A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.
Când merg pe câmpie, Când stau acolo-n iarbă, Sunt cel mai cuvios ce scrie De fulger neatins, de-o vorbă. Îmi flutură în vânt mantaua, Fantoma veselă mă-ntreabă, Ce-i înăuntru, și licheaua-i Ce prea-n grabă-mi termină ziua.
Virgiliu a fost considerat de romani cel mai mare poet, opinii prezente în scrierile mai multor generații de poeți și istorici care au făcut referiri la Virgiliu. Faima lui Virgiliu s-a construit în jurul operei „Eneida”, în locul unde personajul Eneas a ajuns în Italia de astăzi, ghidat de divinitate și a proclamat misiunea romanilor de a civiliza întreaga lume. Opera lui Virgiliu are 9,896 de rânduri și se întinde pe 12 volume. Cărțile presupuneau scrieri pe hârtie, ale unor informații păstrate și transmise prin viu grai și copiere. Transmiterea prin viu grai mai însemna recitarea versurilor sub formă de poezie sau într-un cântec, acompaniată de instrument, de cele mai multe ori – lira. Un exemplu reprezintă opera „Odisseea” care a fost răspândită de Phemius, un alt poet care își transmitea opera prin cântece, pentru că era„dotat” cu aptitudini vocale de apreciat.
A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor.
Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă, Pleoapa soarele-şi închide Sus, pe-o căpiţă de otavă. Norodul a cuprins podmolul Lângă frăgarul din uliţă – De cârjă sprijinit răsare Bătrânul preot la portiţă. Moşneag albit de zile negre, Aşa îl pomenise satul, Pe pieptărelul lui de lână Purtând un ban de la-mpăratul. Domol, în mijloc se aşează, Şi sprijinind încet toiagul, Clipind din genele cărunte, Începe-a povesti moşneagul. Întreg poporul ia aminte, Ascultă jalnica poveste, Şi fusul se opreşte-n mâna Înduioşatelor neveste. Moşnegii toţi fărâmă lacrimi Cu genele tremurătoare, Aprinşi, feciorii strâng prăseaua Cuţitului din cingătoare. Atâtea patimi plâng în glasul Cuvântătorului părinte, Şi-atâta dor aprins în inimi De clipa răzbunării sfinte. Bătrânul mag înalţă fruntea, Ce sfânt e graiul gurii sale: Din el va lumina norocul Acestui neam sfârşit de jale! Acelaşi dor tresare-n piepturi Când glasul strigător răsună, Şi gemăt înfioară firea Prelung şi greu, ca o furtună. Frăgarul îşi îndoaie coapsa, Iar de prin văi purcede vântul, Prin largul albelor văzduhuri, Să ducă cerului cuvântul. Din cetăţuia strălucirii Coboară razele de lună, Pe-argintul frunţii lui boltite Din aur împletesc cunună. Cuvine-se hirotonirea Cu harul cerurilor ţie, Drept-vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie!
Eram mai mulți în drumul-de-fer. Calea lungă, zăpușeala nesuferită și uruiala monotonă ne aromniseră pe toți; pe unul cu capul pe spate, pe altul cu capul între mâni și cu coatele pe genunchi. Al treilea moțâia; al patrulea sforăia; ș-altul se încerca să doarmă iepurește, cu ochii deșchiși.
Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câțiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Șoseaua dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se desfășură înaintea noastră. La răsărit se văd peste șirul de dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenușii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a județului Gorj și granița României dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe șes deschis, intrăm într-o pădure mare și frumoasă de stejari seculari. Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric.
A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:
