https://blog.revistaderecenzii.com

Orășel de munte, cu livezi frumoase pe marginea străzilor. Un gard de lemn, în dosul lui o grădină mică cu brazi înalți, o casă mare, fastuoasă și, în spatele ei, copacii care coboară până departe, la iaz: gospodăria bunicii.

Fereastra de la iatacul bunicii, ce familiară pentru totdeauna! Căci acolo și-a petrecut bunica cea mai mare parte din timp, cel puțin de când am putut să o examinez eu mai de aproape. Ea stă și acum cu ceasurile alături de lumina de afară, ca să repare inepuizabil cearșafuri care abia se mai țin de atât de multă întrebuințare. Sau mai ales cetește. Ziarele, în primul rând, căci o interesează tot ce se întâmplă pe fața pământului, și continuă prin ele, într-un neîntrerupt monolog tacit, conversațiile pe care le avea odinioară cu bunicul. Bineînțeles, are slăbiciune pentru liberali, pe care nu și-o mărturisește chiar fățiș, deoarece ne știe pe noi degajați de tradiție și în stare să-i aducem argumente mai bune, la care să nu poată răspunde. Dar liberal a fost și bunicul cincizeci de ani, fără nici o tranzacție niciodată și deci s-a obișnuit să privească societatea numai din același punct de vedere. Când a terminat ziarul, trece bunica la romane și, în timp ce noi, celelalte generații, ne petrecem de atâtea ori timpul ridicol, cu treburi mărunte, ea, nemișcată la fereastră, întoarce atent paginile cărții. Dacă romanul e aranjat pe un subiect istoric, cu atât mai bine, căci bunicul a fost profesor de istorie și ea a fost influențată de aceste preocupări.

Din când în când, bunica deschide fereastra, ca să dea vreun ordin bucătăresei din curte, și zgomotul deschiderii acestei ferestre l-aș recunoaște oricând și mă va obseda toată viața. De la fereastra iatacului, bunica privește mult timp curtea mare care se întinde în față. Bucătăreasa traversează spațiul cu cine știe ce treabă. Câteva femei vin cu păsări de vânzare. Vaca se întoarce de la câmp. Câinele casei, leneș, se răsfață prin somn. Pisicile grațioase calcă pe iarbă cu băgare de seamă. Mai ales scena când se dau grăunțe la păsări o interesează. Pentru a asista la ea, bunica se trezește des-de-dimineață și, în cămașă încă, se așează la fereastră. Bucătăreasa strigă: „Puii mamii!” Și din toate colțurile aleargă păsări de tot felul, înghesuindu-se la mâncare. După ce au terminat, bunica se culcă din nou. Pe vremuri, pe când bunicul trăia și nu era de tot bătrân, altul era aspectul curții. Erau păsări mai multe – de câte ori n-am urmărit mișcările vreunui clapon superb! — și Marina, bucătăreasa, se pricepea să le gospodărească într-un chip excepțional. De la pășune se întorcea o cireadă întreagă. Și erau oameni mulți care veneau seara de la munca moșiei încă nevândute. Se întindea o masă mare într-o margine a curții și oamenii mâncau după ce făceau semnul crucii. Mi-aduc aminte bine cum o țărancă răsturna ceaunul, lăsând să apară o mămăligă imensă, fumegândă, și cum o tăia cu sfoara. Pe atunci nu era un pic de iarbă până la poartă, atâta lume trecea în fiecare moment. Iar eu cu verii mei și cu alți copii de prin vecini puteam oricând întinde crochetul pe pământul gol. Acum, când mă plimb de dimineață în lungul curții pustii, cu o carte în mână sau preocupat de cine știe ce gând inutil, mi se umezesc ghetele de rouă. La fereastră o văd pe bunica privind încă. Îi fac un semn copilăresc, ca o declarație de dragoste, cu o mână la inimă și cu un început de sărutare, și ea îmi răspunde tot așa de tinerește, în glumă, cu o mică strâmbătură încântătoare.

Mai ales când țin în mână mâna ei, bătrână dar caldă, fremătătoare, scumpă, simt ce rău o să-mi pară când n-o să mai fie bunica.

Aici lucrurile rămân înțepenite cu anii. Nu-mi aduc aminte ca vreo mobilă să fi fost schimbată de la locul ei. În salon, fotografiile regelui Carol I și a reginei Elisabeta. Dar în odaia din mijloc, mai la întuneric, un șah al Persiei și Wilhelm I al Germaniei, cumpărați de bunicul cu vreo 50 de ani înainte, la un iarmaroc, probabil ca să-și orneze casa. În timpul războiului, o ironizam deseori pe bunica, cum ea, înverșunată francofilă, păstrează pe perete chipul unui împărat german. Dar bunica, cu toate că nu replica la glumele noastre, nu schimba portretul, așa se împotrivea să se facă cea mai mică schimbare în casa ei. Bunicii au fost foarte buni gospodari, dar mai mult au întreținut decât au inventat (afară de invenția de la început, când au clădit și au aranjat totul). Astfel, nici lucrurile nu pot fi schimbate ușor. Ceasul tot pe sobă, călimara cu tocul pe muchia ferestrei.

Când l-a doborât pe bunicul boala pe neașteptate, care trebuia să-l omoare în câteva zile, el și-a lăsat manșetele pe masa de toaletă din ietac, și acolo au rămas de atunci, la fel, puțin murdare, mirosind puțin a trup. Și nu numai în semn de pietate nu le-a luat nimeni, dar și din obiceiul casei de a nu se schimba nimic. Bunicul avea chiar împotriviri destul de enervate, când noi, generația nouă, voiam să facem transformări. Ca să ieși în stradă, grădina din față are o poartă și în altă parte o portiță. Portița e mai la îndemână, pe poartă se cam înconjură. Cum portița rămânea totdeauna deschisă din neglijență, veneau uneori evreice să fure flori. Bunicul a hotărât să o suprime, bătând-o în cuie, cu toată împotrivirea noastră. Dar noi am redeschis-o la prima ocazie pe ascuns, părându-ni-se insuportabil ca să lungim drumul cu o sută de metri. Ca să ne vindece, bunicul a înțepenit și mai bine portița, punând și în lungul gardului o sârmă ghimpată. Încercam la timpuri cât de diferite să-l convingem să deschidă iarăși portița, deoarece nu mai erau flori în grădină și deci nu se mai găseau argumente, dar bunicul nici n-a vrut să audă. După ce a murit, moarte care ne-a cauzat atâta părere de rău, totuși la prima ocazie am căutat să ne desăvârșim planul, dar bunica – de partea noastră odinioară — s-a opus pe neașteptate:

— Nu putem face împotriva voinței bunicului. Și, deodată, am fost de părerea ei.

