https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe înălţimile de la Turkankut
Vântul de-abia atinge-a catargului vântrea;
Lin, unda clară, pieptul a prins să şi-l ridice
Ca tânăra mireasă purtată-n vis ferice,
Când, de-un suspin trezită, în somn iar va cădea.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!
Soție bună, îngerul meu,
Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;
https://blog.revistaderecenzii.com/
D-l Rosetti și subroseții au avut ocaziune de vreo doi ani, de când se răsfăță în bugetul țării, să facă pe la Paris mai multe excursiuni de plăcere în socoteala patriei.
Fiindcă România pare ursită a se mai bucura câtva timp de oblăduirea acestor domni, când vor mai merge să se recreeze pe la Paris, să asculte de la noi o povață dezinteresată: să se ducă la teatru să auză o piesă numită Călătoria d-lui Perișon (Le voyage de Mr. Perrichon). Sub aparențe glumețe, această comedie ascunde un studiu adânc al naturii omenești și pare foarte potrivită cu starea României de astăzi.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un om şi omul ăsta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpânul lui se gândi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată, într-o țară foarte depărtată, un meșter de oglinzi. Dar un meșter foarte iscusit, care prinsese taina luminei, se vede, până într-atâta oglinzile lui erau de curate și de adânci, de să s-arate în ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai ușoară încretitură a chipului ți-o arătau oglinzile lui, și ceea ce-n oglinzile celorlalți meșteri nici nu zăreai, într-ale lui se deslușea cu o rară limpezime.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
— A propos de recunoștință — începu Nohotiu, azvîrlindu-și, c-o mișcare repede o șuviță de păr de pe frunte — fiecare popor înțelege recunoștința într-altfel și fiecare din indivizii care-l alcătuiesc o pricep în anumit chip, neatîrnînd de creștere și de gradul de cultură, ci după cum e născut. E bun? e rău? e cinstit? e necinstit? religios? sceptic? vesel? melancolic? Recunoștința va avea alt pervaz și alt coprins. Ceea ce cred de recunoștință este adevărat pentru toate entitățile morale și abstracte…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Desigur, având cineva inspirație, poate minți și mistifica pe altul ori în ce zi peste an; dar la zi-ntâi de aprile este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice, inspirat ori nu. Oricât s-ar părea de comună arta mințitului, artă pe care o profesează omenirea întreagă cu atâta pasiune, – prima artă frumoasă, pe care a profesat-o speța noastră – tot, ca orice artă, unii o fac cu mai puțin, alții cu mai mult talent, cu mai mult sau mai puțin succes. Izvorul ei stă în acea putere nepătrunsă a spiritului, pe care o numim imaginațiune, și firește că oamenii nu sunt deopotrivă înzestrați cu acea putere. Apoi, imaginațiunea este și ea condiționată la fiecare individ de temperamentul și caracterul lui. Astfel, sunt minciuni și mistificări vesele, inteligente, delicate; altele stupide, grosolane, lugubre chiar. De exemplu, tânărul Costică Petrăchescu, controlor al unei mari administrațiuni publice, este vestit printre camarazii lui, atât cei din serviciul central cât și cei din serviciul exterior, pentru talentul cu care știe să mistifice la 1 aprile. Nu se poate o imaginație mai bogată. Nota caracteristică a invențiunilor tânărului controlor este nota lugubră. Câteva specimene din celebrele-i mistificări vor da o idee exactă cititorului despre talentul lui d. Petrăchescu. Sunt din anul trecut, 1 aprile 1900:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Văi negre, ape viorii.
Păduri ca norii plumburii,
Fantasme ce nu se discern
Sub lacrimi picurând etern.
Mari lune ce cresc şi dispar
Iară şi iară şi iar,
https://blog.revistaderecenzii.com/
din volumul de poezii „Mickiewicz” , traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959
În cârd cu cei de-o seamă, cântam şi eu iubirea.
Mă lăudară unii, alţii şoptiră-ncet:
„Numai iubire, jale şi chin e ăst poet,
Nimica alt nu ştie, sau i-o lipsi simţirea.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
