https://blog.revistaderecenzii.com/

1

David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere.

Numai sângele rece îl moștenise David din firea părinților.

Încolo nici o ambiție nu-l necăjea. Bătrânul Pop fusese încăpățânat și stăruitor. Își pusese în minte să-l facă , , domn”, mai ales că școala era acolea, la îndemână, în Năsăud, și nu costa mai nimic. La început păruse că și băiatului îi place cartea și că nici n-are să se oprească până nu va ajunge avocat sau cel puțin protopop. Dar pe urmă, când a crescut mai mărișor, s-a înmuiat. Ar fi fost mai bucuros să păzească vacile decât să-și sfarme creierii cu sintaxa latinească. Totuși, cu chiu-cu vai, a isprăvit liceul și a trecut la Cluj să învețe legile, căci bătrânul ținea morțiș să-l vază avocat. Degeaba.

N-a mai mers. Șapte ani a tot învățat David și veșnic, în preajma examenelor, s-a pomenit cu câte-o boală sau cine știe ce nenorocire atât de mare, că nu era chip să dea ochii cu profesorii.

Țăranul, dârz, nădăjduia mereu. A trebuit să-i spună verde David că s-a săturat. Împlinise treizeci și unu de ani, era om în toată firea. N-a avut încotro bătrânul; s-a dat bătut.

Îi era rușine de rușinea lui.În vremea celor șapte ani trândăviți pe la Universitate David, ca să arate năsăudenilor că n-a stat de pomană, s-a apucat să-și facă armata, un an de zile, în două rate. Ba chiar, într-un avânt strașnic, s-a repezit și la examenul de ofițeri, și, spre mirarea lui însuși, l-a trecut cu bine. Astfel, pe lângă averea ce era să-i rămână de la părinți, avea și un titlu: sublocotenent în rezervă. Se simțea măgulit și înălțat cu titlul acesta. De ziua împăratului se îmbrăca în uniformă, în mare ținută, și se ducea la biserică stârnind senzație în orășelul liniștit. Copiii se țineau după dânsul, admirându-i strălucirea, iar jandarmii îl salutau înlemniți de respect. David pășea grav și mândru, își răsucea mustața, își zdrăngănea sabia și-și zicea cu mulțumire că nu-i lucru puțin să fii sublocotenent în rezervă.

Îndată ce-a întros spatele școalei, David s-a însurat cu fata unui protopop de la Târnave, o ființă drăgălașă, blândă, supusă și cu o zestre frumușică. Bătrânul Pop însă muri înainte de a-și putea vedea nepoțelul, care sosi tocmai în ziua când se împlinea anul de la nuntă. A rămas David stăpân și cap de familie. Nici o grijă nu-l apăsa. Nevastă-sa vedea singură de toată gospodăria mai bine ca orice bărbat. Capul n-avea decât să mănânce, să se plimbe și să se îngrașe, ceea ce nu întârzia s-o facă, dar firește cu măsură.

Astfel David era foarte mulțumit cu viața. În lume nu prea ieșea. Doar uneori la berărie și joia, ziua bâlciului, prin piață. Năsăudul de altfel atât avea. Pe dânsul însă și acestea îl plictiseau. La berărie domnii îl omorau veșnic cu politica.

Ce-i păsa lui? El voia liniște. De ce să se frământe? Era bine cu românii, dar era bine și cu ungurii. Ce să se amestece el în certuri d-astea? Se abonase, mai cu seamă fiindcă-l zăpăcise un agent, la un ziar românesc; pe urmă, deoarece ungurii au început să vorbească pe socoteala lui, s-a abonat și la un ziar unguresc. Și, ca să fie pe deplin liniștit, nu citea nici unul.

Nici măcar la alegerile de deputat nu se ducea. Degeaba stăruiau românii și degeaba îl rugau ungurii. Ce să se încurce? Dacă ar vota cu unul, s-ar supăra cellalt. Din pricina aceasta apoi românii îl făceau renegat, iar ungurii agitator.

Dar el nu se sinchisea de ce zice lumea. Își făcea datoria de intelectual ducându-se, împreună cu nevastă-sa, la toate balurile și serbările românești și plătindu-și totdeauna încincit biletul. Dăruia pentru elevii săraci, pentru toate operele de binefacere, drept care era menționat veșnic în ziarul local printre , , mărinimoșii donatori și suprasolvenți”. La petrecerile ungurești nu se ducea, pentru că nevastă-sa nu știa nici o iotă ungurește; își plătea însă biletul și acolo foarte regulat, ca să fie cumpăna dreaptă.

Astfel David Pop se simțea fericit și se plimba pe ulița cea mare din Năsăud, cu degetele în buzunarele vestei, scoțându-și burta puțin înainte, privind tihnit împrejur și având mereu un zâmbet bun pe buze. Mânca bine, bea binișor, fuma mult și se juca ceasuri întregi cu Titi, odrasla lui, care acuma mergea pe trei ani.

Într-o zi însă l-a tulburat o întrebare a lui Traian Hogea, directorul liceului, care făcea o politică turbată și care era vestit că citește toate jurnalele ce vin la berăria Rahova.

Directorul i-a zis:

— Ei, domnule Pop, ce crezi, avem război, ori n-avem?

— Ce război?

— Război, domnule, război!… N-ai citit în ziare? Și s-a apucat să-i explice o mulțime de lucruri pe care David nu le înțelegea, fiindcă nu-i plăceau deloc.

S-a dus acasă abătut și chiar înfricoșat puțin.

— Elviro, mi se pare că ne-a bătut Dumnezeu… Auzi ce spune Hogea, că se face război!

— Se vede că s-a săturat lumea de bine, zise femeia cu indignare. Numai războiul ne mai lipsea… În loc să ne rugăm cerului în coate și-n genunchi să ne mai dea o țâră de ploaie, că se usucă toate bucatele pe câmp…

David însă era atât de plouat, că Elvira, văzându-l așa, se grăbi să adauge:

— Dar nici tu nu lua în serios tot ce trăncănește Hogea, că doar îl știi câte verzi și uscate spune.

Degeaba. Omul nu se mai putea potoli cu una-cu două. Îi intrase în suflet vorba ca o lance. Se așeză de îndată și începu să răsfoiască prin ziarele nedesfăcute, și cu cât răsfoia, cu atât se întrista mai mult și bombănea:

— Război!… Război!…

Și brusc, îl cuprinse o mare părere de rău. Cine l-a pus pe el să se facă ofițer de rezervă? Cum nu s-a gândit el atunci? Tatăl său l-ar fi putut scăpa de armată, cu bani sau pentru boală sau cine știe cum. Câți n-au scăpat? Acuma nici nu iar păsa de război. A simțit el greutatea titlului și mai înainte, când trebuia să-și piarză în fiecare vară câte-o lună cu manevrele, să se obosească, să se chinuiască. Dar azi părerea de rău îl copleșea și-i tremura sufletul.

— Ce dobitoc am fost, ce dobitoc! Își zicea citind articolele războinice sforăitoare și amenințătoare.

De-acuma aștepta jurnalele noi cu înfrigurare și le sorbea parcă din ce în ce mai liniștit. Zilele îl obișnuiră și cu gândul războiului.

— Ce-o fi o fi! Ce-or face alții, voi face și eu… Parcă numai eu va trebui să plec?… Cum mi-o fi scris, și pace bună!

Într-o după-amiază și-a scos uniforma, a întins-o în curte pe sfoară, să se aerisească. Umblând prin târg și-a mai cumpărat una-alta, ce-i lipsea. De-o fi ceva, el să fie pregătit, iar de n-o fi nimic, atâta pagubă!

Apoi într-o vineri, spre seară, pe când tocmai citea un articol de ziar care spunea că sunt multe speranțe să se evite războiul, David se pomeni cu o telegramă. Începu să-i bată inima ca o pasăre speriată, iar degetele-i tremurară când o rupse. O citi, îngălbeni și murmură răgușit:

— Bine, foarte bine, voi pleca imediat!

Toată ograda parcă se puse să se legene, iar văzduhul limpede parcă se posomorî. Elvira veni îngrijorată să vadă telegrama, și David, de-abia stăpânindu-se, îi spuse:

— Trebuie să plec, chiar astă-seară. În douăzeci și partu de ore trebuie să mă prezint la regiment.

A fost nevoie de toate stăruințele și lămuririle Elvirei până să-l înduplece să aștepte a doua zi de dimineață. Trebui să- i explice de zeci de ori că la Bistrița ajunge cu trăsura în trei ceasuri și că, deci, dacă pornește mâine, încă sosește mai curând decât e nevoie. David s-a învoit, fără a fi convins pe deplin. Acuma, de altfel, el nici nu mai era în stare să înțeleagă nimic. Simțea o povară grea pe inimă și o dorință mare să plece repede, să sfârșească. Pe urmă orice s-ar întâmpla, să se întâmple.

Nevasta a plâns toată seara și a împachetat. Voia să fie tare, căuta să zâmbească și zicea mereu:

— Lasă, Davide, că poate n-o fi nimic… Doar n-a înnebunit lumea să se încaiere din senin. Nu, nu, fii liniștit… Ce zici, să-ți pun și vreo două flaneluri? Într-adevăr, și David parcă se liniștise. Și-a potrivit uniforma pe un scaun lîngă pat, ca să-i fie la îndemână mâine dimineață, și-a pus în portofel mai multe bancnote și l-a pupat de foarte multe ori pe Titi, care rămăsese entuziasmat de strălucirea hainelor militare și nu voia să se culce în ruptul capului.Dimineața David obișnuia să doarmă până la nouă, căci Elvira se scula cu noaptea în cap și avea grijă de gospodărie.