Avem impresia că nimic nu s-a schimbat, că bunicul n-a murit. Anii trec, și noi îl vedem încă la locurile lui obișnuite, la masă, la cafea cu lapte, pe care o lua cu tot dichisul, pășind pe alei, cetind în salon. Auzim și întrebările cu timbrul vocii. Costache, micul servitor, adunat de bunicul de pe uliți (cum a mai făcut cu atâția copii), care crede în strigoi, pretinde că-l vede deseori sub lună, plimbându-se prin curte, și nouă nu ni se pare faptul imposibil. Bunica vrea să întrețină, cu puțina viață pe care o mai are, gospodăria drept așa cum a fost lăsată de bărbatul ei, și plantează din nou ligustrum, acolo unde s-a vestejit, pune să se taie copacii artistic și repară orice stricăciune. Și când întrevedem uneori ce va fi mai târziu, ne apucă pe toți groaza.

Cine se va strecura, ca la el acasă, printre copacii cu care am crescut?

Port caietul cu mine și scriu aceste note la întâmplare: atmosfera de aici e așa de obsedantă că subiectul e inepuizabil. Câteodată sunț pe un scaun în ietac, lângă bunica, și o privesc cum cetește la fereastră. Alteori sunt pe o bancă, sub un brad. Prin preajmă trece vreo rudă a mea, dar asta nu-mi întrerupe preocupările. Privesc pasările și oamenii ce trec, rar, pe stradă, aud câte un cântec de cocoș. Acum sunt în grădina mare din fiind, care, din spatele casei, coboară până la iaz. Sunt pe o terasă lungă, înconjurată pe trei părți de carpeni, la o masă și o bancă înțepenite în pământ. Coboară pomii încărcați cu fructe și aleele mărginite de tufe de pomușoară; bolțile lor roșii sângeră între fructe. Departe se zăresc coline, cu liniile trase neted pe orizont. Pe drumul principal al grădinii, din loc în loc, câte o bancă pentru ca bunica să se poată odihni. Ținuturile bunicului se întindeau până la iazul invizibil de aici, și îmi amintesc de o mulțime de scene când cutreieram spațiurile, culegeam flori de câmp de la un pârâu din depărtare (margaretele…), mă strecuram prin grâul mai nalt decât mine, mă suiam în vârful căruței încărcate cu fân, priveam cu bunicul oamenii prășind sau luam parte și eu la treieratul cu mașinile destul de rudimentare, dar părând pentru mine extrem de complicate. Mai târziu, bunicul a vândut mereu din pământ, fie că era tentat de preturile ce se ofereau imediat după război, fie că îl povățuiseră să nu se mai obosească la distanțe mari. Astfel că acum am rămas numai cu grădina fermecătoare. Bunica, oricâte sforțări ar fi costat-o, cobora zilnic până în fundul grădinii, uneori chiar îndată după ploaie, și deci cu riscul de a luneca pe potecile umede, ca să vadă cum mai merg pomii și dacă legumele sunt bine îngrijite de servitori. Anul acesta nu mai poate coborî ca înainte. O duce rareori câte cineva ținând-o de mână. Obosește chiar numai când trebuie să se așeze sau să se ridice. I-am spus:

– Știi că la București s-au făcut case multe noi! (Ea, până acum câțiva ani, venea în fiecare an la București.)

— Am auzit că și în târgul nostru s-au făcut case noi!

Va să zică, nici în „târgul nostru” nu mai poate merge! Eu o știu, la zile mari, punându-și pălăria cu pene, ca să facă vizite la cei câțiva prieteni care i-au mai rămas. Iar acum coborârea în grădină – inima ei – a devenit o problemă. Tot mereu se va reduce spațiul pentru dânsa. La cimitir, la mormântul bărbatului său, a renunțat să mai meargă. Numai la urmă încă o dată, și atunci pentru veșnicie…

Eveniment mare în familie, verișorul meu Lelu se însoară. Adică ar fi trebuit să fie evenimentul mare. Odinioară, la astfel de ocazii se discuta îndelung, se făceau petreceri la care târgul era invitat, cu bunătăți pe care le aducea bunicul de la București. Acum timpurile nu se mai potrivesc. Nesiguranța zilei de mâine nu-ți mai permite să faci cheltuieli importante. Și de la război am păstrat cu toții sentimentul că nici o întâmplare nu este prea gravă. Mama lui Lelu ne-a înșirat câteva din neplăcerile acestei căsătorii. Băiatul, cu toate că-i licențiat, nu poate găsi slujbă, iar logodnica, drăguță și părând cu cele mai bune intenții, e fată de profesor. Cum își vor începe ei existența? Anumite lipsuri nu vor cauza nemulțumiri în menaj, zilnic mai profunde? Dar mai pe urmă mama lui Lelu a adăugat: „În definitiv, nu trebuie să ne facem atâta sânge rău. Nu o merge bine, s-or despărți și-or încerca altceva.” Sunt vorbe pe care oricine le spune acum cu ușurință și care odinioară ar fi constituit un sacrilegiu. Nunta lui Lelu se face grabnic, înainte de a fi socotită multă vreme, la Iași, la casa fetei, și nu merg decât puțini prieteni acolo. Nimeni nu s-a gândit la daruri. Lelu s-a hotărât în câteva zile, adică l-a hotărât un capriciu al fetei, care nu mai putea să aștepte o lună după ce așteptase un an, și, după câteva zile de conversație cu părinții, nimeni n-a mai zis nimic. Lelu a plecat la Iași, și, din timiditate, nici n-a avut curajul să anunțe pe toată familia. A plecat discret, așa cum el a obișnuit totdeauna. Totuși, înainte de plecare, un instinct l-a făcut să-și ia rămas bun de la bunica. Dânsa cetea un ziar în balcon. Ca și cum ar fi ghicit că se petrece ceva neobișnuit, sărutându-și nepotul a ținut să se scoale în picioare, cu toate că era o sforțare pentru bătrânețea ei și ceilalți protestau. Scena a fost solemnă.

Bunica a ținut de șasezeci de ani, de când s-a măritat, socotelile casei. Într-un registru trece toate cheltuielile zilei, câți bani a trebuit să dea sau cât a încasat, căci vinde lapte sau alte prisosuri ale gospodăriei bogate, iar la sfârșitul lunii face adunarea.

