https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau, când se întâlneau cu dânsul.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vântul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A răsărit senina lună
Și strălucește peste mare;
Eu stau cu draga mea-mpreună
Și-o strâng la sân cu dezmierdare.
Stăm singurei, uitați pe maluri:
„Iubito, ce asculți cu frică
La vuietul de vânt pe valuri?
De ce tresare mâna-ți mică?…”
„Nu-i vânt pe valuri, ci cântarea
Sirenelor ce mă-nfioară,
Surorilor pe care marea
Mi le-a-nghițit odinioară.”
Traducere St. O. Iosif
Sursa: https://poetii-nostri.ro/heinrich-heine-a-rasarit-senina-luna-poezie-id-28121/
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici până în grădină fără dădaca ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot şezând la fereastră, vedea pe un june fluieră-vânt de colo până colo. Într-o zi uitându-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întâmplă. Atunci dădaca ei îi zise:
https://blog.revistaderecenzii.com/
„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)
Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Așa cum oamenii sunt, așa-i și viața, strașnică,
Oamenii adesea sunt naturii domnitori,
Strașnicul pământ oamenilor nu-i ascuns,
Fermecătoare seara și dimineața le răsar.
Deschise câmpurile le sunt zilele-n recoltă,
În spirit, vechea legendă le e departe,
Și viața nouă se re-ntoarce din umanitate;
Astfel apune anul în tăcere.
traducere Christian W. Schenk
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-grecia-poezie-id-43066/
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un om, căruia i se urâse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi aşa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele când se întâlneau cu dânsul.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Viața Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. Figurile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiți și feciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome spre mândra moștenire părintească se-ndeasă, se-mbrâncesc, se sfâșie fiecare cu boierii lui, fiecare cu proptelele lui, și, după cum bate vântul dinspre Țara Leșească sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin iarăși, zbuciumându-se și găsindu-și pieirea în jurul coroanei, ca fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu se mai păzește în urmarea domnilor. Ilie este feciorul cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, fecior legiuit, și rudă după nevastă cu regele Poloniei căruia-și închină sabia și sceptrul, și cu toate astea nici un an nu poate sta la domnie. Către sfârșitul anului 1433 îl alungă și-i ia locul frate-său Ștefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul Munteniei. După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar în toate luptele pe care le dă e biruit și când amândoi se îngrozesc de atâta măcel, își întind mâinile spre împăcare peste bucățile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care și-o împart ca pe-o moșie a lor. „După aceea, scrie vornicul Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaș-Vodă cu frate-său Ștefan și s-au împărțit cu țara. Cetatea Albă și Chilia și toată Țara de Jos s-au venit lui Ștefan- Vodă, iară lui Iliaș-Vodă Suceava și Hotinul cu Țara de Sus, zicând că după aceea au fost legătură cu craiul leșesc și mai mare, și daruri în toți anii i-au fost trimițând Iliaș”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe cât a fost Mircea de mare prin înțelepciunea și prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, pe atât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, — pe atât sunt de slabi și de netrebnici feciorii și nepoții lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deșertăciuni, sunt, fără să-și dea seamă, cei mai răi și mai stricători vrăjmași al țării ș-ai neamului lor. Ocrotiți unii de unguri, alții de turci, ei rup în două și boierimea și oastea țării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, și, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frățesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuțiți, îmbrânciți mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.
Continuă să citești