Acuma însă s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și înaintea Elvirei, s-a îmbrăcat cu uniforma, a ieșit în ogradă, a deșteptat vizitiul. N-avea deloc răbdare. Parcă-l rodea să se vadă plecat mai curând, să-și ușureze astfel poate sufletul.

La plecare a sărutat de trei ori pe Elvira și i-a spus cu glas tremurat:

— De-oi muri, să ai grijă de Titi!

Iar femeia avea obrajii scăldați în lacrimi, deși încerca să zâmbească, să nu-i îngreuieze despărțirea.

Când a trecut podul Vicarului, David s-a uitat înapoi. Casa lui, cea rămasă de la tatăl său, o casă bătrânească, mare, de piatră, cu o curte în față cât o grădină, parcă-l privea jalnic, iar în poartă Elvira flutura o batistă mică, cât un porumbel sfios, ținând de mână pe Titi, care se freca la ochi cu pumnul. De-abia acum își aduse aminte David că nu și-a sărutat copilul. Îi păru rău și deschise gura să strige vizitiului să întoarcă. Dar în aceeași clipă se gândi că întoarcerea ar fi un semn rău. Cine știe, o fi chiar mai bine că nu și-a luat rămas bun de la copil, căci asta poate să însemne că în curând va veni acasă. Simți îndată că gândul acesta îi aduce puțină ușurare.

Ieșind din orășel, trăsura trecu pe lângă o cruce mare de lemn, veche, pe care era răstignit un Hristos de tinichea.

David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul și să scandalizeze pe nevastă-sa spunând că nu-i Dumnezeu, acuma se închină cucernic, bolborosind: , , Doamne-ajută!”

— Da ce s-aude, domnule? întrebă vizitiul, scuipând între caii care alergau sprinten pe șoseaua adormită. Cică se face război! Să fie adevărat?

— Numai Dumnezeu poate să știe ce-o fi, zise David.

2[modifică]

Cea dintâi noapte a avut numai visuri frumoase: parcă era tot acasă, parcă se învârtea iarăși prin ogradă și prin zăvoi, parcă vorbea cu Elvira și săruta pe Titi. În noaptea a doua însă a visat un atac înverșunat și o luptă cu baioneta, în care el a fost rănit în burtă de sabia unui ofițer dușman fioros la vedere.

Ofițerii vorbeau numai politică, puneau la cale soarta țărilor și a popoarelor, și doreau războiul cu gălăgie mare, cu scrâșniri de dinți. David nu se simțea bine printre dânșii.

Vitejiile acestea guralive îl scârbeau. Dar îi plăcea să stea toată ziua în mijlocul plutonului, alcătuit numai din feciori de pe valea Someșului, care mai toți îl cunoșteau, care toți îl iubeau, care își făceau cruce ca și dânsul, când se pomenea de război. Printre ei își pierdea mâhnirea, își regăsea încrederea și căpăta parcă o nădejde vagă, cuprinsă în cuvintele , , bun e Dumnezeu, și mare”.

Trimise de a doua zi o scrisoare lungă Elvirei, în care o îndemna să nu fie supărată, că poate nu va fi nimic, deși altminteri, de câte ori era singur, simțea că peste câteva zile va fi ce n-a mai fost de când lumea.

De altfel acuma era pregătit și liniștit. Își va face datoria.

Pe urmă puțin îi pasă. Dacă așa i-a fost scris? Cu o zi înainte de-a pleca din Bistrița și-a scris testamentul, l-a sigilat cu ceară roșie și l-a cusut în buzunarul dinlăuntru al vestei. Nu i-a tremurat deloc nici mâna, nici inima. Se gândea doar, că, de-o muri, barem să se afle cinea fost el și care i-au fost ultimele dorințe. Scriind însă, i-a trecut prin minte de multe ori că, dacă va scăpa din prima luptă, scăpat va fi din tot războiul. Licăririle acestea îl bucurau.

Avea încredere în presimțiri, mai ales în cele bune, cum are totdeauna omul în fața primejdiei sau a necunoscutului.

3[modifică]

Batalionul lui David a pornit cel dintâi, în ziua cea dintâi

Curtea cazărmii fusese plină de țărani posomorâți, de femei în lacrimi, de alergături, de strigăte, plânsete, înjurături, de zăpăceală. Pe străzi, o îmbulzeală greoaie.

Lumea străină urla de însuflețire și bătea cu flori pe oamenii care mergeau să moară cine știe pe unde și pentru ce.

David habar n-avea unde se duce. De-abia a doua zi, întro gară de prin șesul Ungariei, au aflat că se vor bate cu sârbii.

De altminteri lui nici nu-i păsa cu cine are să se bată. Îi era totuna. Trebuie să-și facă datoria, încolo ce-o vrea Dumnezeu.

Era atât de calm, parcă de când lumea numai războaie ar fi făcut. Amintindu-și în treacăt de viața lui tihnită din Năsăud, i se părea că visează, că viața aceea n-a existat aievea niciodată, cu toate că nu trecuse mai mult de zece zile de când primise telegrama cea grozavă. Parcă era alt om. Cel din Năsăud amorțise, făcând loc unui somnambul ce-și zicea mereu, ca încurajare și mângâiere:

— Îmi voi face datoria…

Nu îndrăznea, poate nici nu era în stare să-și dea seama ce s-a petrecut în sufletul său. Nici prin gând nu i-a trecut ca să se întrebe ce-i datoria. S-a agățat de cuvântul acesta și era mulțumit că într-însul a găsit un sprijin destul de puternic. Poate că, încercând să se dumirească, n-ar fi avut liniștea și stăpânirea de sine. Poate că, dacă ar fi vrut să afle, i s-ar fi deschis o prăpastie și s-ar fi înfricoșat atât de mult, încât l-ar fi cuprins tulburarea și groaza. Poate că simțea toate acestea și înadins înăbușea din rădăcină orice gânduri chinuitoare.

Ceilalți ofițeri, cei care făcuseră politică și vitejii acasă, acuma, apropiindu-se de câmpiile morții, deveneau din ce în ce mai nervoși, galbeni la față și răgușiți la glas. David, dimpotrivă, avea pe buze un zâmbet de o mulțumire stranie, parcă s-ar fi dus la o serbare frumoasă, hotărât să plătească înzecit costul biletului. Când batalionul a jurat din nou credință împăratului, în fața dușmanului, David a jurat din tot sufletul. Jurământul îi întărea credința în datoria mântuitoare.

Cele dintâi bubuituri de tunuri i-au cutremurat puțin inima, iar sâsâitul gloanțelor care-i alergau pe lângă urechi l-au spăimântat. Mai ales însă când a văzut pe cel dintâi flăcău din plutonul lui, alături de dânsul, căzând cu fața în jos, ca un sac de pământ, fără șapcă și cu fața înroșită de sânge, i-a trecut prin creieri, scurt, ca o fulgerare:

— Datoria e moartea.

Și s-a buimăcit.

Până atunci, cum-necum, uitase să-și închipuie că războiul înseamnă moartea. Până atunci i se păruse ceva nelămurit, înfricoșător, dar fără să se gândească numaidecât la moarte sau poate gândindu-se la ceva mai rău ca moartea. Dar s-a lămurit repede. A înțeles și s-a întărit mai mult. Gândul morții, îndată ce s-a ivit, nu l-a mai înfricoșat. Moartea-i pentru oameni. O aștepta deci cu seninătate, nepăsător, ca ceva trebuincios sau întâmplător. După ce a văzut primul mort și apoi cu cât a văzut mai mult sânge a priceput că moartea alege și că, oriunde ar fi omul, îl ajunge. În seara întâiei lupte a numărat zâmbind șapte găuri de gloanțe în chipiu, în mânecile tunicii, în bufanții pantalonilor. Gloanțele au bâzâit împrejurul lui șapte ceasuri necurmat, dar au căutat pe alții, nu pe dânsul. Maiorul care rămăsese în marginea satului, cu vreo doi kilometri în urma liniei de moarte, ascuns în niște mărăcini, a fost găsit rece, lovit în inimă de un glonte rătăcit, pe când el a scăpat fără nici o zgârietură în ploaia ucigătoarelor năpârci de oțel.

Ziua aceasta i-a dat siguranța. De aci încolo mergea prin focul cel mai năpraznic ca și cum s-ar fi plimbat prin piața Năsăudului, într-o dimineață de vară, numai printre porumbeii vicarului. Soldații prindeau încredere și îndrăzneală văzându-l. Era o cochetare cu moartea, nevrută, firească, pe care ceilalți o numeau curaj sau eroism, dar care pentru dânsul era numai împlinirea datoriei. În curând i-a mers vestea.

Camarazii îl priveau cu puțină invidie, comandanții cu respect.

Au venit medalii și cruci să-l răsplătească. El însă nu s-a bucurat și nici nu le-a purtat. Zâmbea și-și zicea:

— Răsplată pentru datorie… Ridicol.

4[modifică]

Dar zilele, săptămânile, lunile trec mereu și războiul nu se mai sfârșește. O biruință mare nu folosește cât o picătură mică de iod pe rana unui ostaș. Și biruințele atrag înfrângeri, și înfrângerile, alte biruinți și războiul ține.

David Pop, soldat viteaz și iscusit, a căpătat, împreună cu o stea mai mult pe guler, și o însărcinare mai de seamă: o secție de mitraliere. Războiul lung a făcut din civilii neștiutori ostași de frunte. Și din Serbia l-au trecut în Galiția, și din Galiția iar în Serbia, și pe urmă în Polonia. S-a bătut în mlaștinile Pripetului și pe malurile Dvinei, iar în cele din urmă a ajuns în valea Isonzului, unde s-a statornicit.