Îi cunosc scrisul ei de școlar cuminte, numerele bine făcute, și în dreptul lor, numele cheltuielii: zahăr, grăunțe, pui… Își duce măsuța în fața ferestrei, călimara familiară, registrul și apoi, foarte serioasă, neplăcându-i să fie întreruptă, cu spatele spre ușa deschisă pe lângă care noi trecem, scrie. Tante Gina a găsit registrul cu toate socotelile și, spre surprinderea ei, la capătul numerelor, sub linie, nu se făcuse adunarea pentru luna trecută. Bunica a explicat: „Știi tu, nu mai pot face bine adunarea. Uit numerile trecând de la unul la altul. Dar mi-am zis: de ce e nevoie să o mai fac?»

I-au trebuit atâția ani bunicii ca să înțeleagă că nu-i nevoie neapărat să-și adune cheltuielile. În fiecare lună, o transformare în viața ei.

Întâi socoteli, ca să ajungă lemnele de ars pentru toată iarna. Și puțin după aceea: „Ce ți-ar părea ca la anul să nu mai ai bunică?”

Bunica a privit viața drept în față și a spus lucrurilor pe numele lor. N-a avut nici o superstiție și i s-a părut ridicol că cei mai tineri se sperie de numărul 13 sau de ziua de marți. Astfel, mi s-a părut curios un vis al ei pe care mi l-a povestit astăzi dimineață, fără legătură cu structura ei sufletească.

Parcă sosise bunicul, grăbit, îmbrăcat de plimbare, cu pălăria, pardesiul și bastonul.

— Asta m-a făcut să mă trezesc (tot în vis) și să-l întreb ce caută, că doar îl știam în călătorie pentru mai multă vreme.

Bunicul a răspuns:

– Mi-am uitat manșetele și am venit să mi le iau. (Manșetele, care de la moartea lui stau mereu pe masa de toaletă.)

– Dar de ce nu te odihnești? Căci trebuie să fii obosit…

– Nu. Doar eu pot să merg într-o clipă oriunde vreau. (Ce mult îi plăceau odinioară călătoriile!)

– Și vrei să pleci imediat?

– Dacă mă așteaptă prieteni…

Și într-adevăr, pe fereastră se vedeau oameni cunoscuți, cu care făcuse bunicul polidcă zeci de ani: Brătienii, Sturdza… Era și vătaful moșiei, Ion Hărmănescu. Cu toții morți.

Dar bunicul a făcut o invitație:

– Nu vrei să vii și tu cu mine?

-Nu!

N-a vrut bunica să meargă!

Când a murit bunicul, cea dintâi reflexie mai însemnată pe care am făcut-o a fost: „Și sunt atâtea de care nu l-am întrebat!” Din copilăria lui, din viața de altădată. Deodată aveam o mie de curiozități la care nu mă gândisem până atunci. Cum făcuse el școala, cum petrecuse războiul de la ‚77. Și acum bunica știe și ea o mulțime de secrete și mereu amân cu întrebările. Căci pentru întâmplările vechi memoria ei este intactă. Poate reconstitui în toate detaliile scene peste care au trecut șaptezeci de ani, știe gesturi mărunte, vorbe neînsemnate. Și dacă o cercetezi, îi place enorm să povestească. Și e amuzant când bătrâna de lângă mine, care abia se mai ține pe picioare și pe care planează viitorul sumbru, râde cu poftă, povestind cum a mâncat o bătaie strașnică de la „mămuca”. „Era rea mămuca, dar și eu eram poznașă!”

N-am cunoscut-o decât bătrână cu părul alb de tot, și trebuie s-o transform în minte într-o fetiță sprintenă făcând pozne!

Bunicul și-a știut precis ținta. Și-a dat copiii la școli bune și și-a făcut zilnic socotelile că să-și asigure existența. A fost prudent în toate actele și sceptic față de transformările prea repezi cu care ne învățase războiul. Ca director de liceu – timp de 40 de ani – nu i se întâmplase niciodată să schimbe notele, și aveam lungi discuții cu el în urmă, căci nu-și închipuia că se poate face așa ceva. „Dacă ai vreun elev pentru care ești obligat, îl mai asculți o dată cu atenție. Dar dacă nici atunci nu știe, ce poți să-i faci?”

În politică și-a păstrat toată viața partidul, ca un om din alte vremuri. Bunica vorbește deseori de el cu mândrie: „El a făcut totul. Părinții lui, cu nenumărați copii, dormeau într-o singură cameră la țară. El a știut să îndure sărăcia și să învețe, apoi să-și crească bine copiii și pe alți copii săraci să-i ajute. Să facă economii la bancă și să clădească această frumoasă casă. Nu este copac pe care să nu-l fi plantat el singur!”

În jurul nostru, pomii bogați cu tot felul de fructe și brazii superbi, acum de o înălțime miraculoasă. Familia lui a prosperat odată cu copacii și apoi el a dispărut, singurul care era în legătură directă cu ei. Căci noi suntem veniți mai târziu și am găsit totul de-a gata.

Bunicul era înalt și drept, ca o lumânare, cu o barbă albă de patriarh, și pe fruntea lui nici la bătrânețe n-a avut nici un creț. Așa a fost fizicul lui, așa a fost firea lui, întocmai ca brazii din fața casei.

Bunica i-a fost cea mai desăvârșită ajutoare. A lucrat hainele copiilor, i-a bătut când a fost nevoie și a fost atentă ca să fie hrăniți bine. N-a clevetit pe nimeni (de altfel, pe vremea aceea nici nu erau multe fapte de clevetit), a fost dreaptă și față de străini, n-a invidiat norocul altuia. Și-a îndeplinit toate datoriile, fără să suspecteze calitatea acestor datorii. Pe astfel de oameni se sprijină societatea. Nu pe noi, cărora ni se par anumite idei învechite, căci n-avem nici un gând care să ne călăuzească mai multă vreme fără să nu-l fărâmițăm prin toate bănuielile. Nu va rămâne după noi nici măcar un pom plantat de mâna noastră.

În timpul războiului, bunicii din toată inima s-au bucurat când armatele noastre erau biruitoare, s-au îndurerat când eram învinși și escamotau adevărul când acel adevăr era prea trist. Părea naiv optimismul lor, dar interpretarea noastră cu pretenții de obiectivitate nu era prea pesimistă, adică la fel de nedreaptă? Și era în veșnicul nostru spirit de contradicție numai dorința de a fi obiectivi sau și încercarea de a turbura sufletele lor prea limpezi?

Bunicul a murit magnific, așa cum i se cădea lui să moară. Eu nu eram în țară, dar mi s-au povestit detaliile. Numai o săptămână a ținut boala. La cel dintâi pericol a fost dus la București, la doctori mari. Inutil. În zi de Paște a murit. L-au transportat în orașul lui, într-un vagon, și în alt vagon luase loc toată familia. De la un ump, familia, de prea multă durere, a început să râdă.

