtea îl apucă un tremur ușor, ochii i se umeziră și un șir de lacrimi îi lunecă pe obraz.

— Haide, boierule.

Furtună, îngrijat, sărise din trăsură la cel dintâi foc și ajunsese pe locul de luptă în clipa când Neagu cădea lovit drept în inimă; acum apucase pe boier de mână, să-l ducă spre trăsură: parcă și lui i se muiase sufletul. Dar când îi văzu mâneca udă de sânge, se înfurie.

— Iată pe cine ai fi cruțat.

Sprijinit de către Furtună, boierul plecă, de-abia mergând, din poiană…

Când se coborî din trăsură acasă și vroi să intre înăuntru, boierul Buhtea căzu în fața ușii, ca lovit de trăsnet. Furtună și cu slugile îl ridicară și-l duseră pe un pat, îl desfăcură la piept și-l stropiră cu apă, dar boierul nu dădea nici un semn de viață; tremurătura ușoară, ce-i mișcase fața la început, se stinsese, și acum părea că moartea își pusese stăpânire peste întreg trupul.

După câteva clipe, veni și domnul Franț; Furtună îl duse pe sus lângă boier. Doctorul se așeză pe pat și căută bolnavul cu mare băgare de seamă. Când ridică în sus capul, ochii boierului Furtună păreau că vor să-i smulgă răspunsul: întâmplarea ce avusese loc zdrobise sufletul boierului Buhtea; mâhnit peste măsură, avusese o năvălire de sânge la creier; de scăpat, doar o minune cerească dacă și-ar fi trimis puterea. Inima cea de piatră a boierului Furtună se topi de astă dată ca un bulgăre de ceară într-o grămadă de jăratic, și începu să plângă ca un copil.

Un vătaf încălecă și porni la moșie, să cheme pe Toader.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Toți doctorii din târg vegheară pe rând patul bolnavului. În trei zile, Toader ajunsese ca o umbră; boierii uitaseră de toate, nici nu mâncau, nici nu dormeau, stăteau toată ziua lângă doctori, așteptând vreo veste mai îmbucurătoare: dar aceștia dădeau deznădăjduiți din cap.

Boala boierului mâhni întreg ținutul; dacă moartea lui Neagu era privită ca o răsplată, apropiatul sfârșit al boierului era ca o nefericire pentru toți. Acum de-abia începeau a simți lipsa sufletului ales cum nu mai era altul.

În dimineața zilei a cincea, boierul Iorgu Buhtea se stinse fără nici o tresărire. Când se răspândi vestea morții lui, norodul năvăli în curte… Fiecare trecu prin odaia încărcată cu flori, în mijlocul cărora boierul stătea în sicriu, cu fața liniștită ca într-un somn cutreierat de vise senine. Toți îi sărutau mâna; de o parte, boierii plângeau cu suspine, căci cu boierul Buhtea li se ducea și lor o parte din suflet.

În ziua de îngropare, când boierii se pregăteau să coboare sicriul în patașcă, o trăsură își făcea loc printre miile de oameni ce se strânseseră din întreg ținutul. Și nimănui nu-i venea să creadă că într-însa venea, îmbătrânit ca de o sută de ani, boierul Mihalache Neagu.

Câțiva îl ajutară să suie scările, iar boierul Furtună, când îl zări, se înduioșă și-i ieși în cale. Boierii se dădură la o parte, iar bătrânul Neagu se ridică, tremurând, pe catafalc, și căzu deasupra sicriului, în hohote de plâns:

— Iartă-mă, boierule, căci m-ai pedepsit de două ori, de două ori!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Boierul_Iorgu_Buhtea