Carte românească

Carte românească

Faceţi crucea dreaptă! părintele Cleopa Ilie

de Liviu Florian Jianu

A apărut volumul 11. O mărturie vie împotriva obscurantismului lumii moderne. Astăzi, când mai degrabă ne închinăm la şef, la patron, la divertisment, sau leu, sau altă valută, la valori involute, la puterea oarbă a civilizaţiei, părintele Cleopa ne istoriseşte un basm adevărat: cum vor judeca Iisus şi sfinţii fiecare om, puterea celor 40 de liturghii, dragostea de Dumnezeu, cele 14 pricini pentru care vor fi judecaţi părinţii care nu-şi cresc copiii în frica şi certarea Domnului, şi alte poveşti care au un singur defect calitativ: s-au scris cu vieţi. Şi au un critic mai mult ca absent în peisajul paranoiei omeneşti: pe Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Plămădeală şi-a întrebat odată fraţii de credinţă: dacă aţi întâlni vreodată un om care s-a întors din moarte, ce l-aţi întreba ? Părintele Cleopa a răspuns: “L-aş întreba: <<Ce să fac ?>>”

Viu pe ultima copertă a cărţii, aşa cum îşi primea toţi copiii, mai mici, mai mari, de credinţă, cu cuvintele: “Mânca-v-ar Raiul !”, părintele ne sfătuieşte de dincolo de moarte, carte cu carte: ajutaţi-vă ! intraţi cu copiii voştri în biserică, la Sfânta Liturghie, şi ascultaţi şi urmaţi cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvânt tradus de un sfânt român cu viaţa, cu inima, cu sufletul, moştenitorilor pământului. Ei au tot dreptul şi libertatea să aleagă : între un pământ al iubirii – cu epicentrul lui, Iisus – şi o hecatombă a ignoranţei, sălbaticei supravieţuiri, sau căpătuirii.

 

Aş vrea să-l las pe părintele Cleopa să vorbească, pentru că rostul acestei prezentări nu este nici acela de a scrie eu, prezentând lucruri pe care nu le cunosc, le simt doar, în parte, nici acela de a face păguboasă reclamă  unui sfânt, care nu a scris, a vorbit unor oameni, şi a fost surprins în aceste momente de genială expansiune spirituală. Cartea aceasta are simplitate, are oralitate, are părintească dojană şi mânie şi mângâiere, gâlgâie de viaţă şi sinceritate. Este un compendiu de verticalitate. Ce să fac ? mă întreb şi eu. Să o redau – în totalitate  –  cu sublinierile mele, nu pot. Atunci aleg un orizont de timp în care îmi este frică să cred, al valorilor răsturnate, şi repet:

 

“În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare şi se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi de mâine şi de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David.

 Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei care flămânzesc pentru dreptate, cei săraci cu duhul, cei care doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos. Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului.

Cele proaste şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cele înţelepte. Cele slabe vor ruşina pe cele tari. De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acum dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului iar împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi în faţa lui Dumnezeu, dacă nu vor fi crezut în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.”

 

Să nu vă supăraţi că am citat acest cuvânt rostit de ziua Tuturor Sfinţilor, de părintele Cleopa… Întâi, eu nu ştiu să scriu, sau să comentez critic, Judecata de Apoi. O trăiesc laic câteodată,  la varii simpozioane, gale, formări  şi şezători. Apoi, mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri nu au cinci pâini de dat pe această carte.

În alt capitol,  părintele ne vorbeşte în trei istorioare despre puterea celor 40 de liturghii, care – prin rugăciunile  sfinţilor  părinţi – aduc sufletele celor odihniţi din lumea deznădejdii şi iadului  la desfătarea raiului. Şi pentru că farmecul acestor povestiri este atât de mare încât ne poartă pe lumea copilăriei lui Creangă, parcă, părintele nu uită să ne amintească că Noul Testament ( şi Legea Iubirii ) este o carte scrisă cu vieţi, că Biblia continuă şi în zilele noastre pentru cavalerii de onoare ai credinţei strămoşeşti: “ şi s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela care a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perşi. “

În  Aruncaţi pe Maria în mare! părintele ne vorbeşte despre  păcatul avortului. Morala lui duhovnicească, dogmatica lui decantată ca aurul nu în oratorica stearpă, ci în raţionala decopertare a izvoarelor arhaice în modernitate, prin aceeaşi dăruită trăire si oralitate, a intuit, poate, că mai presus de tomuri întregi de morală, strălucesc diamante de viaţă, fie isihaste, fie damnate ; povestirea – culeasă din viaţă – ne prezintă păcatul unei femei care şi-a ucis pruncii, şi urmările lui: asemeni lui Io, urmărită de un tăun, Maria este urmărită de urgia lui Dumnezeu, pe mare, separată de călătorii de pe corabie, şi dată pradă valurilor. “.. şi s-a scris această istorie spre folosul nostru şi spre înfricoşarea celor care practică această urgie a lui Dumnezeu.”