Un unchi a anunțat pe bunica, dar n-au fost scenele groaznice la care te puteai aștepta. Bunica a ghicit imediat și era perfect pregătită, semn că se gândise de mult la această posibilitate. De altfel, bunicul, bine socotit ca întotdeauna, când împlinise 70 de ani făcuse cavou la cimitir. Deci dacă nu se vorbea de moarte de obicei între ei, certitudinea morții era pusă în socoteli, dar atunci când trebuie, la bătrânețe, și nu pe neașteptate. Când a trecut carul mortuar prin fața casei, toți pomii erau în floare… Mi s-a spus că priveliștea era superbă…

Bunica lângă mine, și mica verișoară Sanda vine cu o minge în mână. Bunica reflectează tare:

– Eu n-am cumpărat niciodată o minge copiilor mei. Ordine, nici o cheltuială zadarnică.

Mai spune:

– Aș vrea să pun să taie mărul acesta (îl arată).

Mă revolt:

– Cum să tai o frumusețe de copac?

– Dacă nu mai face mere!

– Ce are a face. E o podoabă a grădinii (și mă gândesc la castanii tăiați din poartă).

– Și apoi, e insuportabil câte frunze lasă să cadă. Nu pot suferi. Seara pun să le măture. Iar dimineața le găsesc tot așa de multe.

Și eu, care am privit azi o frunză galbenă, grațios unduind prin aer, și crezusem că e prima din vara aceasta!

De ce nu copiez vorbe de ale bunicii, așa cum vin, la întâmplare, oricât de neînsemnate ar fi, având siguranța că orice e important de la un om care se pregătește să moară, și mai ales că ele vor vibra în mine și în familia mea? Mai târziu ne vom aduce aminte de câte o întrebare de-a ei și o vom păstra cu nespusă băgare de seamă, ca pe un obiect vechi, rămas din bătrâni. Dar nu vom avea curajul să inventăm nici o silabă, fie că memoria nu ne va ajuta să reconstituim exact o conversație, oricât de scurtă, căci cea mai mică omisiune sau adăugire ne va face să nu mai recunoaștem nimic, fie că ne vom teme ca nu cumva, fără să vrem, să inventăm ceva și să profanăm amintiri scumpe. Dar acum mai am pudnța să culeg vorbe al căror adevăr nu-l va putea bănui nimeni mai târziu, și care astfel vor cuprinde în ele și timbrul vocii, și întreaga scenă uneori. La fel, nu iau fotografii caracteristice, prinzând colțurile scumpe ale casei, acum, când am încă dreptul să merg pe oriunde, sau mai ales gesturile obișnuite ale bunicii. Căci nu o fotografie cu bunica gătită, gravă, aranjată, așa cum nu e de obicei, va emoționa mai târziu, ci bunica uitându-se pe fereastră, făcând o pasianță, cetind.

Pricep clar toate acestea, și totuși nu fac sforțarea să caut un aparat de fotografiat, să cumpăr filme (nu numai lene, dar și economie!), să îndeplinesc toate pregătirile. Amân…

Sunt legat de toate casele din orășel, de toți oamenii, de întâmplările cele mai mărunte, și oricât de departe aș fi plecat, aud parcă bătăile ceasului de la Adormire, biserica din centru, care despart egal o existență pașnică. Când vin în oraș, în fiecare vară, prima mea întrebare este: ce s-a mai întâmplat în tot timpul absenței mele? Cel mai mic eveniment mă interesează, și rareori aflu câte o nuntă, câte o naștere sau câte o înmormântare. Impresia pe care ți-o dă viața de mănăstire că nimic nu se schimbă, că totul e veșnic. Și totuși, dacă examinez bine, văd că multe s-au schimbat și că, în definitiv, colțul nostru a rezistat cel mai mult, neverosimil de mult. Chiar dacă a murit bunicul, atmosfera de la noi a rămas identică, cu toate că a trecut mai mult de o jumătate de secol peste ea și printre aceiași brazi mă jucam odinioară de-a prinsul. Casele de primprejur, gospodăriile lor sunt aproape la fel, dar din zece în zece ani s-au schimbat oamenii din ele. Peste drum locuiește de un timp destul de lung dentistul Grünfeld, tinerel și simpatic, și în timpul lucrului se recreează uitându-se prin fereastra deschisă cum evoluăm în grădină. El mi-a spus: „Sunt fericit când se deschide poarta d-voastră, ca să intre trăsura cu primul venit. Știu că a sosit primăvara. Dar când pleacă ultimul dintre d-voastră e o tragedie. Iarăși iarna cu pustiul ei…”

Și cât timp mai pot să dureze aceste veri minunate? Bunica e de 80 de ani, deci am profitat de tot ce se putea profita. După moartea ei, se va vinde casa, căci nimeni nu va putea locui aici ca s-o întrețină. Și așa, nu va mai veni nimeni. Iar după mulți ani, dacă voi mai trăi, fără nici o legătură cu noile generații, îmi voi căuta timpurile mele în vreo călătorie grăbită. Voi trage la hotel (singurul lucru ce nu cunosc aici!), voi face socoteala tuturor acelora care m-au părăsit, mă voi simți stângaci printre oamenii necunoscuți și indiferenți, indignat că se cred stăpâni între priveliști familiare numai mie, și mă voi uita peste gard, să văd ce s-a mai întâmplat cu casa noastră.

Legat lângă fântână – fântână cu ciutură – câinele Ursu stă tolănit, câine ciobănesc mare, negru, cu dinți de oțel, impresionant, cu toate că n-a mușcat încă pe nimeni. Verii mei mai mici povestesc că se pot juca în voie cu el. Adinei fuge prin curte, ținându-l de lanț. Totuși, privesc semnele lui de prietenie, dar n-am curajul să mă apropii. De obicei doarme, lenevește pe iarbă. Mi s-a spus că iarna blana lui neagră formează o pată minunată pe zăpada fără sfârșit și imaculată, pe care nu o calcă nimeni. Câteva zile înainte de a se îmbolnăvi bunicul, câinele a început să urle lugubru, să se vaiete prelung, și a urlat așa până după înmormântare. Acesta este un instinct cunoscut al câinilor, de a urla în preajma morților casei, dar e altceva când cetești evenimentul prin cărți, sau când asiști tu însuți la el. Acum, la orice lătrat al lui Ursu, care ar semăna a vaiet, ne înspăimântăm.

Bunicii mei au fost foarte pudici. Nu i-am auzit spunând vreo vorbă urâtă nici în cea mai mare supărare. Și neglijenți iarăși nu au umblat printre noi. Pe bunica o știu numai într-un costum: fustă și bluză. De obicei are un șal pe spate, căci pe aici chiar vara este destul de rece. Astfel, dacă găsesc vreo excepție la purtarea lor delicată și neașteptată pentru timpurile primitive din care vin, o savurez.

