https://blog.revistaderecenzii.com/

*Recenzie apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 11 – 12 /2023, p. 12

Cele 77 de poeme (Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2023) sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument.

Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile (ca „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote” – Lună indiferentă) cheamă ecoul în ajutor.

Volumul (dedicat părinților Marin și Aurica Deaconescu) poate fi considerat autobiografic – vârste explorate retroactiv, din perspectiva aceluia care socotește a fi irosit, într-un fel sau altul, dar fără voie, ce a câștigat, cu fiecare an în parte. În primul an, poetului i s-a dăruit „limba iubirii”. În veleatul secund, i s-a insuflat credința strămoșească (Biserica din suflet). La vârsta de trei ani, legătura cu mama a devenit pregnantă. Ce i se pare poetului a fi pierdut din anul al patrulea al vieții: capacitatea propriilor cuvinte de a concorda, în orice moment, cu inima („ce păcat că uneori cuvintele / Nu spun adevărul / Și ce simte inima”). De asemenea, a dispărut iluzia (care-l fermeca pe la cinci – șase ani) că înflorirea trandafirilor și a grâului pe câmp este o minune, fiindcă vegetalul este văzut acum în degenerare: „Bobul de grâu a încolțit / În palma mea, o mână de pământ, / Lacrimile îl vor uda” (Drum fără întoarcere); „Tristețea ultimului trandafir, / Sub stropii de ploaie ai toamnei, / Îmi rănește inima” (Inimă de prisos). Odată cu al șaptelea an al vieții (cifră simbolică: din șapte în șapte ani, celulele corpului uman se transformă în întregime), începe formarea sentimentului de iubire, ca un făt în pântecul mamei: „Te știu, te simt, / Ghemuită în mine/ (…) // Pe patul de iarbă, proaspăt cosită, / Roua își face de cap, / Iar tu, ghemuită în mine, / Îmi zidești inima” (Îmi zidești inima). Iubirea aduce cu sine și posibilitatea de a scrie despre ceea ce poetul (aflat încă la vârsta copilăriei) simte (ca urmare a mersului la școală și a descifrării alfabetului): „Sau ești o pasăre care zboară / Deasupra inimii mele, / Asemeni unei țări ce te așteaptă, / Să vii pentru totdeauna. / Poezie încă nescrisă” (Poezie încă nescrisă). Tot devreme, se manifestă și conștiința încadrării în timp, dar, față de vlăstarul în creștere, orele (care degradează totul în trecere) nu au încă putere: „Am în inimă mai multe orologii” (Orologii trăgându-și sufletul).

Luna martie (în care poetul s-a născut) este demnă de reținut, datorită unui eveniment important: apariția pe lume a surorii Mioara. Bucuria trăită la acel moment a fost atât de mare, încât, astăzi, poetului îi este dor de tot ceea ce ziua respectivă a însăilat: ghiocei, fulgi, precum și un „vârtej de rândunici” (Martie). Prima întrebare asupra impasibilității statuii și a unor oameni ca statui față de suferința altora îi zguduie sufletul în următoarea perioadă, precum și propria durere față de abstracta (în aparență) îndurare a intemperiilor, de către elementele care alcătuiesc natura înconjurătoare: „Spune-mi oare, / De ce sufletul mă doare, / Când iarba de sub picioare, / Cade-n genunchi și moare, / Pârjolită de soare” (Val gonit de mare); acest poem exprimă sentimentul înstrăinării de copilărie. Admirația pentru natura terestră, a cărei rezistență față de pârjolul solar etc. este ca un model pentru om, este motivul care-l face pe autor să exclame, ca în fața unei revelații: „Bună dimineața, floare frumoasă!” (Ca altădată…) și să redenumească înfățișările concrete ale misterelor, cum sunt florile („Ai obrajii îmbujorați, / Gata să se prefacă în aripi, / Zburând dincolo de timp, / Acolo unde nu se mai termină niciodată iubirea”. Cinematografia americană, inventatoare a cyborgului, s-ar putea inspira, din aceste stihuri, pentru a compune un „transformer” și la nivelul plantelor, chiar un robot de forma unei flori, explorator pe Marte.

Prima dragoste, sentiment care inaugurează perioada tinereții, nu se uită: cadrul (care i-a asigurat desfășurarea emoționantă) este interiorizat definitiv („Va veni vremea când ne vom întâlni, / Pentru prima și ultima oară / Lângă troița îmbătrânită din piept” – Candele și trandafiri).

Poezie. Pentru Ines este o ars poetica, datorită prezenței mijloacelor artistice specifice lui Ion Deaconescu, precum și exprimării viziunii sale asupra lumii; este o ars poetica modernă, datorită existenței unei metafore centrale (respectiv, poezia), de a cărei înțelegere depinde descifrarea întregului text. Atuul manierei este surpriza. Imaginile artistice sunt neobișnuite, consecutive unui discurs firesc, conceput în seama unei realități familiare oricărui tip de cititor: „E poezie în ochii tăi mirați, / De parcă întrebi de ce inima / A luat-o razna, / Când privighetoarea cântă / În palma zorilor, la ceas de rouă, / Semn că soarele e stăpân / Peste lume. // Poezie e când Dumnezeu / Trimite ploaia peste pământul crăpat / De sete”.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a suporta o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.