https://blog.revistaderecenzii.com/

Din amara und-a mărei iesă-o rază scânteioasă
Ce-n coloruri vii lucit-au preste muntele înalt.
Steaua zilei se renaște și lumina-i amoroasă
Orizonului dă viață, florilor plăcutul smalț;
Raza ei pătrunde codrii, prin bordeiuri se coboară.
Face templu să serbeză cultul sfânt religios;
Vulturul, cel pe sub nouri, preste turnuri sumeț zboară,
Țintind soarele, urează fața discului focos!
Dar la ușa-acelui templu un orb singur se găsește,
Ascultând vuietul zilei ș-orice pas de trecători;
Gura-i murmură o rugă ce adânc te umilește,
Și-ntr-o noapte nesfârșită pășind e rătăcitori.
Dar, vai, cesta nu-i tuneric-unei nopți posomorâte
Ce în inimă dișteaptă misticoasele plăceri,
Care tristele deșerturi de a lunei raze-umbrite
Le-umple de-a melancoliei suvenire și dureri.
Asta-i noaptea eternităței, un adânc nepriceput,
Unde-amorului privire niciodată au străbătut.
Tu ce nașterea-ți răpiră ochii, triste osândite,
Razele dulci a luminei pentru tine nu-s urzite,
Nici plăceri… strein e ție acel foc fermecători
Ce în loc de fericire însoțesc pre muritori,
Nici, aleu, pre lângă tine lațul lor nu se întinde,
Și când nobila simțire pre vrun om duios cuprinde,
Simț în mâna ta tributul cuvenit unui sărman,
Îți aruncă-o cătătură ș-a lui mână vre un ban.
Tu nu-i vezi ghețosul suflet, dar desprețul îți rămâne,
Ș-aspra soartă ți s-alină de-un prieten, de-al tău câne.
Când în mijlocul mulțimei, pe pământ chiar părăsit,
N-asculți alta decât glasuri de streini, neauzite,
Atunci cânele simțindu-ți întristarea, prin miite
Chipuri inima-ți alină, lângă tine stând lipit.
Este blând, dar cu-ndrăzneală, neadormit spre apărare,
Și în urma ostenelei, mai duios în ascultare.
Dulcea, trista lui privire, strigătu-i cel plângeros
Trage-asupra-i cătătura trecătoriului duios;
Și spre a-ți cruța durerea ca s-areți nenorocire,
Se târaște pe-a lui urme și-l oprește din pășire.
De-a sa rugă s-umilește și cel mai nepăsător
La bordei cu el în urmă când te-ntorci încetișor,
Este plin de bucurie și prin săltări înmiite
De-a lui vie mulțămire inima-ți trerăsărind,
În al tău sân de durere afle-un zâmbet renăscând!
Nopțile când se coboară delungate, liniștite,
Ș-împresoară carul zilei cu-a lor umbre și tăceri,
La picioare-ți dormitează cânele ce-adânc suspină,
Încât voacea lui auzu-ți fermecându-l, te alină
Prin a sale visuri care te-ușurează de dureri.