Într-o zi bunica m-a descoperit – cu toate că eram băiat mare – neștiind diferența fizică între un creștin și un evreu. S-a minunat:

– Se poate să nu știi asta la vârsta ta? Eu nici nu împlineam zece ani și cunoșteam toate.

Am aflat toate secretele omului de la camarazii de liceu, dar diferența dintre un evreu și un creștin de la bunica am aflat-o.

Odată trebuia să plec la București cu un tren de dimineață, și de cu seară îmi luasem rămas bun de la toți. A doua zi, cu toată discreția mea, bunica m-a auzit plecând și, așa cum era, s-a repezit la ușă, ca să mă mai sărute încă o dată. Era cu picioarele goale, nepieptănată, numai în cămașă, cu obrazul roșu de somn. E singura dată când am văzut-o atât de neglijentă, dar imaginea nu era deloc vulgară. Poate pentru că era transfigurată de dragostea noastră unul pentru celălalt.

Acum bunica are mai multă nevoie de somn. Ostenește repede, se culcă de mai multe ori pe zi, chiar dacă nu doarme. Seara, ca și altădată, ar mai întârzia cu ceilalți și trebuie să o trimită tante Gina la culcare. Sau o plictisește când nu aude decât frânturi din conversația noastră și noi n-avem bunăvoința să-i explicăm tot timpul. Pleacă la culcare supărată mai ales pe ea însăși. E amuzant cum doarme zilnic. Se aranjează pe o canapea mică de tot din ietac și se micșorează încă, ca să încapă întreagă, își reazimă capul de mâini. De neînchipuit o poziție mai incomodă, și totuși bunica nu-și alege alta de când o știu. Din când în când, trece vreunul din noi prin preajma ei, cu cea mai mare băgare de seamă, și atunci ea imediat întoarce din somn capul (culcată aude mai bine), să vadă ce este, și apoi doarme mai departe. Dimineața însă se trezește odată cu soarele, cum a făcut toată viața, când trebuia să-și termine treburile, dar nu îndrăznește să se ducă la fereastră să-și privească gospodăria. Tante Gina doarme cu dânsa în ietac și bunica știe de frica ei. Tante Gina se sacrifică și rămâne toată iarna cu bunica și-i place să fie ascultată. Bunica ne povestește cu o mutră de copil:

– Mă prefac că dorm, ca să nu facă Gina scandal! Mor de urât în pat!

Sunt mici epitropii pe care le acceptă. Dar pe cât poate, își păstrează obiceiurile vechi de autoritate, ca să se știe că e stăpână aci. Totuși, zilnic trebuie să renunțe la câte o poruncă, căci nu mai este în stare să și-o susțină multă vreme. Trebuie să lase pe ceilalți să se ocupe de gospodăria ei. Ca un simbol al vechii stăpâniri, păstrează, în buzunarul șorțului, cheile casei.

„Casa mea!” „Grădina mea!” Ca să se știe!

Dacă bunicul nu i-ar fi pus în testament totul pe numele ei până la moarte, atunci ar fi fost un dezastru.

Nu s-au petrecut decât mici transformări în casa aceasta, în decursul anilor, și în orice caz, noi, nepoții, am găsit-o aranjată definitiv. Totuși, s-au tăiat, pe când eram la București și n-am știut să ne împotrivim, cei doi castani de la poartă. Castanii erau superbi și-și împleteau ramurile și făceau o boltă foarte bogată deasupra porții. Copilăria nepoților s-a petrecut în apropierea lor, ne-am agățat de crengi, am cules florile, ne-am jucat cu castanele. Și i-am admirat de câte ori treceam pe lângă ei, căci alcătuiau o intrare regală. Când am venit într-o vară i-am găsit tăiați. Am considerat întâmplarea drept o catastrofă. Chiar și vecinilor le păruse rău, considerându-i drept o podoabă a străzii. Cum s-a petrecut? Un cunoscut s-a găsit să-i spună lui tante Gina: „Dar ce curaj aveți să stați în fundul unei curți așa de întunecoase! Orice se poate întâmpla!» Și tante Gina, fricoasă, a hotărât tăierea castanilor, ca să lumineze grădina. Bunica a fost surprinsă de această hotărâre, dar a acceptat-o. De ce? Căci nu îi este teamă de nimic? Poate s-o fi gândit, cu un vechi instinct de economie, că tăierea castanilor înseamnă un stoc de lemne destul de mare de ars. Eu cu verișoarele mele am încercat mai târziu tot felul de vorbe de răzbunare inutilă. La îndureratul: „Cum s-a putut să tăiați castanii aceștia?», ni s-a răspuns: „Pentru că așa am vrut!» Am demonstrat că tăierea castanilor nu păzește casa de hoți, dar demonstrația nu avea nici o importanță. Și apoi, ne temeam, dimpotrivă, să nu-i convingem să mai taie și alți copaci. Atunci, am sugerat bunicii ceva mai pervers: „Ce-ar zice bunicul dacă și-ar putea vedea casa?» N-am mai primit nici un răspuns, vorba noastră prinsese. Cu toate că nu suntem convinși că bunicul ar fi fost supărat.

El a orânduit toată grădina în tinerețe și, bătrân, când nu mai putea face inovații, ar fi acceptat poate să desfacă ce făcuse.

De altfel, sub pretextul că înfrumusețează, a tăiat el singur mai multe crengi decât trebuia și a lăsat brazii cam pustii la rădăcină. Oricum, ce multă muncă este să creșd un pom! Cum poți să te decizi să-l suprimi în câteva minute?

Bunica, după cum nu cunoaște superstiția, nu cunoaște nici frica. Familia mea fusese tot așa de curajoasă pe vremuri, căci în orășelul acesta nu există un hoț mai periculos. Bunicul era obișnuit numai ca unul dintre servitorii lui, Pricopi, să-i fure hârlețul, o dată pe lună, ca să-l ducă la cârciumă și să-l schimbe pe băutură. A doua zi bunicul se ducea la cârciuma cunoscută și-l scotea. Peste un timp, aventura se repeta întocmai. Dar o unică întâmplare îngrozitoare din oraș a transformat oamenii. Chiar peste drum de noi a fost omorâtă o grecoaică bogată, în vizită cu toată lumea bună din târg: madame Kiriacos. Hoții nu s-au mai găsit niciodată și au trecut de atunci 20 de ani. Eram copil, dar țin minte spaima rudelor mele, discuțiile contradictorii și veștile care ne soseau mereu de peste drum. De atunci, toată lumea a început, înainte de culcare, să încuie bine ușile și să caute pe sub pat. Numai bunica a rămas așa cum a fost totdeauna. Când din sufragerie, unde face seara pasiențe, aude un zgomot tocmai în partea cealaltă a casei, se duce singură prin tot șirul de camere întunecoase și întreabă: „Cine-i acolo?” Noi ne mirăm de curajul ei și o sfătuim să fie mai prudentă. Ca și cum un dușman și mai periculos, față de care nu există împotrivire, Moartea, n-ar pândi la toate intrările…

S-a dus și Marina, bucătăreasa bunicilor, care intrase în slujbă la nunta lor și care îi slujise cincizeci de ani. Subțirică, delicată cu privirea caldă, imagine grațioasă. Bucurându-se de orice noroc al familiei. Știind să explice mersul norilor și visele, în timpul războiului, bunica, împărțind în bucătărie mâncarea, o ținea în curent cu tristețea comunicatelor oficiale.

