https://blog.revistaderecenzii.com/

Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caș pentru cumătru-său, popa Eftimie.

Bughea se cobora arareori din munte, ș-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii.

În dreptul primăriei se opri. În ogradă se adunaseră o mulțime de oameni: moșnegi, femei cu copii în brațe, flăcăi; stăteau pâlcuri-pâlcuri și vorbeau. Vreo câțiva se așezară pe lavițe.

Bughea își rupse din drum și veni dintr-o întinsoare între băietani.

— Da ce v-ați adunat, mă, că doar nu-s acum sorții? le zise el.

Unul dintre flăcăi îi dădu, în glumă, un pumn în umăr și-i răspunse:

— Trece doftorul, Bugheo, prin plasă.

Ciobanul rămase o clipă locului, mirat, apoi începu să râdă. Toți întoarseră capetele spre el. Atunci el îi întrebă:

— Bine, mă, și dacă trece doftoru, îi ieșiți înainte ca la împăratul?

— Eu am venit cu mămuca, spuse un flăcău.

— Eu mi-am adus pe soru-mea, spuse un altul, că se topește așa, din picioare, ca ceara.

Ciobanul începu iar:

— Ghine, da mătușa Casandra nu-i în sat? Adică voi credeți că doftorul vostru e mai ceva ca dânsa?

— Știe, știe, bădiță, îi răspunse o fată care sta mai la o parte, știe, că pe tătuța el l-o vindecat.

— Tacă-ți gura, fa! Nu știe nimica. Dacă ți-o fi scris să mori, apoi mori cu zece ca el. Fa, tătâne-tău s-o îndreptat c-o avut zile. Știi tu? Apoi iaca așa! O avut zile.

Bughea își împinse căciula pe ceafă, puse sidila pe-o laviță, se așeză și el jos și se uită împrejurul lui, căci se strânseseră cu toții.

El o ținea pe-a lui:

— Da pe a Ruxandii de ce nu l-o vindecat?

Un moșneag bunduc, cu două tufe mari de păr alb ieșite de sub căciulă, deasupra urechilor, se vârî printre oameni până lângă cioban, își puse mâinile subsuoară, apoi se amestecă și dânsul în vorbă:

— Da; de ce nu l-o îndreptat?

— Păi nici el nu-i Dumnezeu, zise o femeie ce ținea un copilaș cu ochiul umflat.

Bughea parcă se înfurie:

— Nu l-o îndreptat, că merge în bobote: când e omul voinic, se rățoiește, că știe el că firea lui îl scapă; când e slab, ia-l de unde nu-i, nici nu vine să vadă măcar pe cel ce trage de moarte. Că doar mi ți-l cunosc eu! Apoi întoarse capul către o bătrână, strânsă mototol în pragul ușii, și o întrebă: Ce ai, mătușă Vasâlcă?

Bătrâna deschise ochii, parcă își aminti de ceva, se luă cu mâinile de cap și începu să și-l poarte într-o parte și-ntr-alta:

— Capul, mai băiete, capul mă omoară. Apoi dădu drumul povestei, pe care-o spunea la toți ce-o întrebau: Și, să vezi, mă ține de la Sân Petru. M-o apucat așa deodată, m-o fulgerat prin ochi, și de-atunci întruna mă taie înăuntru… Gemu de câteva ori și adăugă: Am venit să-mi deie ceva doftorul, c-o fi știind el ce am.

Ciobanul lovi cu mâna în vânt, ca și cum s-ar fi apărat de-o muscă, se gândi puțin, zâmbi, ș-apoi se-ntoarse către flăcăi:

— Când vine doftorul?

— Apoi trebuie să pice acuma.

Bughea se sculă în picioare, își scoase pieptul în afară și le spuse:

— Măi, mă vedeți voi pe mine? Sunt eu om voinic, ori nu? … Hai, cine s-o lupta cu mine și m-o doborî, îi dau cașul.

Flăcăii tăcură.

— Ei, urmă el, dacă m-oi preface bolnav, eu zic că doftorul mă crede.

— Îra! făcu unul.

— Ghine! Iaca, eu las cașul ici, și-al tău să fie, măi fârtate, dacă n-o zice doftorul că-s bolnav.

Nici nu isprăvi bine vorba, și din depărtare se auziră clopoțeii unei trăsuri.