Trecuse doi ani de când David Pop n-a prea cunoscut zile fără trosnituri de tunuri și fără lătrat de mitraliere. Alții doreau pacea, casa și familia, el nu mai dorea nimic. Se încăpățânase în datorie ca un smintit într-o idee fixă. Alții au găsit răgaz să se repeadă pe acasă, el n-a avut și nici n-a căutat. Parcă-i era teamă că, de-ar ieși o clipă din făgaș, și-ar pierde deodată toată liniștea, s-ar reîntoarce în sufletul său cellalt. David Pop, cel tihnit de odinioară. Și atunci cine știe ce s-ar alege din năzuințele lui de-acuma.

Scria în fiecare săptămână, regulat, Elvirei. Îi trimitea sărutări ei și lui Titi, și speranțe că în curând se va sfârși, va veni, vor fi iar fericiți și tihniți. Primea mai puțin regulat scrisori de la nevastă-sa, cu lacrimi, cu dorinți, cutremurări de grijă și rugăminți la Dumnezeu. Dar nici acestea nu-l scoteau din socoteala lui. Îi era dor de nevastă și copil, un dor ciudat care nu-i abătea gândurile de la datorie. Întâi datoria, își zicea, și pe urmă tihna, pacea, dragostea.

Nici în vis nu mai umbla pe-acasă. Visa asalturi crâncene, lupte furtunoase, obuze ce se spărgeau lângă el și-l lăsau nevătămat, comenzi disperate, gemete sfâșietoare. Visa și noaptea războiul pe care-l făcea ziua. Alții se visau mereu acasă și, când se deșteptau, plângeau că visul n-a fost realitate.

5[modifică]

Acuma viața i se scurgea într-o văgăună săpată adânc în stâncile Carsului, în dosul liniei de foc, la câțiva pași. Avea un pat ticluit din scănduri verzi și o saltea moale, luată dintr- un sat părăsit, și lumină electrică adusă și pusă înadins spre a le batjocori mizeria. Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace. De când trecuse la mitraliere, David fusese strămutat într-un regiment, unde se simțea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungurește și nu se prea înțelegea cu soldații care de altfel erau mai bătrâni, aveau copii acasă și veșnic se văitau și se jeluiau de oboseală și de dor. Și viața de-abia se urnea din loc aici, ca o apă mare căreia nu i se vede cursul.

În vizuina aceasta s-a pomenit, într-o bună zi, cu Alexe Candale, un prieten vechi de pe la Universitate, un om uscățel, cu ochii negri foarte vii și pătrunzători, cu un glas tăios și cald. David l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Îi asculta vorba ca o evanghelie. Erau luni de zile de când nu mai auzise un cuvânt românesc. Nu se sătura privindu-l și auzindu- l. I se părea că truda războiului și veșnica amenințare a morții i-au mai înăsprit înfățișarea, dar că sufletul i-a rămas poate și mai aprins ca odinioară.

Erau singuri.

— Nu te-ai prea schimbat, Alexe, zise David cu o dojană zâmbitoare. Cum erai acum zece ani, ești și astăzi.

— Dar vremurile s-au schimbat cumplit, răspunse Candale repede, privindu-l drept în ochi, întrebător parcă.

David simțea în privirea prietenului o preocupare mare, o povară foarte grea ce-i apăsa inima, o îngrijorare însuflețită; dar nu înțelegea nimic. După o tăcere scurtă, Alexe urmă brusc, cu aceeași voce întrebătoare, sfredelitoare:

— De trei ori am fost rănit și nu știu pentru ce!

— Eu nici măcar zgâriat n-am fost, și se împlinesc doi ani de când mă bat neîncetat. Cu sârbii, cu rușii, cu cazacii, cu italienii, cu toți m-am lovit, zise David cu puțină mândrie, ceea ce nu prea era în obiceiurile lui.

— Ne vărsăm sângele prin țări străine și nu știm pentru ce! rosti Candale cu glasul de adineaori. Apoi, fiindcă în ochii lui David văzu aceeași nedumerire încăpățânată, urmă pătimaș, din ce în ce mai aprins: Dar ce-avem noi cu sârbii? Ce-avem noi cu rușii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, că eu degeaba mă întreb! Ce ne-au făcut și ce le-am făcut? Și cu toate acestea ne măcelărim de atâtea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-au prăpădit din flăcăii noștri, cât sânge românesc s-a vărsat! Au rămas satele pustii. Și toate degeaba!

Înțelegi tu? Degeaba!… Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrășate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulțumire? Crezi?…

E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alții, cel puțin, știu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?… De ce? De ce? David Pop îl asculta cu ochii mari, uluiți aproape. I se părea că în față i se deschide o prăpastie în care va trebui să se rostogolească în clipa când își va arunca ochii spre dânsa.

Simțea lămurit că începe să-l cuprindă o frică ciudată și murmură grăbit, ca și când s-ar fi agățat de o funie salvatoare:

— Datoria, Alexe!

Candale însă izbucni aspru, hotărât:

— Datoria?… Orice datorie are margini!

Un sublocotenent bătrân intră vesel, triumfător, aducând cu mândrie o veste de victorie cine știe unde și, după ce o împărtăși celor doi prieteni, adăugă singur, melancolic:

— Toate acestea însă nu ne apropie de pace.

Nu mai putură vorbi și Candale plecă în curând. David rămase încurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodată. Mereu simțea prăpastia amenințătoare în față, tot mai largă, mai chemătoare. Tocmai noaptea târziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător, în mijlocul ploii de oțel, tocmai atunci își mai veni în fire și se pomeni deodată zicându-ș i cu ușurare:

— Alexe e pornit rău… Așa a fost totdeauna… Datoria!

Și, privind cum un soldat schimba benzile de cartușe, cu mochitorul corecta mereu mașina morții, căutând să străbată întunericul din față, de unde veneau stăruitoare obuzele ce se spărgeau pe cer cu lumini galbene, semănând gloanțe, văzând rachetele luminoase înălțându-se în văzduh și uitându- se de-acolo minute întregi ca niște ochi fără milă, aducători de moarte, David se gândea numai la Candale și, cu cât se gândea acuma, cu atât se potolea. Alexe numai de boroboațe s-a ținut și la Cluj, odinioară. Veșnic avea certuri, ba cu studenții unguri, ba cu profesorii, ba din pricina manifestațiilor. Voia triumful dreptății și cine mai știe câte altele. David însă nici atunci n-a priceput rostul vălmășirilor.

Adică de ce ceartă, hărțuială? Ce folos? Parcă românii nu vor fi tot români, oricât s-ar căzni să-i oropsească? Poftească oricine să facă pe Vasilie Precup ori pe Toader Hârlău să nu mai umble în opinci și să nu mai doinească! Vasăzică, toate ciorovăielile în privința aceasta sunt vorbe de clacă. Și la urma urmelor ce-au folosit frământările? Poate că mai rău au otrăvit sufletele, poate că…

În clipa aceea un obuz uriaș vâjâie ca o furtună în văzduh și îndată se înfige numai la câțiva pași de dânsul, acoperindu- l cu pământ împreună cu soldații de la mitralieră. Mașina își încetează brusc tăcăitul. Oamenii se dezgroapă tremurând, cu sudori de gheață. David își scutură nisipul din păr și de pe haine, zicându-și cu un oftat în care era și mulțumire și părere de rău:

— Asta da, asta-i realitatea… Celelalte-s visuri și închipuiri.

6[modifică]

A doua zi i-a ieșit din cap de tot tulburarea pricinuită de cuvintele lui Candale. Își urma viața ca mai înainte: mitralierele și somnul și mâncarea. Altminteri nimic nu-l interesa. N-a mai citit iarăși nici un ziar de când a început războiul.

Adică de ce să citească? Din jurnale să afle cum e războiul, el, care zilnic, în fiecare minut îi vede în față grozăvia și simte de jur împrejur cum îl pândește moartea? Camarazii veșnic discutau, veșnic făureau planuri de viitor, iar deseori se certau împărțind Europa sau așezând rostul popoarelor după pace. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric, fără vreun gând în minte, având doar senzația că țeasta i-e cu desăvârșire goală, parcă războiul iar fi stors încetul cu încetul tot creierul.

Zilele se schimbau mereu neschimbate, nepăsătoare și nenumărate. David cel puțin nici nu le mai ținea seama. Ce folos? Ce-a fost ieri va fi și mâine. Nimic mai bun, nimic mai rău. Îi plăcea să vegheze așa, nemișcat, cu ochii deschiși fără să vază, cu urechile ascuțite fără să auză. Astfel barem își odihnea oasele și-și cruța nervii pentru ceasurile datoriei.

Într-o seară, stând așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sunt mai aprinși ca de obicei, că vorbesc înfuriați și, din când în când, aruncă spre dânsul priviri piezișe și bănuitoare. Mai ales un locotenent secui, foarte mustăcios și cu nasul vânăt, gesticula ca un disperat, sporovăia mereu nemțește și se întrerupea brusc spre a înjura lung pe ungurește. Atunci David a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: a întrebat pe căpitanul croat ce s-a întâmplat. Doi sublocotenenți au sărit fripți:

— Ce s-a întâmplat? țipară pițigăiat. D-ta nu știi?… D-ta dormi, d-ta…

Căpitanul, mai potolit, îl lămuri:

— S-a întâmplat, amice, că românii d-tale ne-au sărit în spate…— Ca niște bandiți, ca niște tâlhari! S-au repezit în Ardeal, poate că în clipa asta sunt în satul meu, poate că ticăloșii acuma devastează casa mea părintească! răcni locotenentul secui cu o privire sălbatică.

Era tocmai o zi de marți. Toate relele numai în zile de marți îl năpustiseră. Marți!