Bineînțeles, toată familia era francofilă, și Marina ca noi toți. După moartea ei, am constatat că o prăjitură specială, cu care ne plictisise odinioară, va dispare pentru totdeauna: nimeni nu-i mai știe rețeta. Astfel că acum ne gândim cu duioșie la acea prăjitură, altădată insuportabilă.

Când au înmormântat-o, a condus-o toată familia la cimitir. Bunicul a avut o vorbă de spirit către bunica, ca să-și acopere atâtea neliniști: „Putem să murim de acum. Bucătăreasă avem.”

Cum au izbutit bunicii să întemeieze o gospodărie așa de însemnată și să poarte de grijă pentru fiecare din atâția copii, cu toate că au început fără bani mulți, cu leafa unui profesor de odinioară? Fiecare cheltuială a fost bine chibzuită, și dacă îmbunătățirea nu făcea salturi și se îndeplinea încet, totuși era sigură. De multe ori, noi, cei tineri, ne scandalizam că bunicul nu se pricepe să fie generos nici la urmă, când scăpase de nevoi. Bunica nici acum nu face imprudențe cu banii, dar la economii nu se mai gândește. Statul se pricepe el să pună dezordine în orice socoteală și să transforme aproape lunar pensia, și ea achitată la date neprecise. Astfel, bunica s-a obișnuit să fie mult mai darnică. Nu lasă nici un om să plece fără să-i dea câteva mere. Chiar și spune, binevoitor ca niciodată: „Du-te în grădină să iei mere câte vrei”. Nu cheltuiește banii inutil, nu și-ar cumpăra pentru nimic în lume prăjituri sau pepeni verzi, care-i plac așa de mult, dar totuși e o mare schimbare.

Timpurile turburi de acum au indignat-o la început, dar cu timpul a obosit să mai protesteze și acceptă realitatea. Privindu-i casa și grădinile, nu înțelegi că ea a fost mai destoinică decât noi toți? Din pricina atâtor neîncrederi de care suntem mândri, căci ne dau o complexitate, n-am fost în stare să construim nimic.

Aseară, după cină, tante Gina a stins una din cele două lumini electrice din sufragerie ca să facă o mică economie. Dar curând bunica a spus servitoarei s-o aprindă din nou.

– Lasă, că destul o să am întuneric în mormânt.

Stau și scriu aceste rânduri în pavilionul unde tante Gina vine de obicei să lucreze. Suntem mulți și deseori câte cineva trece prin fața pavilionului. Alături, iarbă și brazi, și în față, strada. Câteodată câte o țărancă întreabă din drum: „Pui nu cumpărați?» sau alta care anunță: „Mure de vânzare, mure!» S-a apropiat verișoara mea Sanda de masă (până acum a fost prin toată curtea: tren) și mă privește. Sanda are zece ani și este drăgălașă, cu ochi mari. La sfârșit mă întreabă:

– Ce scrii?

– O carte cu copaci, cu o casă și cu o grădină.

– Și cum o să se cheme?

Din atâta lume mai mare, numai Sanda a avut curiozitatea să mă întrebe ce scriu. Și nici nu bănuiește nimeni că descriu aceste locuri. Dar de fapt nu se crede cu tot dinadinsul în talentul meu. Prea mă cunosc bine de când eram mic și mă țin minte în o mie de posturi familiare și ridicole (și acum chiar stau cu papucii în picioare, strâmb, gata să cedez locul altuia mai bătrân, și aproape toți sunt mai bătrâni). La fel am rămas pentru ei, căci cu toții se măresc odată cu mine, și acum, cu toate că au trecut atâția ani, locul meu tot la coada mesei este. Mai degrabă ei cred în geniul unchiului Eugen, care stă douăsprezece ore la birou, încercând să scrie romane care vor să prindă aspecte din viață, cu toate că singura lui legătură cu cei dimprejur este să ceară imperativ ca masa să fie servită la aceeași oră.

Și sunt emoționat de întrebarea Sandei. Îmi vine gust să-i spun drept ceea ce n-am spus la nimeni (mă și jenez să spun celorlalți, li s-ar părea poate că scontez moartea bunicii):

– Mi-au fost foarte dragi locurile acestea și m-am gândit să le descriu.

– Și când te gândești că totul o să dispară!

Reflecția micii Sanda! Fie că este o observație împărțită între noi toți, dar numai o fetiță a avut curajul să o spună tare, fie că această fetiță este mai sentimentală decât cei mari.

Sanda m-a părăsit și a continuat să se joace singură în grădină. În pavilion a intrat un cocoș, ciugulește fără frică câteva grăunțe, pe care le găsește pe podea și se apropie de mine, de parcă aș fi o statuie inofensivă.

Ce pustie este curtea noastră acum! Și ce zgomot era pe când încă mătușile mele nu părăsiseră casa! Petrecerile provinciale de dinainte de război, pe care le înregistram cu ochii mei speriați de copil de câțiva ani… Tot orașul în costumul după ultima modă de la Paris… Valsul amețitor și cadrilul… Mai rețin încă câțiva tineri cu râsul lor fără grijă, acum bătrâni prefăcuți în alți oameni sau dispăruți. Toate bunătățile pe masa din sufragerie, multe din ele aduse special de bunicul, din București, care păstra un miraj de legendă pentru noi. Așteptam serbarea la fel ca toți ceilalți, o discutam, plănuiam, îmi făceam o mie de iluzii, apoi mă instalam pe un scaun, chiar din salon, să privesc cât mai bine tot ce se petrecea și rochiile cu trenă. Dar adormeam rezemat de spătarul scaunului, oricât m-aș fi împotrivit și aș fi cugetat că trebuie să veghez, astfel de petreceri neputându-se întâmpla prea deseori. Venea câte cineva și opina, spre spaima mea, să mă ducă la culcare, dar bunica sosea numaidecât și hotăra să rămân mai departe la locul meu.

