https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un ţăran şi-l chema Neagoe. Acest ţăran era om voinic şi harnic. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine de ar fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţa lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat, şi cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.
https://blog.revistaderecenzii.com/
O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât bobul ei.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Ai vrut să fi mai mare, dar dragostea ne-mpinge
În jos pe toți, suferința se înclină mai puternică,
Dar nu se întoarce în zadar
Al nostru arc, acolo de unde vine,
https://blog.revistaderecenzii.com/
Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Pe cer câțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoși, se pierde.
Stâncile își scot din dealuri a lor frunți îmbătrânite;
Iar pe vale-și duce gârla undele-i neliniștite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce ești trecătoare?
Pentru ce, și zi și noapte, și pe lună și pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme și de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, și eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viață. Dormi. Eu sunt neadormită!
Și port grai în a mea undă, și din leagăn la mormânt
Merg, și-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Și că totu-i trecător!
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunteţei dobândi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gând şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pentru Monica și Virgil
O țară unde mâinile aveau inimă bună
spicul ți se-nchina la drum spunându-și numele
și nimeni nu era grăbit să iasă dintr-o fabulă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Inima nu îmi e sacră, plină-i de mândră viață
De când iubesc? De ce mă respecți mai mult decât
Când mai mândru, mai sălbatic
Fusei, mai plin de cuvinte și mai gol?
https://blog.revistaderecenzii.com/
Răutatea lui Adramelech s-a trezit, locuitor al iadului:
Infernul, se scufundă mai adânc, Adramelech s-nfurie,
Minunează-te, tu Satană, disperară, Rege al Iadului,
Numai Adramelech rămâne mare – descopăr marile
Proiecte și gândurile mele ce Olimpu-l guvernează,
Ce-ntemnu-i gângăvește, cum se vor holba cei slabi,
Satana va privi de se sus pe tron cu invidioasă mândrie,
Tu Iehova vei privi în curând furia-mi judecătoare –
Acest Israel al tău nu va zdrobi răzbunarea tunetului,
O, spiritul e plecat – pierdute-s puternicele forțe.
Așa grăi el – și se întoarse mânios în iad.
Mândria lui vicleană adunase toate înfățișările,
Toate ororile morții din jurul lui, în jurul regentului său,
Pentru a se arăta spiritelor în groaza-i deplină.