David Pop se ridicase pe jumătate în pat și acuma stătea cu ochii mari, largi, uimiți. Se făcuse o tăcere adâncă în vizuină, întretăiată doar de respirațiile furtunoase ale secuiului.

Toți se uitau la David întrebători, într-o așteptare grea, ca și când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi și soarta războiului. El îi privi pe rând, își făcu gura pungă, parc-ar fi vrut să zică ceva, clătină din cap în semn de nedumerire și apoi se lăsă iar pe spate cu mâinile încrucișate sub ceafă.

Un sublocotenent nu se putu stăpâni și zise celorlalți, pe ungurește, încet, dar așa încât să auză și David:

— Pun rămășag că-i pare bine… Zadarnic, are sânge de trădător!

David într-adevăr auzi, pricepu și tot nu spuse nimic. El știa că și-a făcut datoria deplin și nu se sinchisea de vorbele nimănui. În patruzeci și nouă de lupte crâncene nu-și pierduse niciodată sângele rece, salvase situația de multe ori, drept care fusese de atâtea ori lăudat, decorat, îmbrățișat.

Acuma să-și piarză firea? Căpitanul însă, făcându-se a nu auzi vorbele sublocotenentului, curmă tăcerea întrebând fără înconjur:

— Tu ce zici, camarade? Glasul răsună ca o acuzare. David avu o tresărire. Parcă i se urca un nod greu în piept, gata-gata să-l sugrume.

Răspunse repede:

— Ce-mi pasă mie?… Eu știu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere…

Și se întoarse încet, oftând, cu fața spre peretele de stâncă, unde pe câteva cuie îi erau atârnate hainele și armele, toată averea lui de azi.

Căuta să fie liniștit și nu mai putea. Simțea că îi furnică ceva prin inimă, că în minte pornesc de-a valma gânduri stranii. Se silea să nu dea ascultare discuției camarazilor, cum a făcut totdeauna, și nu izbutea. Auzea neîncetat, ca niște stropi de plumb, ce i-ar fi picurat pe creieri:

— Ticăloșii… Trădătorii… Valahii… Transilvania…

Ura și furia ofițerilor i se izbeau de timpane, îi pătrundeau în sânge, i se coborau în suflet și i-l răscoleau cumplit. Se pomenea că pe buze i se grămădesc răspunsuri și ocări, simțea că ocările îl chinuiesc.

— Trebuie să fiu liniștit. Ce-mi pasă mie? Ce am eu să mă amestec? își zicea mereu și tot de atâtea ori se hotăra să nici nu se gândească la ceea ce se petrece împrejurul lui.

Dar liniștea îl ocolea acuma. Vorbele ofițerilor i se înfipseră adânc în urechi și-i răsunară toată noaptea. Și noaptea aceea a fost înfricoșătoare și nesfârșită, cu toate că nici un bubuit de tun și nici un foc de pușcă n-a cutremurat-o. Ceilalți dormeau duși, sforăiau strașnic și din când în când tresăreau sau strigau speriați prin somn. El însă n-a putut închide ochii nici un minut, deși stătuse aproape douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul pârjolului și era zdrobit de oboseală.

Acuma n-o mai simțea. Acuma capul îi vuia de gânduri, parcă toate cele înăbușite în doi ani de zile s-ar fi năpustit deodată asupra lui să-l strivească sub povara lor.

Își aduse aminte de Elvira și de Titi și-l cuprinse un dor sălbatic. I se făcu în inimă un gol mare, mistuitor și dureros, iar ochii i se umeziră.

— Doi ani! Doi ani! murmură dânsul înduioșat.Apoi îndată îi năvăliră în minte iarăși vorbele ofițerilor, ocările și amenințările. Și pe urmă brusc i se aprinse în gând întrebarea lui Candale, ca o făclie puternică: , , De ce să ne vărsăm noi sângele?” Și drept răspuns se îmbulzea vorba căpitanului, de mai multe ori, obsedantă:

— Românii ne-au sărit în spate…

Niciodată cuvântul acesta , , românii” nu i-a sunat în urechi mai ademenitor ca acuma. Îl repeta mereu în gând, îl rosteau în neștire și buzele lui, fără glas, când duios, când aspru, când dulce, și simțea ca o mângâiere de mamă rostind:

— Românii… Românii… Românii…

Și deodată se pomeni închipuindu-și ce-ar fi dacă în Năsăud solgăbirăul ar fi român, și silvicultorul, și judecătorul, și jandarmii, și în Bistrița iarăși numai români la tribunal, la primărie, la școli, până și fișpanul să fie român. Și, pretutindeni, în toată Transilvania, numai români. Ce-ar fi? Gândul îl bucură ca pe un copil și adăugă zâmbind în sine: , , Chiar și honvezii să fie sub comandă românească.” Se opri brusc, parcă s-ar fi speriat că-l bat asemenea gânduri.

, , Nu se poate!… Auzi, ce copilării!… Copilării!… Prea ar fi…” Murmură de câteva ori , , copilării”, dar în curând iar se surprinse zicându-și: , , Românii au intrat în Ardeal… Poate că au ajuns și pe la noi… Poate că acuma solgăbirăul e român în Năsăud…” Vedea cu sufletul toată harta Transilvaniei, încercuită de Carpații sălbatici, cu oștiri multe, coloane nesfârșit de lungi repezindu-se vijelios prin trecătorile strâmte și întortocheate, intrând prin sate unde femeile și copiii se uitau cu uimire din porți, înaintând fără zăbavă prin Alba Iulia, prin Cluj, prin Sibiu, spre Tisa, irezistibile, cine știe până unde? Deodată însă îi bâzâiră în urechi ocările secuiului, vedenia pieri și în schimb începu să se gândească ce lupte grele trebuie să fie acolo cu dușmanul care a năvălit în țară. Un fior de rușine îi trecu prin tot corpul, dându-și seama că s-a bucurat o clipă de pătrunderea oștirilor dușmane pe pământul patriei. Dar iarăși îndată, instinctiv, murmură trist și îngrijorat:

— Dușman… dușman…

Îl durea în suflet cuvântul. Mai simțise el o dată durerea aceasta o clipă, cu vreun an în urmă, în Galiția. Un val de ruși ajunsese până la piedicile de sârmă ghimpată în fața tranșeei lui. Câțiva începuseră să taie sârmele cu foarfece grele, când David porunci să latre mitralierele. Două minute a ținut toată afacerea. Rușii se rostogoliseră pe rând, doborâți parcă de o coasă uriașă, nevăzută. Puțini se întoarseră năuciți și o luaseră la fugă înapoi, urlând ca niște fiare căzute în capcană. Măcăitul mașinii îi urmărea necruțătoare, îi izbea din spate, îi prăvălea la pământ. În apropiere, încurcați printre sârmele încâlcite, cu trupurile însângerate de gloanțe și sfâșiate de ghimpi de oțel, zeci de vrăjmași se văitau, înjurau, gemeau. Printre glasurile de suferință și de spaimă, David a auzit o jeluire:

— Mamă, mamă!… Sufletul meu, mamă!

Pe-atunci David avea sub dânsul flăcăi de pe Someș. Unul dintr-aceștia zise mirat și plin de milă:

— Auziți?… Muscalul se vaită pe românește…

David n-a spus o vorbă, a tresărit scurt, simțind o săgeată în inimă, s-a gândit o clipă că trebuie să fie vreun basarabean, dar s-a recules repede, zicându-și: , , Fie ce-o fi, dacă-i muscal e dușman!”Acuma însă își amintea îngrozit gemetele acelea, le auzea limpede, jalnice, pătrunzătoare, amestecându-se cu altele care-i sfâșiau sufletul. Bâlbâi cutremurându-se:

— E îngrozitor să se ucidă frate pe frate!

Și tot atunci i se înghesui în minte întrebarea:

— Ce-aș face eu să fiu acolo, în fața lor, cu mitralierele mele? Inima i se strânse ca într-un clește înroșit. În loc de răspuns însă își zise iar, mai prăpădit:

— E cumplit… Frate cu frate… Bine că nu sunt acolo. Își făcu cruce și murmură ușurat puțin:

— Bine că nu sunt acolo… Ar fi cumplit… Aici știu că-mi fac datoria și nu-mi mai pasă de nimic.

Ațipi spre ziuă și se visă în Transilvania, prin Năsăud, cu Titi în brațe, sărutând pe Elvira, apoi deodată în fața unei companii românești, cu mitralierele lui, nehotărât, îndurerat, gândindu-se zdrobit de groază: , , Ce să fac? Ce să fac?”…

7[modifică]

Se deșteptă asudat, obosit, uluit. Porni să-și facă slujba ca până acuma, cu sânge rece, dar i se păru că tovarășii lui, deși nu mai vorbeau nimic de războiul cel nou, îl urmăreau mereu cu ochii bănuitori. El însuși se simțea oarecum vinovat și de-abia mai îndrăznea să le înfrunte privirile. Se temea că i se citesc pe față gândurile care l-au torturat azinoapte.

Îl înfuriau acuma gândurile acelea, fiindcă îl urmăreau întruna și-i răscoleau liniștea care-i dăduse puterea doi ani de zile să-și facă datoria pretutindeni, care-l scăpase de toate grijile și dorințele.

, , Îmi voi îndeplini datoria până la capăt!… Datoria!… Datoria!…” își repeta necăjit și stăruitor căutând să-și recâștige astfel echilibrul. Dar simțea cu mirare și spaimă că cuvântul acesta nu mai e în stare să-i potolească nici creierii, nici sufletul, că acuma îndată se ridică, mai otrăvitoare întrebarea: , , Care datorie?” și că la aceasta nu mai găsește nici un răspuns mulțumitor.

S-a bucurat când, după amiazi, i s-a dat o însărcinare mai primejdioasă. Poate va avea norocul să-l izbească și pe el un glonte, să se sfârșească brusc toate gândurile și temerile.

Tot moartea e cel mai bun leac pentru orice durere. Niciodată nu intrase în luptă cu dorința, sau măcar cu gândul dea muri. Azi însă moartea i se părea o binefacere. De ce să se chinuiască, să tremure mereu că-l vor trimite și pe dânsul , , acolo”? Dar moartea nu-l voia. Îi muriră aproape toți oamenii de la mitraliere, fu silit în cele din urmă să se așeze el la ochitor și, totuși, nici o fărâmă de oțel nu se apropia de dânsul.

Parcă înadins îl ocoleau gloanțele. Unde se ducea el, nu mai șuierau cu atâta înverșunare.

Zdruncinarea luptei însă tot îi mai mulcomi gândurile.

Dormi buștean, iar când se sculă, își zise triumfător:

— Dacă-ți faci datoria, nici dracul nu te atinge!

Se liniști într-adevăr. Doar că acuma aștepta cu nerăbdare comunicatele de război și că în comunicat se pomenea căutând întâi și întâi , , frontul românesc” și citind rândurile acelea veșnic cu o strângere de inimă.

8[modifică]

Peste zece zile apoi veni un ordin urgent: regimentul se va învagona imediat și va fi transportat pe teatrul de război din Transilvania.David nu avusese vreme nici măcar să-și dea bine seama ce s-a întâmplat. S-a pomenit într-un vagon, împreună cu o mulțime de ofițeri, între care și Alexe Candale, care-l pironea mereu cu ochii întrebători, înfierbântați. Dar n-au putut schimba nici o vorbă până tocmai a doua zi, într-o stație mică, unde trenul poposea vreo două ceasuri.

Candale l-a întrebat repede, înăbușit:

— Ei, ce faci? David așteptase întrebarea, care totuși îl ului cumplit.

Răspunse tot printr-o întrebare:

— Dar tu?

— Eu voi trece la ai noștri îndată ce voi putea. În orice caz știu că n-am să trag nici un singur foc de pușcă… Mai bine să mă omoare ei pe mine, decât să lovesc eu pe vreunul dintr- înșii… Nu? David nu răspunse. Nu-i veni în minte la repezeală nici un răspuns. De-abia pe urmă zise cu sfială, aproape tremurând de emoție:

— Dar datoria… Dar jurământul? Candale n-avu vreme să spună nimic. Din fața lui se vedea însă un dispreț ciudat pentru vorbele lui David. Simțiră că ceilalți ofițeri îi priveau și că în privirile lor era o bănuială.

Trebui să se despartă.

Uruitul roatelor de oțel, zgomotul monoton al trenului în mișcare îi închideau ochii. Stătea nemișcat, aproape zgribulit, într-un colț, pe canapea, și mintea îi fierbea. În compartiment ofițerii nu-l mai luau în seamă, vorbeau, râdeau, fumau și doreau strivirea , , valahilor”. Din toate sporovăielile David n-auzea decât “strivirea valahilor” și cuvintele acestea îl revoltau atât de mult, că-i trebuiau sforțări uriașe să se stăpânească, să nu izbucnească., , Ce mă mai necăjesc zadarnic?” își zicea mereu, căutând să se potolească. , , De ce?… Datoria-i datorie.” Nu izbutea și-și mușca buzele și încerca iarăși vorbe mulcomitoare: , , De ce adică mă prăpădesc cu firea? De ce mă chinuiesc? Eu sunt de vină că trebuie să mă duc «acolo »?… Eu n-am vrut… Nu vreau… Mi-e groază… Dar trebuie să-mi fac datoria! Trebuie, trebuie!” Se agăță de vorba aceasta și bombăni zăpăcit, torturat, ca un cântec de jale, fără de încetare, cine știe câte ceasuri:

— Trebuie! Trebuie! Trebuie!

9[modifică]

La Arad trupele fură debarcate și trimise într-un lagăr, afară din oraș, unde mai poposea un regiment, sosit cine știe din ce parte a Rusiei.

David nu mai avea stare. Cu cât se apropia de front, cu atât inima îi zvâcnea mai strânsă, cu atât în creieri i se îngrămădeau gânduri și vorbe care-l ardeau. Se plimba acum, cu capul în pământ, printre corturile ridicate în grabă, printre soldații obosiți care mâncau, cântau, înjurau. Parcă în toată lumea aceasta numai el ar fi fost chinuit de teama frontului, de ziua de mâine, de întâlnirea cu , , ei”. Ceva îl mâna neîncetat undeva, oriunde, numai să nu-l podidească deodată un plâns cumplit, să se facă de batjocura oamenilor, el, care mersese veșnic cu fruntea sus, în cele mai furioase ploi de foc.

Rătăcind prin cuprinsul lagărului, se pomeni deodată în fața unui ofițer ras de mustăți, cu ochii mici, cu un nas subțire, cu bărbia ascuțită. Se opri fără să vrea. Fața aceasta parcă-i era cunoscută. Ofițerul trebuie să fi avut aceeași impresie, căci, după o clipă de ezitare, se repezi la David cu mâinile întinse, strigând cu o bucurie sinceră:

— David Pop!

— Întocmai, răspunse David strângându-i amândouă mâinile. Era mai să nu te recunosc, fără barbă și fără mustăți.

— Le-am sacrificat pe altarul patriei de frica lighioanelor, zise ofițerul luându-l de braț și apoi urmând cu mirare: Dar bine, dragă, tu, tu, ofițer? Ce-ai pățit?… Eu credeam că trândăvești la Năsăud și acuma faci parte din comisiunea care iese cu prapori și icoane să întâmpine pe dorobanții români… Ei, ce zici?… În frumoasă încurcătură ne-au aruncat întâmplările acestea și pe noi, cei care suntem la datorie.

Era un prieten bun al lui David, avocat din Bistrița, Emil Oprișor. David îl știa , , șovinist turbat”, cum le zicea dânsul odinioară celor ce nu se astâmpărau. A fost chiar închis o lună în temnița de la Seghedin pentru că a îndemnat pe țăranii din Vărarea, care erau în proces cu sașii din Pinteneasa, să nu se dea bătuți și pentru că, în urma ațâțărilor lui, vărărenii au împușcat vreo câțiva boi de-a sașilor pe pământurile împricinate.

Veselia prietenului însă îl tulbura. Cum poate fi atât de vesel când pleacă , , acolo”?… Sau poate că Oprișor s-a hotărât, știe ce va face?… Nu se putu opri și-l întrebă îndată, scurt, cu mult înțeles și puțină răgușeală în glas:

— Tu ce zici? Aștepta răspunsul cu inima ghemuită.

Emil Oprișor răspunse însă fără șovăire, repede, cu o nepăsare uimitoare:

— Ce zic, dragul meu?… Zic că trebuie să ne facem datoria.

Iată!… Există oare altă posibilitate? Eu nu văd. Doar s-o ștergi la dușman… (David tresări auzindu-l cu câtă răceală rostește cuvântul , , dușman”.) Alta însă nu se poate. Întâi fiindcă ai jurat și ești obligat să-ți ții jurământul. Eu nu admit trădarea nici subt pretext că o faci pentru țară sau pentru neam. Trădătorul e un ticălos, orișice motive l-ar îndemna la trădare. Mai ales că motivele totdeauna, înțelegi, totdeauna sunt interesate într-un fel sau altul și izvorâte din egoisme lașe. Pe urmă chiar presupunând că ai vrea să treci la dușman, întrebarea e: poți? Eu cred că nu. Fii sigur că pe noi ne supraveghează mii de ochi. O mișcare suspectă, și te trezești cu glontele în spate sau, în cazul cel mai rău, cu ștreangul. Și apoi, la urma urmelor, dușmanu-i dușman. Dacă trage el în tine, tu să nu tragi? David nu se putu stăpâni. Îl întrerupse cu atâta mirare în voce, încât Oprișor se zăpăci o clipă:

— Tu?… Tu?

— Dragul meu, reluă Oprișor cu o ușoară șovăire, înainte de toate să ne înțelegem că războiul e război, vasăzică ceva extrem de tragic, tot ce cunoaște lumea mai tragic. Ce poate fi mai cumplit decât să ucizi pe cineva care nu ți-a făcut niciodată vreun rău, pe un biet necunoscut din cine știe ce țară depărtată, care poate să fie cel mai cumsecade om de pe suprafața pământului? Dar, de vreme ce războiul există, poți tu, simplu candidat la moarte eroică, vorba ceea, să mergi împotriva curentului, să te pui de-a curmezișul nebuniei generale?… Slavă Domnului, mai român ca mine nu cred să fi fost mulți. Am suferit, știi bine, pentru sentimentele mele neprecupețite. Mi-ar fi drag și poate că sufletul meu dorește chiar izbânda dușmanului, dorește în adâncul său ca Ardealul să fie românesc, cum se cuvine, deși, să-ți spun sincer, nu prea cred. Totuși, în situația în care ne aflăm, noi nu putem decât să ne facem datoria până la moarte. De altfel eu, îți mărturisesc, aș prefera să cad de gloanțe românești, decât de rusești. Murind așa, voi avea impresia că mor, măcar în sens negativ, pentru triumful românilor.

— Ce lesne se găsesc toate argumentele! murmură David îndurerat.

Tăcură amândoi câteva clipe fără să se privească. Simțeau amândoi că-i desparte un zid și că nu se vor putea înțelege.

Vorbiră pe urmă de altele, își schimbară impresiile celor doi ani de lupte, amănunte simple despre fluturarea aripilor morții. Vorbind, încercau amândoi să zâmbească, să pară veseli, dar nici unul nu izbutea. Inima lui David era cuprinsă de un frig mare, încât se minuna că nu-i dârdâie dinții.

Apoi se despărțiră ca doi străini. Își dădură mâna, își urară noroc, iar David îi zise la revedere pe nemțește, ca și când ar fi vorbit cu oricare din camarazii ceilalți, cei de care sufletul său nu era legat prin nici o fibră. Rămase pe loc și se uită lung în urma lui Oprișor, care mergea cu capul sus, legănându-și puțin corpul și tăind aerul cu o cravașă moale, foarte liniștit și nepăsător. Prisvindu-l, David se pomeni că- l invidiază.

“Iată un om fericit care știe ce are să facă!” se gândi dânsul, trecându-i prin creieri, ca o fulgerare năprasnică, toate frământările și chinurile care pe dânsul îl făceau să nu știe ce are de făcut.

Când Oprișor dispăru după corturi, David se întoarse mai abătut. Mâncă, se culcă și se zvârcoli toată noaptea. Gândindu- se la vorbele reci ale lui Oprișor, își aminti cuvintele lui Candale și mai ales privirea lui fierbinte, hotărâtă. Îl usturau creierii șovăind între amândoi. Dacă ei ar fi vorbit la fel, poate că s-ar fi hotărât și dânsul. Astfel însă vedea că argumentele tăioase ale lui Oprișor sunt tot atât de uluitoare ca și văpaia din ochii lui Candale, pe când sufletul lui nu e în stare decât să se revolte, să sufere și să geamă.

În cele din urmă nu mai putu. O oboseală mare îl doborî.

Adormi murmurând:

— Mâine!

Cu amânarea aceasta se mai potoli și zilele următoare.

Își dădu seama că toate planurile și hotărârile ar fi zadarnice.

Să vedem ce va aduce ziua de mâine! Atunci când îi va vedea, atunci… Cine știe? Împrejurările fac să se prăbușească hotărârile cele mai oțelite. Darmite nehotărârea și ezitările lui? De ce să-și închipuiască cum că va face așa, când poate va trebui să facă altfel?

10[modifică]

Începu să se roage în fiecare seară, zgârcit în patul ce se nimerea să-l aibă, cu fața veșnic spre perete, în vreme ce camarazii lui jucau cărți, beau, fumau și urlau înjurături sclivisite.

Simțea o nevoie mare să se prostearnă, să se umilească, să ceară un ajutor supraomenesc. Numai Dumnezeu ar fi putut să-i mai dăruiască o mângâiere adevărată, un leac alinător.

În fiecare seară repeta cu deznădejde, fierbinte, ca un copil bătut de o mamă vitregă:

— Tatăl nostru care ești în ceruri…

Și adormea acum veșnic cu Dumnezeu pe buze.

11[modifică]

După câteva zile de așteptare înfrigurată, porniră. Se spunea că merg spre Făgăraș. Mai cu trenul, mai pe jos, înmarșuri grele, grăbite, istovitoare.

A doua zi spre seară, trecură Oltul și poposiră într-un sat aproape pustiu, cu casele mici, posomorâte. Doar câteva femei și moșnegi se ascundeau prin dosul porților de nuiele, cei ce n-au putut sau n-au avut inimă să fugă. Îi zicea Porumbacu.

Se știa că o puternică coloană românească se îndreaptă într-acolo în mare grabă. Mâine în zorii zilei poate se va întâmpla ciocnirea. Mâine!… Trupele avură un repaos de câteva ore, ca mai pe urmă să poată începe mai odihnite să- și croiască șanțurile de apărare.

David era mort de oboseală, cum nu fusese niciodată. Se trânti într-o casă părăsită și adormi buștean. Nu-i trebui nici mâncare, nici băutură. Somnul singur mai putea să-i dea alinarea de care avea nevoie spre a nu fi silit să se gândească la nimic.

Când îl sculă ordonanța, era întuneric beznă. Se frecă la ochi, se întinse și-și pocni oasele. Miezul nopții. Somnul nu se îndura să-l părăsească. Nici nu auzi când soldatul îi spuse că i-a venit o scrisoare, se bucură însă ca o mireasă, văzând-o.

Se învioră dintr-o dată. Își aruncă ochii la scris, în lumina jigărită a unui opaiț. Era de la Elvira. O citi zâmbind mereu și cu ochii scăldați în lacrimi de înduioșare. Nevasta îi scria numai nimicuri, dar acelea i se păreau mai scumpe acuma ca toate comorile lumii. Îi spunea că Titi vorbește mereu de tata, că s-a făcut mare și cuminte, că se joacă numai de-a războiul. Îi spunea că e cam supărată fiindcă de-abia mai găsește lucrători, că toți bărbații s-au dus la război, arde-l-ar focul de război; că s-au scumpit toate de nu mai e de trăit. Și-i mai spunea că mai toți funcționarii au fugit la Cluj, iar unii chiar la Budapesta, încât au rămas numai românii, care însă trăiesc cu frica-n spate, căci cine știe ce-o fi dacă vor începe să se bată și pe-acolo și să tragă cu tunurile, să prăpădească tot ce le-a mai rămas bieților oameni…

“Aha, vasăzică e scrisă după…” — își zise David începând să citească a doua oară, oprindu-se acuma la fiece cuvânt, căutând printre rânduri ceea ce nu era în rânduri.

Îndoi frumos scrisoarea și o puse în buzunar, deasupra inimii; și parcă bucata de hârtie îi încălzea sufletul.

“De-ar ști ea, săraca, prin ce trec eu acuma”, se gândi apoi, pregătindu-se. “De-ar ști!” Porni mai liniștit din casă. Ieșind se lovi cu capul de pragul de sus. Începu să înjure, dar se întrerupse repede: “De bună seamă numai rău îmi prevestește… Doamne ajută!” Sufla un vânt aspru, tomnatic, sub cerul cenușiu, fără stele. În toate casele se simțea o fierbere ca într-un mușuroi în care un poznaș a izbit cu piciorul: porunci, șoapte, țipete scurte, zăngănituri grele. Se urnea oastea. Căsuțele păreau niște mormane de groază în bezna nopții, iar pomii desfrunziți de-a binelea fâșiau, plângeau, se legănau în bătaia vântului.

Pe o muchie de deal, pleșuvă, la câteva sute de pași depărtare de sat, tranșeele erau croite. Acum aveau să le potrivească, să le adâncească, să le înțepenească. Lucrul începu fără zăbavă. Felinarele slabe licăreau ca niște semne fantastice în șanțurile întortocheate, în vreme ce sapele, hârlețele vâjâiau și loveau surd pământul adormit, care suferea nepăsător să fie crestat și scormonit.

Munca tăcută, aspră, asudată ținu până-n zorii zilei.

David, împotriva obiceiurilor sale, nici nu se sinchisea ce-i făceau oamenii. Ședea greoi pe un hat, cu coatele pe genunchi, sfredelind din ochi întunericul care îndolia toată împrejurimea. Dorul de-acasă i se furișa în inimă pe nesimțite.

Începu să-și amintească amănunte din viața lui tihnită de odinioară. Și fiecare amintire îi aprindea mai mult sufletul.

Viața aceea i se părea acuma atât de dulce, o râvnea cu atâta patimă, încât toată ființa și-o simțea îndurerată. Se plimba cu gândurile prin Năsăud, îmbrățișa pe toți oamenii care treceau podul Vicarului, zâmbea la dânșii cu o dragoste frățească. Chiar și ovreii, pe care nu-i putuse suferi niciodată, acuma îi apăreau drăguți, fiindcă erau de-acasă. Dar Elvira, cu surâsul ei supus, cu ochii ei calzi, îngăduitori, veșnic blândă, silitoare! Dar Titi cu graiul lui drăgălaș, cu gingășiile lui fermecătoare!

Câte-o înjurătură ungurească îi întrerupe din când în când reveria, îi aduce aminte cât e de departe de dorurile ce-l frământă pe dânsul. Sau câte-un răbufnit de târnăcop, sinistru, parc-ar fi săpat la morminte.

Se mira cum nu și-a dat seama atâta vreme în ce vălmășag mohorât trăiește. Sânge, moarte, schije de obuze, sâsâit de gloanțe, trosnete, explozii, murdărie, sudoare… ce viață! Și el a trăit-o doi ani încheiați fără să se gândească o clipă la viața cealaltă, cea adevărată, fără s-o dorească măcar!

Și apoi în clipele următoare îi părea rău că nu i-a fost dat să rămână până la sfârșit așa cum începuse. Nepăsarea, răceala, nesimțirea aceea erau atât de mulțumitoare! Cum și de unde le-a luat? Și mai ales cum și de ce le-a pierdut? Nici acuma nu-și dădea bine seama, sau nu voia. O vorbă ca oricare alta, fără să se fi silit barem a-i pătrunde înțelesul bine, a fost în stare să-l facă să uite tot și toate doi ani de zile. Și acuma o simțire nedeslușită, trezită în sufletul lui deodată, nechemată, oropsită chiar și împotriva căreia s-a zbătut din răsputeri, îi tulbură sufletul, îi chinuiește și în același timp îi îndulcește viața. Zadarnic se mai trudește să aleagă, să hotărască. Acuma degeaba ar încerca să mai repete cuvântul “datorie”. Simte că a devenit o vorbă goală, fără puterea de a-l mai supune orbește, dar totuși destul de puternică încă pentru a-l împiedica să i se împotrivească. Sufletul lui înfierbântat, torturat de-o dragoste fără margini, nu găsește în mintea lui un sprijin de ajuns de solid care să-i dezlege mâinile și să-i împace temerile.