Un capitol aparte – mai ales în contextul modernităţii neconformiste, libertiniste şi anarhic-dogmatice – îl reprezintă “cele 14 pricini pentru care vor fi judecaţi părinţii care nu-şi cresc copiii în frica şi certarea Domnului”. Morala este dură, prin adevărul ei, raportat la timpurile noastre: florile răului au rădăcina în copilărie, şi la maturitate, bălăriile  atacă şi covârşesc culturile binelui. Toate izvoarele isihaste citate întăresc şi completează afirmaţiile  moralei populare tradiţionale: “Calul neîmblânzit ajunge nărăvaş”. Dar, vai! Între timp, am ajuns “apostoli” ai unor idei după care copiii trebuie să fie liberi din faşă,  să îi educe ei pe părinţi, pentru că părinţii, vai de ei, sunt ei înşişi nişte fii risipitori, nişte risipiţi de la ţară, din morala tradiţională, cât despre credinţă, ea este mercenară, ajungem robii culturilor altora ( inclusiv, de căpşuni ! ), preferăm, asemenea contemporanilor lui Moise, robia cruntă şi ruşinoasă pe un talant în plus, sau promisiunile nemeritate şi mincinoase,  decât libertatea de care –  neavând înţelepciunea să o folosim  –  ne batem joc şi o dispreţuim.

Poate astăzi un părinte să îi explice copilului său, şi acesta să îl asculte, de ce sufletul este cea mai mare valoare a unui om ? Cu exemple curente din “Paradisul Nebunilor” în care habităm ? Dacă poate să dea deoparte toate artificialităţile de care ne înconjurăm, toate păcatele, poate măcar să îi spună, aşa cum Brâncoveanu a spus fiului său cel mic: “am pierdut tot ( ce aveam ) . Să nu ne pierdem credinţa !”. Fiecare părinte este un voievod român.  Când vom înţelege asta, şi dintr-o generaţie, o înţeleg câteva mii, doar, păcat, şi o vom transmite urmaşilor, şi urmaşilor – vom fi un voievodat al apocalipsei, poate: dar vom zâmbi şi vom râde, asemeni dacilor, trecând prin el, cu Iisus Hristos, înainte !

 

 Pentru că există destui avocaţi ai lui Dumnezeu, ca şi mine, de altfel, care îşi hrănesc din vieţile sfinţilor literatura, “mestecând veacul de aur/ în noroiul greu al prozei”  îmi atrag atenţia că într-adevăr, Cleopa Ilie a fost şi el, acolo, un om, din care eu unul, nu fac un idol, ci o giga-personalitate, calitate de care mulţi contemporani nu vor mai încape, chiar şi acum, după moartea lui, ori vor zâmbi cu indulgentă superioritate . Ce fel de om însă, şi de ce este bine  –   ori de câte ori vorbind despre acelaşi Hristos, sau ierarhii lumeşti,  sau deşertăciuni, sau odoare,  sfârşim  prin a ne certa, învrăjbi şi risipi – să revenim la lectura cuvintelor lui, citim la pagina 23, aceleaşi cuvinte spuse de el de ziua “Tuturor Sfinţilor” :

“Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor : prin credinţă – zice – au biruit împărăţii; au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu era vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii ? E prea greu de spus. Atât spun numai, că sfinţii l-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor.

S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor cu Dânsul. Că unde este Stăpânul, vor fi şi slugile Lui. Amin !”

 

 


Un comentariu la „Carte românească

  1. Cum s-ar spune: ,,gura păcătosului adevăr grăiește”.Da, părinte spiritual fără sutană, ,,mulţi dintre cei care vor citi aceste rânduri nu au cinci pâini de dat pe această carte” și nici milioane de aruncat pe ,,piese rare”, când “E coadă la anafură-n Biserici; / Şi cei flămânzi o pun grăbit în pungă – / Şi iau atât cât foamea le alungă – …”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *