https://blog.revistaderecenzii.com/

…Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.

Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna părea prinsă pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă.

Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de visuri!
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a fost niciodată pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală.
O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!

1900

Sursa: https://poetii-nostri.ro/stefan-petica-cantec-uitat-proza-id-863/