Zorile coborau din cer gingașe, mântuind lumea de încălecarea întunericului. Încetul cu încetul împrejurimile se dezveliră. O geană de soare se ivi de după un deal îndepărtat, poleind ușor pământurile îmbrumate.

David nu se mai sătura privind acuma locurile acestea.

Parcă în viața lui n-ar fi văzut o priveliște mai frumoasă.

Poate numai hotarele Năsăudului, cu pământurile lui, cu porumbiștile, livezile și zăvoiul lui l-ar fi bucurat într-atâta.

Toate-i păreau ca-n povești și-i erau atât de dragi, încât îi venea să le îmbrățișeze. Coasta gălbuie ce se cobora lin până înspre un sat necăjit, ascuns pe malurile unei gârle, șoseaua ce se ținea mereu de pulpana gârlei, și pădurea mohorâtă ce urca repede dincolo cât vedeai cu ochii.

“De ce m-oi fi bucurând așa ca un nerod?” își zise mirându- se singur. “Parcă n-aș mai fi văzut destule râpe și sate și…” Dar apoi îndată se răzgândi: “Iată-mă iar în Ardeal” și, gândindu-se, simțea cum i se umflă inima și mai tare, cum priveliștea se înfrumusețează parcă și mai mult.

În clipa când soarele de-abia răsărit se ascunse iarăși în pânzișul posomorât de nori ce închidea văzduhul, din spate porni brusc un bubuit înăbușit, greu, urmat de un vâjâit care se îndepărta cu iuțeala fulgerului. David tresări, speriat.

“Uite cum îmi bate inima!” își zise zâmbind. “Parc-ar fi primul bubuit de tun, acum doi ani… E de-al nostru!” adăugă apoi căutând să ghicească direcția obuzului.

Dar nu văzu nimic și se necăji puțin.

Bubuiturile se întețiră apoi, topindu-se într-o uruială profundă și amenințătoare. La bubuiturile pe care dânsul le cunoștea bine după sunet, răspunseră curând altele, surde, scurte, răgușite.

“Au început și de-acolo…” La dreapta și la stânga, de departe, auziră mai pe urmă focuri dese de pușcă și ticăitul mitralierelor. Îl dureau ochii uitându-se, cercetând, doar-doar va descoperi ceva. Dar zgomotul continuă ceasuri întregi, când mai viu, când mai domolit, fără să vază nimic.

— Unde-s? Unde-s? murmură David mereu cu inima strânsă și cu broboane de sudori fierbinți pe frunte.

De-abia spre amiazi zări dincolo de satul din vale un uriaș vierme verzui târându-se pe șosea, deasupra căruia se îngrămădi îndată o ploaie de nourași albi, albi și șrapnele.

Aceasta însă n-a ținut mai mult de două-trei minute.

Viermele dispăru grabnic în pădure.

— Sunt ei! șopti David încremenit. De-acu începe…

Văzu apoi obuzele dese răbufnind printre copaci în locul unde coloana a intrat în desiș. Pe urmă tunurile tăcură puțin.

În sfârșit, când prin pădure s-au zărit oameni și căruțe, focul a reînceput și nici n-a mai încetat până seara târziu. În fața tranșeelor lui sau măcar prin apropiere nu se arătase însă nimic. Mitraliera lui nici nu deschisese gura toată ziua.

Soldații ședeau pitiți în șanțuri, spuneau glume grosolane, numărau bubuiturile și păduchii, sau scriau acasă cărți poștale, pe genunchi, gânditori. Apoi, cu cât întunericul se îngroșă, cu atât zgomotele luptei se potoliră, până ce nu se mai auziră decât focuri de armă singuratice, speriate, ca ultimele spasmuri ale unui muribund.

O curiozitate arzătoare îl rodea pe David acuma: “Ce s-o fi întâmplat? Unde s-au bătut? S-a sfârșit oare? Și… care au biruit?” Îi tremura inima.

12[modifică]

Într-o casă de câmp, din dosul frontului, se improvizase o popotă unde ofițerii veneau pe rând de pe linie, mâncau la repezeală și se întorceau în tranșee.

David se așezase la o masă, alături de un căpitan necunoscut.

Mâncau amândoi fără să schimbe o vorbă.

Dar David nu se putu stăpâni, până nu întrebă, cu ochii mari, aprinși:

— Unde s-au luptat?

— La flancuri, camarade… I-am respins sângeros.

David tresări. Totuși mai întrebă:

— D-ta ai fost în foc?

— Firește… Batalionul meu a susținut presiunea cea mai mare… Grea luptă, dragul meu. Până la baionetă… Am avut și noi pierderi serioase, dar dușmanul a fost zdrobit de tot.

Numai de bietul Oprișor îmi pare rău.

David se repezi ca un nebun la căpitan:

— Emil Oprișor e în batalionul d-tale?… Ce-i cu el?… Cea făcut?

— A căzut în mâna inamicului împreună cu două plutoane.

Era flancgardă. A fost înconjurat brusc și n-a avut încotro, a trebuit să se predea… Mare pierdere, spun drept.

Mai bine pierdeam o companie întreagă decât să-l fi pierdut pe dânsul. Ofițer excselent, veșnic vesel, îndrăzneț, inteligent…

Păcat de el!Căpitanul plecă îndată cu șapca pe ceafă, cu o țigară de foi între dinți, bombănind mulțumit și sătul.

David rămase zăpăcit. Pățania lui Oprișor îl puse pe gânduri.

“Uite omul cu noroc. Aici e regretat, dincolo trebuie să fie felicitat. Ce nu face soarta când vrea!…” Îl invidia, parc-ar fi câștigat la loterie.

Tocmai când se sculă să plece, intră un locotenent care, recunoscându-l, îl apostrofă:

— Știi… Candale a murit.

— Nu se poate!

— A murit. Un glonte i-a găurit fruntea. Moarte instantanee.

Dar s-a luptat admirabil. Îmbărbăta soldații, glumea, n-avea astâmpăr, în sfârșit superb… Tot regimentul îl regretă.

Și mai cu seamă ofițerii care își reproșează pentru că îl bănuiseră că nu va lupta împotriva românilor. Ce vrei? Probabil că tot așa ești bănuit și d-ta. Situația d-voastră e foarte delicată, evident, o înțelegem cu toții, de aceea și bănuielile sunt oarecum îndreptățite, nu? David ieși repede fără să răspundă ceva. Era furios și revoltat, și mergând pe șosea, înspre poziția lui, dădea din mâini și bombănea ca un apucat.

Nedreptatea soartei îl scosese din fire.

— Vasăzică, Oprișor vrea și e hotărât să lupte, dar scapă teafăr și e privit bine aici, precum va fi bine primit dincolo.

În schimb Candale, care și-ar fi tăiat mai bine mâna decât să tragă un singur foc, moare de glontele frățesc… Bine, dar nedreptatea aceasta e îngrozitoare. E înspăimântătoare!

Atunci, ce mă fac eu?… Ce mi-e scris mie?

13[modifică]

Soldații săpau mereu la tranșee, le mai dregeau, le înfrumusețau. Rețeaua de sârmă ghimpată, în licărirea albă a câtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață.

Câte-o împușcătură, ca un hămăit de câine răgușit, se auzea ici-colo, iar în răstimpuri se înălțau în văzduh rachete orbitoare care se spărgeau deasupra satului din vale, îl luminau vreo două minute și apoi piereau lăsând în urmă un întuneric des ca zăbranicul.

David s-a trântit jos, înfășurat într-o foaie de cort, și-a pus sub cap o raniță și a adormit. Ce să-și mai chinuiască creierii cu gânduri, când soarta e atât de vicleană? Îi părea rău că s-a frământat degeaba atâtea nopți și zile. De-acuma nu se mai sinchisea. Ce-o fi, să se întâmple!

Se trezi în bubuit de tunuri. Întunericul nu se limpezise încă. Se uită la ceas: de-abia trei după miezul nopții.

— Devreme ați mai început-o, arde-v-ar focul! mormăi dânsul întinzându-și lenea în oase.

Ascultă un răstimp vâjâiturile obuzelor. Cunoștea prea bine glasul tunurilor și înțelese îndată că ceea ce se petrece acuma nu-l privește. Se măsurau artileriile. Încet, încet somnul îl birui iar.

Când se trezi a doua oară, trosneau și puștile. Rar, nesigur, parcă și ele de-abia s-ar fi deșteptat din somn. Era ziuă, dar soarele nu se vedea din niște nori negri furioși ce se frământau și amenințau. În creștetul cerului vânăt însă câteva raze luminoase prevesteau o zi de toamnă frumoasă.

“Ce-i atâta somn pe mine?” se întrebă David, cotorosindu- se repede din culcuș și ridicându-se ca să vază ce se petrece primprejur.

Se simțea acuma ușurat și dornic de muncă. De când nu mai simțise el liniștea aceasta rece, hotărâtă, biruitoare! Singur se mira și se bucura. Parcă somnul i-ar fi luat cu mâna toate îngrijorările și șovăirile.

“Să-ți faci datoria, asta-i”, își zise cu un zâmbet amar. “Numai datoria îți dă liniștea și puterea sufletească ce-ți trebuiesc în viață.” I se ivi în minte repede întrebarea “care datorie?”, dar avu puterea s-o înlăture. “Orice datorie e sfântă“, mormăi dânsul. În suflet i se zbătea o încleștare dureroasă, era mișcat și în ochi avea lacrimi. Își înăbuși inima, scrâșnind:

— Soarta e afurisită. Soarta e crâncenă. Dar ce poți face împotriva soartei? Stătea în dosul mitralierei, în picioare, într-o groapă, așa încât jumătate corpul îi rămânea afară. Se uită înainte spre sat, pe coasta pleșuvă. La marginea satului, în vale, descoperi deodată o linie lungă de puncte mișcătoare.