— Vine, vine, spuseră câțiva.

Peste puțin se opri trăsura. Dintr-însa sări jos un om scurt, plinuț, cu mustățile rase, cu gura ieșită, ca un bot, înainte; de-a lungul urechilor cu favoriți încărunțiți și scurți. Purta pălărie neagră, înaltă, redingotă lungă, și în mână ducea o lădiță, pe care-o ținea de-un mâner. Umbla iute-iute, cu pași mărunți, se întorcea la dreapta și la stânga, parcă îl apucase amețelile, și întreba pe toți: Unde-i primarele, unde-i primarele? până ce intră în primărie.

Ciobanul se sculă în picioare și spuse:

— Parcă-i un momițoi.

Flăcăii râseră.

Peste câteva clipe notarul ieși în ușă de strigă:

— Să vie bolnavii încoace!

Din pâlcuri se rupse o mulțime, ca să se ducă. Bughea se sculă și el; câțiva flăcăi intrară cu dânsul înăuntru, iar alții rămaseră în sală, la ușă.

Femeile se înșirară lângă peretele din stânga, bărbații lângă cel din dreapta; în mijloc, la o masă, doctorul, primarul și notarul.

Notarul îi chemă pe rând, mai întâi pe femeile cu copii.

Doctorul le vorbea repede; de-abia îi prindeau cuvintele:

— Unde-l doare, unde, unde?

Când îi arăta, împreuna palmele:

— Aha! bine, bine!

Apoi se pleca, se răsucea, punea urechea la pieptul și la spatele copilului, și toată vremea cât asculta, ținea ochii închiși; iar când ridica în sus capul, îi deschidea, clipea des, ca și când i-ar fi intrat într-înșii colb.

După ce sfârșea, se repezea la lădiță, scotea câte un praf, îl învălea în hârtie de țigară și i-l băga bolnavului, cu de-a sila, pe gât.

— Înghite, înghite, năucule! Dă-i apă, așa, dă-i apă!

Câteodată se spărgea hârtia și amăreala se împrăștia în gura copilului, care începea să urle, de nu se mai auzea nici în cer, nici pe pământ.

Ciobanul se uita întins la doctor.

Când sfârși cu copiii, căută, în odaia de alături, câteva femei; după ce plecară acestea, veni rândul bărbaților; apoi, când sfârși și cu aceștia, se ridică, la urmă, și ciobanul, să vie. Pășea bleg, cu capul în jos. Lângă ușă flăcăii se îmbrânceau unii pe alții.

Doctorul se uită; își răsturnă capul pe spate, ca să poată vedea fața lui Bughea. Se minună:

— Mare namilă de om! spuse primarului. Apoi se întoarse către cioban: Da tu ce ai?

Bughea își muie glasul, rătăci mâna peste trup, voi parcă să arate la cap, apoi își luă de seamă, duse mâna în partea dreaptă, în deșert:

— Mă doare strașnic ici, tare mă doare, domnule doftor. De-aghe merg.

Doctorul se dete mai înapoi, să-l poată privi bine, apoi clipi și-i spuse:

— Se poate, se poate. Nu mă uit eu că ești cât un munte.

Pe urmă îl pipăi pe sub cămașă; îl întinse pe-o bancă, îl ciocăni și-i zise:

— Te taie așa din când în când. Ori parcă te împunge. Ha?

Bughea îngăimă:

— Da, așa, chiar așa, domnule doftor.

— Ești bolnav de mai, băiete, de mai. Dar pentru asta n-am doctorii cu mine. Trebuie să-ți iei de la târg. Ai cu ce? Să-ți dau o însemnare.

— Dați-mi, că eu și mâini mă răped până la Cheatra.

Doctorul luă un creion și începu să scrie, ca și cum ar fi împuns hârtia. Flăcăii râdeau înfundat. Bughea se plecă peste umărul doctorului și după ce acesta sfârși de scris, ce-i veni să facă din gură așa, ca atunci când vrei să sparii un copil:

Chhâu!! Doctorul tresări și-l întrebă:

— Ce ai, ce te-a apucat?

Bughea luă repede însemnarea de pe masă, iar flăcăii începură să râdă cu hohot. Primarul țipă la ei.