Toată această glorie dispărută, și bătrânețea bunicilor, traiul tot mai molcom. Acum câțiva ani casa noastră a mai cunoscut zile de glorie, dar în alt fel.

Adinei, verișoara mea, nu devenise încă o domnișoară mare, și cum era foarte zvăpăiată, atrăgea la joacă pe toți micii evrei din stradă. Fuga între copaci, de-a v-ați ascunselea, sau crochetul. Bunica nu putea suferi zgomotul mare și se irita de multe ori, dar nu se opunea cu seriozitate.

Și acum e liniște pe toate aleiele, când scârție portița ne uităm imediat să vedem cine vine. Iarba a invadat totul. Iarbă frumoasă ca într-un cimitir.

Qui n’a son grain de folie? E delicios când surprind la bunica – această persoană care a fost timp de 80 de ani înainte de toate înțeleaptă, știindu-și sigur calea ei – câte un gust romanțios.

Într-o zi a căzut în grădină, și unul din degetele mici i s-a îndoit de la încheietură. În primul moment n-a simțit nici o durere și și-a așezat ea singură degetul la loc. „Mă temeam că n-o să pot pune mănușa”, spuse ea cu seriozitate, cu toate că nu mai merge în oraș, ca să poarte mănuși. Sau sunt amuzante numele copiilor (unde bunicul nu s-a amestecat): Octav, Virginie, Antoinette, Eugen, Corina. Și fiecare nume are cântecul lui. A botezat pe un copil Corina, pentru că tocmai pe atunci citea cu nesaț, în foiletonul Universului, Corina sau Italia de M-me de Staël.

Mă plimb prin curte, printre păsări, cu o carte în mână. Gheorghe, servitorul, despică lemne. Maria, bucătăreasa, scoate apă de la fântână. Bunica privește pe fereastră spectacolul idilic. Mă apropii de dânsa și vorbim prietenește despre întâmplări fără importanță. Deasupra, cerul nuanțat de orășel de munte. Scenă atât de familiară, de atâtea ori repetată, încât pare eternă, esențială existenței mele, și care totuși trebuie să dispară în curând în întregime.

Suntem nebuni cu toții. Căci la cel mai mic calcul pricepem că totul o să înceteze. E fatal ca trupul bunicii să găsească pretextul unei boli și să se destrame. Și este o surpriză că rezistă încă. La anul vom găsi-o oare? N-ar îndrăzni nimeni să pună un rămășag. Sau, în cel mai bun caz, de va rezista toată iarna aceasta nesfârșită, cum vom mai găsi-o? Bunica cea deșteaptă, discutând totul, pricepând totul, evoluând odată cu noi, în curent cu orice știre nouă, model de forță morală și intelectuală și de o energie fără șovăire de-a lungul atâtor ani, deodată ramolită! În fiecare an, la vizitele noastre, constatăm schimbări la ea. Acum aude mult mai greu, e mai înspăimântată de sfârșitul apropiat al vieții, se scoală anevoie de pe un scaun și obosește repede. Și la anul? Va fi nevoie ca alții să-i facă toaleta? Bunica mea scumpă și totuși alta! Avem panică de viitor, dar viitorul nu mai interesează imediat ce devine trecut. Căci peste bunicul s-au strâns șapte ani de moarte, și suportăm adevărul acesta.

Știm precis toate acestea, dar nu ne schimbăm felul de viață obișnuit. La fel, venim numai vara aici, și socot că această venire e pricinuită nu atât de ultimele clipe ale bunicii, cât pentru că ne oprește criza să ne ducem în altă parte și suntem mulțumiți că avem la dispoziție, gratuit, o gospodărie atât de superbă, în aerul cel mai curat. De altminteri, întârziem să venim pe cât putem, și din București nu ne grăbim să trimitem câte o scrisoare cu noutăți, oricât am ști că-i face plăcere. Iar ajunși aici, ne plictisim ca și odinioară, ne ducem fiecare preocupările noastre mai departe. Căutăm locurile singuratice și ne enervăm să repetăm fraza când bunica nu a auzit-o bine. Ne consolăm cu: „Și dacă am sta mai mult de vorbă cu bunica, ce importanță ar avea? Curând și peste acest prezent se vor pune câțiva ani.” Dar această teorie distruge de fapt orice inițiativă. Adevărul este altul: orice socoteală ne-am face asupra soartei triste a bunicii, temperamentul nostru continuă să se poarte după instinctele lui, ca și cum o judecată n-ar trebui să fie rezultatul direct al temperamentului.

Cea mai mare groază a bunicii este să nu-și piardă memoria.

„Decât să fiu ramolită, mai bine să mor imediat!” Gândul acesta o persecută de multă vreme, și face dese mărturisiri care arată că spaima persistă în ea. Observația că „nu mai poate ține minte” o terorizează zilnic, și noi, bineînțeles, protestăm: „Toți pățim la fel”. Dar bunica rămâne tot așa de neconsolată. De multe ori o examinez fără ca ea să bage de seamă și constat că primejdia nu este așa de mare. Observ că a uitat, de pildă, o pasiență, pe care o făcuse de mii de ori. Și atunci, cu perversitate, mă mir că a putut uita așa ceva, cu toate că mirarea mea o va amărî și mai mult. Căci bunica este așa de tânără, stă de vorbă cu tine de la egal la egal, încât continui o luptă cu ea, cum obișnuiești să cicălești un contemporan al tău. Discuți cu dânsa cu toată seriozitatea și o contrazici de e nevoie. Nu accepți să-i respecți vârsta înaintată și pui față de ea aceeași pasiune în credințele tale. Câteodată, dacă trebuie, întrebuințezi și câte o vorbă mai rea. În definitiv, fără să te gândeșu în clipa aceea, acesta este un omagiu pe care i-l aduci. Din trecut, ea poate să povestească o mie de întâmplări neînsemnate: cum era camera în care a copilărit, ce mâncare i se da pe atunci. Uneori, și din trecut uită ceva important, cu toate că reține toate detaliile. De pildă, a făcut cele mai precise portrete a doi prieteni din tinerețe, dar a uitat că ei erau frați. Sau știe în politică cele mai umile schimbări, dar nu mai își aduce aminte că după război s-a dat pământ la țărani. Parcă mecanismul minții ei e întreg, discuți cu ea multă vreme fără să bservi nimic, dar deodată constați o legătură uzată. La fel după cum în vis întâlnești, amestecate ciudat, o serie de fapte veritabile.