— Românii! bâlbâi dânsul, și inima îi bătea să-i spargă pieptul.

Servanții mitralierei din fața lui se uitau la dânsul nerăbdători, îngrijorați, așteptând ordinul. El însă rămase nemișcat, cu ochii pironiți la linia ceea care începu curând să se apropie, legănându-se, strângându-se și lărgindu-se ca o armonică. În aceeași clipă din tranșee porni o răpăială speriată. Puștile trosneau grăbite, iar zgomotul lor se îmbina într-o chelălăială asurzitoare.

Linia venea mereu mai aproape, cu băgare de seamă, cu popasuri, cu sărituri. Era acum numai la vreo șapte sute de metri.

David privea mereu, fascinat: i-a văzut bine cu binoclul.

Aveau uniforme verzui, ca și ale lor, și pe gulere niște semne verzi-închise. Erau mărunți, sprinteni, uscați la față, osoși, harnici, și ochii lor luceau atât de tare, încât i se părea că lucirea ajunge până la dânsul și-l arde ca o înțepătură de ac. Deosebi un ofițer cu o barbă mare stufoasă, cafenie-închisă, care tremura și se răsfira spre umere când alerga. Gloanțe subțiri, tăioase, bâzâiau împrejurul lui tot mai des, parcă l-ar fi căutat tocmai pe el.

— Ar fi mai bine, se gândi David fără să-și poată dezlipi ochii de la șirul de soldați de pe coastă.

Deodată văzu o mișcare ușoară, ca și când niște alergători își fac vânt și auzi lămurit un glas ascuțit răcnind:

— Înainte, băieți!

Mai văzu cum sar toți în picioare, fripți parcă, și cum pornesc încoace. Desluși chiar zăngănitul armelor și al bidoanelor.

În clipa următoare însă privirea lui se întoarse la servanții mitralierei. Ochii disperați ai oamenilor lui îl spăimântară. Se simți întocmai ca și cum l-ar fi prins cu mâna într-un buzunar străin. Deschise gura, parc-ar fi voit să se apere, dar buzele lui rostiră mașinal, ca și altădată în momentele de primejdie:

— Langsam^[1]!

Și mitraliera începu să latre brusc, ca un câine slobozit din lanț. Valul ce se ridicase se trânti iarăși la pământ. Câțiva se rostogoliră înapoi zvârcolindu-se sau încremeniți. Lui David i se păru că aude gemete și înjurături. Mașina urla mereu, neobosită, răgușită doar puțin, setoasă de sânge. Niciodată parcă nu făcuse un zgomot atât de înfricoșător. Lui cel puțin îi spinteca inima zgomotul pe care altădată aproape nici nu-l lua în seamă. Gloanțele țiuiau, izbeau pământul, furioase, sfârâiau ca o vijelie printre cei din vale.

— Langsam! repetă David cu sufletul zdrobit, cu un gest rugător.

Simțea trebuința să oprească vijelia aceasta și totuși navea puterea să rostească nici o poruncă.

După un răstimp mitraliera își rări tăcăitul singură, ca și când s-ar fi obosit.

Mai trecu o vreme și cei din vale dădură iar să se scoale, să plece înainte.

Acuma însă servanții nici nu mai așteptară cuvântul lui David, ci deschiseră repede un foc de seceră care sili pe cei porniți să se oprească.

Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. Văzduhul clocotea de trosnetele puștilor și ale tunurilor.

Pe urmă trecu de amiazi. Mitraliera lătra mereu, singură ca o cățea otrăvită, iar linia ostașilor din vale nu se mai putea apropia. Cea mai mică mișcare se sfărâma în năvala de gloanțe care măturau toată coasta.

David stătea mereu nemișcat, cu ochii mereu înainte, cu creierul absolut gol. Nici un gând, nici o dorință nu mai avea.

Numai ochii nu-i putea lua de la șirul cela verzui de oameni care se zvârcoleau nerăbdători, chinuiți. Nu mai știa ce se petrece nici în dreapta, nici în stânga; nici nu se mai putea gândi la asemenea lucruri. Îi erau dragi gloanțele ce veneau din vale și-i șuierau la urechi, care nu voiau să-l atingă, care parcă-i vorbeau, plângeau, îl dojeneau.

“Parcă pe mine mă caută, parc-ar ști că și eu sunt…” — își zise David de câteva ori fără a-și sfârși gândul.

Îl cuprinse dorința mare de-a fi izbit de un glonte din vale. Își închipuia că lovitura aceea va fi mângâierea sufletului său rebegit.

Gloanțele însă sâsâiau când furioase, când vesele și nu-l atingeau.

Gura-i era uscată. Îl chinuia o sete grozavă. Dorea să știe câte ceasuri sunt, își dădea seama că are în buzunar un ceasornic de precizie și totuși i se părea că n-are sau simțea o frică atât de cumplită de ceas, ca și când ar fi fost vorba de ceasul morții.

“Trebuie să fie vreo patru ceasuri de când s-au oprit pe loc…

de când i-a oprit asta”, se gândi dânsul adăugând numaidecât cu o disperare istovitoare: “Câte ceasuri să fie, Doamne, câte?” Îi era cald, parc-ar fi stat într-un cuptor. Hainele îl ardeau.

Apoi deodată, fără să-și dea seama, scoase scrisoarea Elvirei și începu s-o citească, liniștit, nepăsător de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Citea și zâmbea și nu mai auzea nici hămăitul mitralierei, nici ropotul puștilor, nici bubuitul tunurilor. Se simțea acuma bine, mulțumit și fericit. Cine știe câtă vreme o mai fi trecut? David parcă era pe altă lume. Nici nu pricepu nimic când se pomeni brusc cu o mână zdravănă, încleștându-i-se după ceafă și când auzi, aproape, un glas sălbatic:

— Pune mâna pe el, plutoniere!

Sări drept în picioare, vru să se zvârcolească, îi trecu prin minte ca o străfulgerare să pună mâna pe revolver, când zări în fața lui pe ofițerul cel bărbos, cu ochii însângerați, fără chipiu, cu stropi mari de sudoare pe o chelie lucitoare, țipând răgușit, apropiindu-se în goana mare. Mitraliera amuțise. Vreo doi servanți zăceau cu creierii împrăștiați, iar ochitorul stătea cu mâinile în sus, cu fața îngrozită, în vreme ce un soldat mărunt și negricios îi lua armele.

“S-a sfârșit… Bine că s-a sfârșit!” se gândi David strângând cu înfrigurare în palma stângă scrisoarea Elvirei. “Se vede că ne-au înconjurat prin flanc… Ce-mi pasă ? Bine că se sfârșește.” David se uită la ofițerul cu barbă, lung, duios. Ar fi vrut să zică o vorbă, dar simțea că nu mai are glas. Se minună când totuși își auzi vocea:

— Datoria…

Dar în clipa aceea ofițerul bărbos întinse revolverul asupra lui David și i-l descărcă în piept, răcnind:

— Pune mâna pe el, plutoniere!

David simți o lovitură în coaste și apoi, îndată, o arsură ascuțită. Se clătină pe picioare. După ceafă încleștarea mâinii încetă și el căzu pe țeava fierbinte a mitralierei, îmbrățișând-o ca pe o ibovnică. Nu-l durea însă nimic. Capul îi atârna greu alături. Pe buze îi mai plutea zâmbetul obosit cu care întâmpinase pe ofițerul cu barbă. Pleoapele îi erau ca plumbul și totuși nu le putea închide. Își dădea seama că moare și se bucura. Deacuma s-a sfârșit orice datorie, s-a sfârșit tot. Simțea ușurarea cea mare și ar fi vrut numai să mai aibă puterea să strige cu glas tare că s-a isprăvit datoria. Se sforță să se ridice și nu putu. Din gât însă îi izbucni un gemăt surd:

— Frate… român…

Plutonierul îi auzi vorbele și se întoarse sălbatic:

— Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera și acuma mai zici că ești frate?… Grijania și anafura ta de câine!

Cu patul puștii, cu amândouă mâinile îl trăsni peste cap.

Osul pârâi, țeasta se turti, iar creierii amestecați cu sânge se scurseră pe țeava mașinii.

În șanțurile dimprejur încăierarea era în toi. Se sfârșea om pe om, sângele țâșnea din răni pătimașe, iar loviturile cădeau vajnice, ucigătoare.

Îndată amuți și ultima mitralieră, vânătorii din vale năvăliră ca vijelia, trecură prin sârmele ghimpate, se repeziră în tranșee, strigând năprasnic de răsunară toate văile:

— Urraaa!

Câțiva soldați se năpustiră la mitralieră, descleștară trupul lui David și-l aruncară la o parte ca o zdreanță netrebnică. Mitraliera fu dusă înapoi așa cum era, cu țeava mânjită de creierii însângerați, și cei ce o duceau aveau o fericire mare în ochi, glumeau și chiuiau în mijlocul vuietului ce nu se mai potolea.

Cadavrul se rostogolise și rămăsese cu fața în sus, cu mâinile rășchirate, ca un răstignit. Figura zdrobită parcă mai avea un zâmbet amar, iar ochii holbați priveau spre cer mirați, întrebători și totuși mulțumiți. În mâna stângă scrisoarea mototolită era muiată de sânge.

Lupta trecu înainte. David Pop era singur. Pământul scormonit de ghiulele se potrivea să-i facă culcuș bun, iar soarele milos îl săruta pe ochii mari minunați, pe obrajii însângerați, pe gura strâmbă, pe toată fața scofâlcită. Și zâmbetul mortului răspundea și acuma parcă mai umilit, mai necăjit:

— Frate… român…

1. ↑ Încet! germ.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Catastrofa