Dar doctorul se înfuriase:

— Ia stați, de ce râdeți, de ce râdeți, nepricepuților?

Atunci unul mai mehenghi răspunse:

— Dă, râdem și noi, c-am pus un rămășag cu ist de l-ați căutat. Că el ne-o spus că n-are nimica și c-o să vă-nșele.

Doctorul se repezi la lădiță, o închise, țipă ca ieșit din minți:

— Plecați, nepricepuților, năucilor!

Și ieși afară.

Biata babă, cea cu capul, care adormise și se trezise tocmai acuma, se luă după el:

— Fă-ți pomană, domnule doftor… mă omoară capul… m-o luat așa, dintr-o dată… Parcă m-o fulgerat.

Dar doctorul se sui în trăsură și plecă.

Baba rămase văicărindu-se în gura mare. Atunci Bughea o luă de mână și-i zise râzând, făcând din ochi la ceilalți:

— Nu te mai boci, mătușă, că-ți dau țidula care mi-o făcut-o mie, să-ți iei doftorii și să te ungi.

Bătrâna se însenină.

— Taci, dragul mătușii!

— Iaca zău. Da trebuie să te duci la Cheatra, la spițărie, să o faci.

— Mă duc, mă duc. Dumnezeu să-ți lungească zilele!

Și bătrâna luă hârtia, o strânse în patru, o vârî în sân și se duse mulțumită. Flăcăii rămaseră râzând. Primarul se învârtea printre oameni, făgăduind să facă cercetare, să le arate el celor cu pricina, care supăraseră pe doctor.

În urmă Bughea își luă sidila, dădu flăcăilor ziua bună și plecă, foarte vesel, la cumătrul său, popa Eftimie. Când ajunse, îi sărută mâna, îi dădu cașul și-i povesti, de-a fir-a-părul, toată întâmplarea.

Sfârși râzând:

— Cică mă taie, mă împunge prin mai. Și eu n-am fost bolnav de zilele mele. Cum o să mă împungă?

Popii nu-i prea plăcuse purtarea finului, numai da din cap; după ce mântui ciobanul, îi zise:

— Orișicum, taică, acela-i om cu carte; dacă ți-o zis că ai ceva, ăi fi având, mai știi?

— Taci, sfinția-ta, că eu, cum ți-am spus, n-am fost bolnav de zilele mele.

Popa iar clătină din cap.

— Dă, îi om cu carte, îi om cu învățătură, taică.

Bughea rămase pe gânduri; mai stete puțin, apoi, văzând că părintelui nu-i prea plăcuse gluma lui, plecă. O luă prin sat. Se întâlni cu primarul.

— Să știi că ți-o coc eu, măi Bugheo, îi zise acesta.

— Păi bine, domnule premare, cum o să mă înjunghie în mai, că eu rup ghioaga asta în două.

— Ai să vezi tu, ascultă ce-ți spun eu!

Și primarul, rotofei, cu pălăria de pâslă pe ceafă, se depărtă încet, călcând ca din pod în bocâncele cu talpa groasă de-un deget.

Pe cioban îl opreau toți:

— Îl jucași, Bugheo!

Flăcăul parcă simțea nevoie să spuie la toți că el rupe ghioaga în două, că nu putea să-l împungă în mai așa, din senin.

— Cum să mă-mpungă, mă?!

Și râdea cu hohot, în gâlgâiri scurte, de răsuna ulița.

Către seară ieși din sat și luă drumul spre stână.

Când ajunse, oile erau în strungă, ceilalți ciobani stăteau pe scăunașele spătariului și mulgeau. Bughea își azvârli căciula pe ceafă și strigă: Cu ghine!, apoi se așeză și dânsul în rând cu ceilalți, luă o cupă și bău, însetat, laptele dintr-însa.

Apoi întoarse capul:

— Mă, în Stejărel o fost azi doftoru.

Ciobanii mulgeau înainte.

— Auziți voi, o fost doftorul în Stejărel… Da ți l-am jucat eu!

Ciobanii lăsară din muls. Bughea urmă:

— Că venise oamenii la dânsul ca la biserică. Și eu le-am zis: Mă, doftoru nu știe nimica… El și pe mine m-o găsi bolnav… Și-am pus rămășag că m-o găsi.