„Sora mea a fost o femeie foarte deșteaptă. Nu știa carte, dar ținea toate socotelile moșiei numai cu mintea. Și deodată s-a ramolit. Ce grozăvie!”

O țin minte și eu pe sora ei, cu toate că pe atunci eram foarte mic. Sta toată ziua în grădină și nu recunoștea pe nimeni. Țăranii care treceau pe drum îi spuneau: „Sărut mâna”, și ea răspundea: „Mulțumesc”.

Bunica se plânge mereu de bătrânețe, dar nu se enervează deloc, căci vocea ei nu e tânguioasă, ca la început să fim înduioșați și apoi să ne plictisim. Are accentul natural și cu toate că repetă toată ziua: „sunt bătrână”, „sunt bolnavă”, „nu mai aud”, nu reține nimeni prea mult aceste vorbe, și numai mie mi se pare mărturisirea ei cu atât mai impresionantă, îndeosebi o doare că nu mai aude bine, nu mai poate lua parte, din toată inima, la conversația noastră. Și atunci exagerează. Imediat ce-i vine cineva pe care nu l-a văzut de multă vreme, se și plânge: „Nu mai aud deloc”. Dar spune asta cu atâta stăpânire de sine, încât nimeni nu se gândește să o contrazică amabil, ca să o consoleze. Și bunicul nu mai auzea bine în ultimul timp, dar la dânsul dificultatea se prezenta diferit. Se supăra îndată ce nu vorbeam tare, și-l plictisea când spuneam tare toate nimicurile noastre zilnice.

Pe bunica o interesează orice am spune, căci ea face parte din toată existența noastră. Nu se supără niciodată dacă noi repetăm, pentru ea, același fleac, cu ton puțin răstit. Cred că travaliul ei interior este: se decide să renunțe să întrebe ce n-a auzit, dar după un minut nu-și poate reține întrebarea. Și atunci noi, plictisiți, spunem: „Nimic important, nu face să mai fii curioasă”. Ca și cum s-ar fi găsit o scuză pentru noi că vorbim numai nimicuri. În practică, aveam poate și dreptate, căci este fatal să te iriți când spui: „O să plouă afară”, și cineva îți cere să te repeți. Când însă discuția între noi se încălzește și suntem cu toții aprinși ca să ne susținem părerea și uneori pentru chestiuni mai importante, care ar putea interesa pe bunica, atunci ea nu ne mai întrerupe, căci sunt prea multe vorbele, ca să poată avea pretenția să le audă, i se pare conversația noastră ca un zgomot de albine, și în secundele în care îmi întrerup perorația o descopăr nenorocită, de pe acum în mormânt. Dar, după obiceiul ei, gravă, fără lamentații.

„În schimb, nu mă doare nimic. Să mă întrebe doctorul, n-aș ști ce să spun.”

Cu ce bucurie zice vorbele astea! Într-adevăr, pe bunica nu o chinuie nici o durere. Pare o lumânare care se topește: a ars atâta, că abia mai găsește puțină substanță să mai dea, pentru scurtă vreme, o flacără palidă.

Și la moarte se gândește des, dar tot așa de discret. Vorba: „Sunt bătrână” sau: „Mă veți mai găsi voi pe mine anul viitor?” se repetă deseori. Aceeași preocupare. Totuși, are și momente de optimism, când află că cineva mai bătrân este perfect valid. Bunicului nu-i plăcea să vorbească niciodată despre moarte. „Nu vorbi prostii!” este vorba cu care întrerupea el astfel de conversații, și așa a spus întotdeauna, chiar pe când era tânăr. Dar, perfect gospodar, care nu uită nimic din ceea ce este necesar și care e prevăzător atunci când trebuie, la 70 de ani, fără să vorbească și nici să facă pe misteriosul, a comandat un cavou. Ne-a făcut pentru toți casă, grădină și loc de înmormântare. Bunica e atât de vioaie, o interesează atât de mult tot ce se petrece în jurul ei, încât nu ne înspăimântăm decât arareori. „Totul trebuie să se termine curând” este aproape o idee abstractă, și nu ne face să ne cutremurăm.

Bunica se teme de moarte! Degeaba se gândește că bunicul, tovarășul ei de toată viața, o așteaptă și chiar se miră de atâta întârziere. Gândul că o să-și părăsească toată munca ei și bucuriile o chinuie. Sub pământ, pe un drum pe care nici nu obișnuia măcar să se plimbe. Și apoi ea a fost toată viața o realistă, nu-i place să vorbească de ce crede că se întâmplă dincolo. Dar mari nădejdi nu are. Cu toate că e fată de popă – ca și bunicul — n-am văzut-o ducându-se la biserică. Bunicul, care era epitrop la Adormire, se ducea numai ca să se așeze la locul de onoare, sau la sărbători, ca să-și ducă nepoții și să se mândrească cu ei. Dar când venea omul cu hârtii bisericești pentru semnat și-l turbura în timpul prânzului, se indigna cu toată seriozitatea.

Eu știu că bunica se teme de moarte, cu toate că ceilalți se prefac că nu pricep sau nu le place să facă astfel de observații, căci ar fi obligați la consolări anevoioase. Dar eu îi spun bunicăi, o dată, când suntem numai noi, buni prieteni – bunica și nepotul – (și-i spun numai ca să o consolez, sau mai ales pentru că nimeni – cu toate că ceilalți sunt mai apropiați de vârstă cu mine — nu este de o mai perfectă tovărășie?): „Bunico, sunt bolnav rău!”

Oricât ar părea de ciudată această mărturisire de la tinerețea mea și oricât nu s-ar vedea, e adevărat. Cei care bănuiesc ceva cred că e numai o stare de nervi. Am dureri mari, precise, și nici unul din atâția doctori însemnați nu înțelege de ce sufăr. Rețetele și consultațiile lor mă costă bani mulți și nu-mi sunt de nici un folos. Nu am putința unei clipe de nădejde, căci zilnic, la fiecare oră, sunt forțat să-mi aduc aminte de tragedia mea. Unul mi-a spus că fac echilibristică cu moartea. Așa sunt oamenii de nepricepuți, incapabili să ghicească ceva. De o bucată de vreme nu mai sper nimic. Au trecut destui ani, la fel de sumbri, am epuizat și doctorii, și rețetele. O să se termine totul curând, nu mai am nici o îndoială. Și de altfel nici eu nu mai pot trăi în felul acesta. M-am deprins puțin cu aceste gânduri și-mi închipui că nici o hotărâre nu mi-ar fi prea grea… Cu tine odată, oricât de ciudată ar părea tovărășia, o bătrână și un tânâr. Amândoi, ca în grădină, bunica și nepotul, prin cer și nouri, mai departe, la bunicul…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Bunica