Apoi Bughea povesti toată întâmplarea și încheie:

— Să-l fi văzut cum mă sucea, cum mă bocănea, și da mereu: Că mă împunge, că mă taie prin mai.

Ceilalți se puseră pe râs. Dar baciul le făcu semn.

— Hai, că-nnoptăm.

Oile intrau pe rând prin deschizăturile spătariului. Laptele cădea în cupele din găleți, sărind în stropi albi și mărunți, ca și cum fierbea.

Ciobanii gâfâiau, osteniți.

Deasupra muntelui, deasupra brazilor negri, luna își închega turta ei de ceară. De undeva, departe, răsuna un bucium. Bughea zise:

— He-he, ist de buciumă îi Ungureanu, îi Joji de pe Onofrei.

Se sculă, se scutură să-și alunge gândurile care parcă-l cuprinseseră, se duse la aripa oilor, într-o colibă, unde dormea dânsul, luă buciumul și suflă prelung. Sunetul se împrăștie departe, departe, furișându-se din munte în munte.

Dar cum sufla așa, deodată i se păru lui Bughea că-l taie prin deșert, în dreapta. Lăsă repede buciumul și se apucă de mijloc:

— Măi, al dracului!

Apoi veni în stână. Ceilalți strecurau laptele în budăie.

Bughea nu-și putea ține vorba în gură:

— Ați auzit, cică-s bolnav de mai!

Tovarășii lui iar râseră.

Și fiindcă-n ziua asta era slobod, se duse într-un colț să stea, dar parcă simți din nou o împunsătură, în același loc; se frecă și, printre dinți, îi scăpă iar mirarea:

— Măi, al dracului!

Stete ce stete, apoi se duse în coliba lui și se culcă. Adormi repede, dar visă urât. Se făcea că se întâlnise în munte cu o dihanie uricioasă, un fel de maimuță cu unghii lungi și ascuțite. Cum îl zări, se și repezi la dânsul; dar el o cuprinse în brațe, o strânse voinicește, ferindu-și chica, se rostogoliră pe iarbă, și la urmă o dovedi. Dar cum se zvârcoleau jos, dihania îi înfipse unghiile în deșert, în dreapta. Se sculă asudat, trăgându-și sufletul, ca și cum s-ar fi luptat într-adevăr. Îl durea strașnic în partea dreaptă. Bughea se ridică în picioare, se frecă la ochi, apoi de data aceasta spuse tare, înfuriat:

— Măi, al dracului!

Și ieși din colibă. Luna parcă încremenise drept în creștetul stânii. Dinăuntru se auzea răsufletul oilor. Ciobanul se coborî în vale, se duse la șipot să bea apă; izvorul curgea repezit; în bătaia lunii, parcă era de lapte. Răceala apei îl mai dezmetici. Dar durerea o simțea acum deslușit: parcă-l împungea un ac. Se întoarse și se culcă iar.

Durerea îl ținu și a doua și a trea zi. Îl ținea întruna.

Ciobanii, cărora la urma urmei le spuse, îl râdeau:

— Ți-o intrat în cap ca la muieri. Ai slăbit, prostule. Ai vrut să-ți bați joc de doftor, și te-o mâncat dânsul fript.

Baciul bătrân îl bătu pe spate:

— Odată și-odată tot trebuia să ți se împlinească: prea credeai și tu lumea proastă.

Bughea își aducea acuma aminte mereu de cuvintele popii Eftimie: Ăi fi având ceva dacă ți-o spus… Acela-i om cu carte. Pe zi ce trecea, slăbea mai tare; se silea să ție într-însul tot ce-i fulgera prin minte, să nu mai spuie nimănui nimic. De multe ori vroia să se ia cu altceva, râdea, dar când credea că a scăpat, deodată acul îl împungea; atunci se înfuria, îi venea să se azvârle cu capul în jos într-o prăpastie.

Ca să se întoarcă în sat, nici nu se gândise. Cum avea să dea ochi cu flăcăii? Dar într-o bună zi, răzbit, lăsă rușinea la o parte și se coborî din munte.

Când îl văzură flăcăii, aproape nu-l mai cunoscură. Unii se uitară îngrijați la dânsul, alții râdeau pe ascuns, căci tot le era frică.

Bughea vorbea cu capul plecat:

— Dă, pesemne că tot eram eu bolnav. O fost într-un ceas rău gluma.

Primarul, când auzi, veni într-un răsuflet să-l vadă.

— Ei, Bugheo, văzuși pe dracul?

Ciobanul tăcu. De-abia trecuse o lună și jumătate de la întâmplarea lui. Primarului i se făcu oarecum milă:

— Vino mâine, că trece iar domnul doftor pe-aici. Ca să-l împăcăm, am fost de patru ori la dânsul, la reședinție. Că alergau bieții oameni până acolo, la el, din pricina ta.

Bughea se duse la popă, să mâie noaptea; acesta îl boscorodi:

— Vezi, băiete, cu Dumnezeu și cu învățătura, care tot dânsul ne-o dă, să nu te pui. Iacă ce-ai pățit. Stai și te odihnește, și mâine dimineață, la doftor, taică! Să te rogi cu lăcrimile în ochi, să-ți dea ceva, să te puie pe picioare, cum ai fost.

A doua zi dimineață, când ajunse la primărie, doctorul și venise, căutase aproape pe toți, mai avea vreo doi-trei.

Flăcăii se strânseră să vadă pe Bughea, care rămase puțin în sală până ce se isprăvi cu ceilalți, apoi intră și dânsul, smerit.

Primarul vorbi încet ceva doctorului la ureche; acesta se uită la flăcău, clipi, își apropie palmele bucuros, apoi zise:

— Așa! Ei, tot te prefaci, fârtate? Ia întinde-te ici.

Ciobanul se întinse pe bancă, doctorul îi ridică, peste cap, cămașa, îl ciocăni, îl căută îndelung, apoi înălță capul.

— Te-ai uns cu doctoria ce ți-am dat?

Bughea de-abia îngăimă:

— Nu, sărut mâna.

Doctorul făcu o mișcare, ca și când ar fi vrut să-i dea o palmă, strâmbă din nas, îl mai ciocăni, mai sus, mai jos, apoi se întoarse către primar:

— Vezi-l? Atunci o fi fost bolnav, dacă i-am spus; dar acum n-are nimic, nimic; îi teafăr.

Flăcăii se uitară cu gura căscată unii la alții.

Bughea începu să se vaite.

— Mă împunge, așa, ca o sulă… Nici nu pot dormi.

Doctorul îl ciocăni în frunte:

— Ți-a intrat în cap, ți-a intrat în cap! Ce aveai atuncea nu mai ai acuma; să mănânci bine și să nu te gândești la boală, năucule!

Bughea parcă se mai însenină o clipă, apoi iar începu să se vaicăre.

Doctorul, furios, clipi repede, luă un praf de chinină, îl vărsă întrun pahar cu puțină apă și i-l întinse.

— Na, bea asta, să nu te duci așa… cu mâna goală.

Ciobanul bău și se oțărî ca de moarte:

— Nu mai sunt eu om de-acum! zise el.

Doctorul închise cutia, mai vorbi, răstit, cu primarul, și porni. Dar când vroi să iasă din odaie, deodată se repezi pe ușă o babă cu o găină subsuoară baba ceea cu durere de cap. Cum îl văzu pe doctor, îi întinse găina și-i aruncă repede un potop de mulțumiri:

— Dumnezeu să-ți deie sănătate, suflețele, să trăiaști o sută de ani, să nu mai îmbătrânești dintr-atâta, că mi-ai scăpat zilele.

Doctorul se opri, își zbârci fața iară nemulțumit, se uită la ea și, după ce se gândi puțin, îi zise:

— Da, da, îmi aduc aminte de tine, dar… Eram supărat și nu ți-am dat nimic.

Pe chipul babei trecu o lumină de zâmbet, apoi urmă repede:

— Nu mi-ai dat, dar tot din țidula dumitale se cheamă că m-am vindecat, că mi-o dat-o ciobanul ista, de-am făcut alifie la Cheatra. Și cum m-am uns la tâmple, cu mâna mi-o luat durerea. Iaca așa, cu mâna…

Doctorul nu-i dete vreme să isprăvească, se strâmbă grozav, o îmbrânci la o parte și ieși strigând cât îl ținea gura:

— Aista-i un sat de năuci, domnule, un sat de năuci!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Bolnavii